ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4592/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4592/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul

Tribunalului Caraș-Severin

, reclamantul H.I.T. a chemat în judecată pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin,

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să constate că se

încadrează în dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. e) și art. 5 din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 și să dispună

obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata

sumei de 1.000.000 euro (un milion de euro) daune morale.

Prin sentința civilă

nr. 982 din 2 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin

, s-a admis în parte

acțiunea și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului 100.000 euro,

echivalent în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune morale.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că

din probele

administrate a rezultat că reclamantul întrunește condițiile prevăzute de

sus-menționatele articole pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de el și de antecesorii săi, care au fost

privați de libertate pe o

perioadă de aproximativ 4 ani,

prin măsura strămutării impusă de autorități.

Prin

deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost

grav afectat, aceștia fiind excluși din viața socială și politică a

comunității, accesul la educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii

ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața

persoanei deportate și a membrilor familiei în societate sub toate aspectele și

fiind de natură a împiedica progresul ființei umane.

Date

fiind gravitatea și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei

strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.

În materia daunelor

morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un

caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a

respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material.

În schimb, se poate

acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu tinzând la oferirea

unui echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de bani care îi permite

să-și aline suferința.

De aceea, ceea ce

trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze

prejudiciu, și nu prejudiciul ca atare.

Recunoașterea unui

drept de despăgubire nu se aplică decât prin voința de a oferi o satisfacție

care poate contrabalansa efectul vătămării și fără ca această satisfacție să

aibă o reală corespondență cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei,

accentul trebuie pus pe importanța prejudiciului, din punctul de vedere al

victimei.

În aceste condiții,

tribunalul a apreciat că cererea reclamantului de acordare a daunelor morale

este întemeiată, iar la stabilirea întinderii acestora a avut în vedere

consecințele negative suferite de reclamant, atât pe plan fizic cât și psihic,

importanța valorii morale lezate, intensitatea cu care reclamantul a perceput

consecințele vătămării.

Dându-se eficiență

criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă

pentru suma de 100.000 euro.

Indemnizația de care

a beneficiat reclamantul în temeiul Decretului Lege nr. 118/19909 nu poate

constitui în nici un caz o reparație îndestulătoare a suferințelor îndurate,

astfel cum se susține prin întâmpinare.

Față de dispozițiile

art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, 8 CEDO, jurisprudența

CEDO (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în

conformitate cu art. 41 din Convenție, instanța a considerat că, atâta timp cât

reclamantul a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit are dreptul de a

beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte

categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Prin decizia nr. 960

din 16 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara

, secția civilă, a admis apelul pârâtului și

rejudecând, a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins

acțiunea civilă introdusă de către reclamantului H.I.T. împotriva pârâtului

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Caraș-Severin.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a examinat hotărârea atacată în raport de conținutul

Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Motivul pentru care

reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă

temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

Curtea

Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

reclamantului, și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului

juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor

morale.

Nu se poate reține

nici că reclamantul avea anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în

sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de

aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar

posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o

putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare

se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus

prin Legea nr. 177/2010 reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv

posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză,

declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

o ordonanță.

Față de cele reținute

anterior, nu mai prezintă nici o relevanță și nu se mai impun a fi analizate

criticile aduse de apelant hotărârii primei instanțe cu privire la cuantumul

despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010

au fost, de asemenea, declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1354 din 20

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs reclamantul H.I.T.,

invocând în drept dispozițiile art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, reclamantul a arătat că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanță

sau căi de atac ), la data pronunțării acestei decizii, ci este aplicabilă

eventual celor înregistrate ulterior publicării sale.

Recurentul a susținut acest punct

având in vedere dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, articol care obligă la respectarea principiului

neretroactivității și a speranței legitime ce decurge dintr-o hotărâre

judecătorească chiar nedefinitivă.

Preeminența

tratatelor și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, unanim

acceptată și de altfel, consfințită de principiu și în Constituția României,

impune reținerea cu titlu de exemplu a cel puțin 2 soluții ale Curții Europene,

respectiv cauza Smokovit vs. Grecia din 11 iulie 2002, cererea 46356,

paragraful 32 și cauza Pressos Compania Naviera S.A. vs Belgia, din 20

noiembrie 1995, cererea 17849/91, paragraful 91.

Aplicarea unei

decizii a Curții Constituționale prin caracterul ei obligatoriu este supusă

principiului neretroactivității, respectării prevederilor Convenției și, nu în

ultimul rând, jurisprudenței C.E.D.O.

Pentru respectarea

principiului egalității în fața legii, principiu care presupune instituirea

unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite.

Arătă

recurentul-reclamant că, în sensul aplicării principiului neretroactivității

este și jurisprudența CEDO (Hotărârea din 8 Martie 2006 în cauza BLECIC c/a

CROAȚIEI - paragraful 8).

În vederea

respectării principiului egalității de drepturi și necreării unor situații

juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri

definitive, ceea ce ar contravenii art. 1 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 137/2008,

coroborat cu art. 16 din Constituția României și art. 20 alin. (2).

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce succed:

Criticile formulate de recurent aduc

în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea

reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări

cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita

instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnare.

Prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care

devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din

Legea nr. 47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și

erga omnes,

se aplică și acțiunilor în curs sau

numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. pr. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (

facta pendentia

), intrând sub

incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5

alin. (1)

lit. a) din

Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face

cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum

.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din Convenție

și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes

și

ex nunc

ar fi afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de

cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate

tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.1

din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui

drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași

considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa

dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu

a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii

de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu

poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nici criticile

reclamantului ce vizează aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și

a normelor de drept comunitar, nu au suport și urmează a fi înlăturate ca

nefondate.

Reglementările

internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte

integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu

pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de

acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin

încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară

ratificării Convenției de către România, în anul 1994.

Pentru recunoașterea

unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voință al

autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori

fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi

cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin

prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din

Constituție.

Mecanismul de

aplicare a Convenției europene are drept premisă, așadar, existența unei

prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea

internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu

dispozițiile Convenției.

În susținerea criticilor formulate în

recurs, s-au invocat și prevederile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., însă

reclamantul a menționat doar formal aceste texte legale, întrucât nu a

dezvoltat critici care să se încadreze în motivele de recurs menționate.

Față de cele ce preced, recursul va fi

respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul H.I.T. împotriva deciziei nr. 960

din data de 16 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 iunie 2012.