ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 582/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 582/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 18

decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. 4108 din 04

decembrie 2009, reclamanții R.S., R.J. și R.A. au chemat în judecată pârâtul

Statul Român, prin M.F.P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va

pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru

prejudiciul moral suferit în urma strămutării (deportării) primilor doi

reclamanți și membrilor familiilor acestora, respectiv defuncta R.M., decedată

la data de 26 februarie 1999, strămutată în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955,

defuncta M.I., strămutată în perioada 18 iunie 1951 – 27 iulie 1955 și defuncta

R.O., decedată la data de 23 decembrie 1966, strămutată în perioada 18 iunie

1951 – 27 iulie 1955, în Bărăgan, apreciind că pentru o reparație justă și

dreaptă a suferințelor îndurate, plata sumei de 541.000 euro pentru fiecare

dintre primii doi reclamanți și 166.000 euro pentru ultimul este

îndestulătoare.

La termenul de judecată din 16 iunie 2010, reclamanții

au declarat că renunță la judecată cu privire la pretențiile ce le-ar reveni,

în calitate de moștenitori ai defunctei R.O.

Prin sentința civilă nr. 1640 din 13 octombrie 2010,

Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții

R.S., în nume propriu și în calitate de moștenitor după defuncta M.I. și după

defuncta R.M., R.A. și R.J. în nume propriu și în calitate de moștenitor după

defuncta R.M., împotriva pârâtului Statul Român, prin M.F.P., reprezentat prin

D.G.F.P. Caraș-Severin și a obligat pârâtul să plătească suma de 20.000 euro,

pentru reclamantul R.S. și câte 15.000 euro, pentru fiecare din reclamanții

R.J. și R.A., echivalent în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune

morale. S-a luat act de renunțarea reclamanților la despăgubirile ce le-ar

reveni după defuncta R.O.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că,

potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură

administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei

miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu, iar conform dispozițiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a

făcut în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 obiectul unei măsuri

administrative cu caracter politic, precum și după decesul acesteia, soțul sau

descendenții acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita

instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit.

Din probele administrate rezultă că reclamanții

întrunesc condițiile prevăzute de susmenționatele articole pentru a beneficia

de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de ei și de

antecesorii lor, care au fost privați de libertate pe o perioadă de aproximativ

5 ani, prin măsura strămutării impusă de autorități.

Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului și

al întregii familii a fost grav afectat, aceștia fiind excluși din viața

socială și politică a comunității, accesul la educație și la un loc de muncă

corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu,

îngreunând practic viața persoanei deportate și a membrilor familiei în

societate sub toate aspectele și fiind de natură a împiedica progresul ființei

umane.

Date fiind gravitatea și numărul încălcărilor

constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri

morale.

Recunoașterea unui drept de despăgubire nu se aplică

decât prin voința de a oferi o satisfacție care poate contrabalansa efectul

vătămării și fără ca această satisfacție să aibă o reală corespondență cu

prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei, accentul trebuie pus pe

importanța prejudiciului, din punctul de vedere al victimei.

În aceste condiții, tribunalul a apreciat că cererea

reclamanților de acordare a daunelor morale este întemeiată, iar la stabilirea

întinderii acestora s-au avut în vedere consecințele negative suferite de

reclamanți, atât pe plan fizic cât și psihic, importanța valorii morale lezate,

intensitatea cu care reclamanții au perceput consecințele vătămării, dându-se

eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile.

S-a mai reținut că indemnizația de care au beneficiat

reclamanții în temeiul Decretului Lege nr. 118/19909 nu poate constitui în nici

un caz o reparație îndestulătoare a suferințelor îndurate și că reclamanții nu

au beneficiat de nici o altă despăgubire, astfel cum reiese din declarațiile

acestora pe proprie răspundere.

Față de dispozițiile art. 3, art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009, art. 6, art. 8 C.E.D.O., jurisprudența C.E.D.O. (cauza K.

vs. Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu

art. 41 din Convenție, instanța de fond a considerat că, atâta timp cât

reclamanții au făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit, au dreptul de a

beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte categorii

de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia

nr. 77 din 25 ianuarie 2011, a respins apelul declarat de reclamanții R.S.,

R.J. și R.A. împotriva sentinței civile nr. 1640 din 13 octombrie 2010

pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin și a admis apelul declarat de pârâtul

Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin împotriva

aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în sensul că a respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a arătat că,

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost

admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român, prin M.F.P.,

și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt

neconstituționale.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că, în

materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate

din motive politice în perioada comunistă, există două norme juridice cu

aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în

modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege

nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus

menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin

Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul

indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa, prin art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu

același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord

cu jurisprudența C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze

noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza P. și P. contra Cehiei)

și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă”

la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza

K. contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în

cauza S. și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată

pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut în

motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică

legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea

reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările

și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din

Constituție.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, instanța de

apel a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din

Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit

cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din

regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă,

în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile

art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare,

Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă

că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai

pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat

la baza admiterii acțiunii reclamanților, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, curtea de apel a apreciat că se impune în cauză soluția

admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii

acțiunii reclamanților.

S-a reținut că această soluție se impune, chiar dacă

pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind

neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective),

aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin

constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el

readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de

drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului.

Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât

potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri

rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei

hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere

dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a

pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională

legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții.

În plus, cu privire la prejudiciul moral invocat de

către reclamanți, s-a constatat că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de

ani, astfel că, în prezent, acesta s-a disipat substanțial, fiind reparat

integral ca urmare a recunoașterii comportamentului abuziv al Statului

comunist, precum și prin beneficiile acordate conform Decretului-lege nr.

118/1990, ne mai impunându-se acordarea unei sume cu acest titlu. Reparația

acordată prin cele două componente (una morală și una materială) de către actul

normativ anterior menționat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul

produs prin comportamentul autorităților comuniste.

Față de considerentele deja expuse, ce privesc fondul

pretențiilor reclamaților, instanța a constatat că apelul acestora este

neîntemeiat, deoarece, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al

pretențiilor, reclamanților nu li se cuvin despăgubiri în baza acestui text de

lege pentru prejudiciul moral invocat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în

termen legal, reclamanții R.S., R.J. și R.A., invocând dispozițiile art. 304

pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au

arătat că instanța de apel le-a încălcat dreptul la apărare și nu s-a pronunțat

pe cererea de amânare formulată în cauză.

Recurenții au susținut că hotărârea a fost dată cu

nerespectarea principiului egalității în drepturi și a normelor legale în

materie, arătând că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este

aplicabilă în cauză, având în vedere că acțiunea a fost formulată și

soluționată în fond anterior pronunțării acestei decizii.

A aprecia altfel ar duce la încălcarea art. 16 din

Constituția României, creând o discriminare între persoanele care au introdus

acțiunea în același timp și care au obținut o hotărâre definitivă la alt

moment.

În acest sens, recurenții au invocat și prevederile

art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

a libertăților fundamentale și jurisprudența C.E.D.O., arătând că respectarea

principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal

pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Simpla împrejurare de fapt, respectiv rămânerea

definitivă la un alt moment a hotărârilor în fond, nu poate fi calificată drept

un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere, astfel încât nu se poate

justifica tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptățite la

despăgubiri aflate în situații identice la data introducerii acțiunilor.

Totodată, recurenții au invocat și nerespectarea

principiului neretroactivității legii, în sensul că legea aflată în vigoare la

data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul

procesului.

Recurenții au mai susținut că instanța de apel nu a

motivat în concret, raportat la situația de fapt, de ce aceștia nu ar avea

dreptul la repararea prejudiciului, iar în ceea ce privește apelul declarat de

reclamanți, au arătat că acesta nu a fost soluționat pe baza celor invocate în

fața primei instanțe în ceea ce privește neconstituționalitatea modificărilor

aduse Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62/2010, neconstituționalitatea

acestor prevederi fiind constatată, de altfel, prin decizia nr.  1354/2010 a

Curții Constituționale.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor

formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu prioritate, este de observat că recurenților nu li

s-a încălcat dreptul la apărare, iar faptul că instanța de apel nu s-a

pronunțat cu privire la cererea de amânare pentru imposibilitatea de prezentare

a avocatului acestora, depusă la dosar după închiderea dezbaterilor, nu atrage

nelegalitatea hotărârii, așa cum susțin recurenții.

Criticile formulate de recurenți aduc în discuție

chestiunea efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, însă aceste critici nu sunt fondate, potrivit celor ce se vor arăta

în continuare.

Problema de drept care se pune în speță nu este deci

cea a faptului dacă reclamanții sunt sau nu îndreptățiți la acordarea daunelor

morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect

care, de altfel, a fost soluționat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă

respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Contrar susținerilor recurenților, această problemă de

drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că

decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce

procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte

în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui

temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte

în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a

Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se

că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa

încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune

păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența

unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4)

din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamanții nu erau titularii unui „bun” susceptibil de protecție în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul

reclamanților.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de

art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care

reclamanții s-ar găsi, dat fiind că cererea lor nu fusese soluționată de o

manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are

o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului

normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate

declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este

afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei

(cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția

temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat

în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt,

suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un

mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel

înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de

vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat

în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici

dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Pentru aceste considerente, fără a mai analiza

celelalte critici formulate de reclamanți, față de prevederile art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de aceștia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții

R.S., R.J. și R.A. împotriva deciziei nr. 77 din 25 ianuarie 2011 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie

2012.