ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3461/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. 4079/115 din 04 decembrie 2009, reclamanta G.E. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Caraș-Severin, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit în urma strămutării (deportării) părinților și bunicilor reclamantei, respectiv defunctul L.G., decedat la data de 18 aprilie 1995, strămutat în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, defuncta L.M., decedată la data de 21 februarie 1987, strămutată în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, defunctul L.P., decedat la data de 14 septembrie 1952, strămutat în perioadal8 iunie 1951 - 14 septembrie 1952 și defuncta L.M., decedată la data de 07 noiembrie 1969, strămutată în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, în Bărăgan, apreciind că pentru o reparație justă și dreaptă a suferințelor îndurate, plata sumei de 1.000.000 euro este îndestulătoare.

Prin sentința civilă nr. 1144 din 16 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanta G. (fostă L.) E., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin și a obligat pârâtul să plătească reclamantei 40.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune morale, fără cheltuieli de judecată. Împotriva Sentinței civile nr. 1144 din 16 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în termen legal, au declarat apel atât reclamanta G.E., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin.

Prin decizia civilă nr. 460/ A din 03 martie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamanta G.E., a admis apelul declarat de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin și, rejudecând, a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins acțiunea. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii sale, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă. Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de față, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile, legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin umoare, această, decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță. Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei G.E. și-a încetat efectele juridice. Inexistența temeiului Juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale. Nu se poate reține mici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale un „bun ” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată, de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate., Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.

Față de cele reținute anterior, nu mai prezintă nici o relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile ambilor apelanți cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea în tot a deciziei atacate, respingerea apelului declarat de Statul Român și admiterea apelului său. A invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea recursului a arătat că decizia atacată nesocotește principiul egalității în drepturi și normele legale în materie, că încalcă dispozițiile art. 16 din Constituție, creând o discriminare între persoanele care au introdus acțiunea în același timp, dar au obținut hotărâri definitive la momente diferite.

O asemenea interpretare este în contradicție și cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De asemenea, a susținut că nu a fost respectat nici principiul neretroactivității legii și normelor legale în materie și nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ. nu este incident în cauză, întrucât pârâtul nu a invocat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională nepronunțând o hotărâre cu privire la această pricină.

Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed: Mai întâi, Înalta Curte observă că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este incident în cauză, în decizia atacată neputând fi identificate motive contradictorii sau străine de natura pricinii. De altfel, recurenta-reclamantă a enunțat doar motivul de recurs, fără a arăta în ce constă, din acest punct de vedere, nelegalitate deciziei pronunțate în apel. Recursul declarat de reclamantă urmează a fi analizat din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 780 din 7 noiembrie 2011. Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de la, publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în testul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea, și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea, neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga ornnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții (Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții nu erau titularii unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la dată publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista 6 hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare Sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei pronunțate în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta G. (fostă L.) E. împotriva deciziei nr. 460/ A din 03 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2012.