ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1426/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. 4101/115 din 4 decembrie 2009, reclamanta P.M. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să oblige pârâtul la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit în urma strămutării (deportării) reclamantei și părinților acesteia, respectiv defunctul O.Ș., decedat la data de 29 mai 1990, strămutat în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955 și defuncta O.M., decedată la data de 20 noiembrie 1990, strămutată în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, în Bărăgan, apreciind că pentru o reparație justă și dreaptă a suferințelor îndurate, plata sumei de 750.000 euro este îndestulătoare.

Prin sentința civilă nr. 882 din 19 mai 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta P.M., împotriva pârâtului Statul Român, prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 150.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune morale. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 378/ A din 28 februarie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. și, rejudecând, a schimbat hotărârea atacată, în sensul că a respins în tot acțiunea civilă formulată de reclamanta P.M. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituțională a declarat ca fiind neconstituțională întreaga O.U.G.

nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecință juridică lipsirea în totalitate de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluționării apelului. Prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 aceiași Curte Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională. Față de motivarea și, mai ales, de soluția Curții Constituționale, instanța de apel a constatat că, în speță, la data soluționării apelului nu mai exista temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată.

S-a mai arătat că nu poate subzista nici susținerea că anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun. De aceea, s-a reținut că în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, or, în prezenta cauză, dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.

Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive. Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, curtea de apel a admis apelul declarat de pârât și a schimbat hotărârea atacată, în sensul că a respins în tot acțiunea civilă introdusă de către reclamantă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.M.

la data de 26 aprilie 2011, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susținut că soluția instanței de apel nu respectă principiul egalității în drepturi, principiul neretroactivității legii, precum și normele legale în materie. De asemenea, s-a invocat și nerespectarea dreptului la un proces echitabil, precum și încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Examinând recursul declarat de reclamantă, Înalta Curte constată următoarele: Comunicarea deciziei recurate nr. 378/ A din 28 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a realizat la data de 6 aprilie 2011 la domiciliul ales al reclamantei P.M., la avocat D.B., astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare aflată la dosarul instanței de apel.

Termenul de declarare și motivare a recursului este de 15 zile de la comunicarea deciziei recurate, termen care se calculează pe zile libere, iar potrivit art. 301 coroborat cu art. 101 alin. (1) C. proc. civ., acesta s-a împlinit la data de 22 aprilie 2011, într-o zi lucrătoare. Cererea de recurs a fost depusă la 26 aprilie 2011, conform vizei de primire aplicate de Curtea de Apel Timișoara, aflată la dosarul de recurs, cu depășirea termenului de recurs, motiv pentru care intervine sancțiunea decăderii prevăzută de art. 103 C. proc. civ., cât timp partea recurentă nu a invocat și dovedit o împrejurare mai presus de voința sa, care să o fi împiedicat să exercite în termenul legal calea de atac a recursului.

Față de cele arătate, fără să se analizeze motivele de recurs formulate de reclamanta P.M., se va privi ca tardiv recursul, și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamanta P.M. împotriva deciziei nr. 378/ A din 28 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2012.