ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1515/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1515/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, prin

sentința civilă nr. 1512 din 22 septembrie 2010, a admis în parte acțiunea

civilă formulată de reclamanta G.S., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Caraș-Severin, și pe cale de consecință: pârâtul a fost obligat să plătească

reclamantului contravaloarea în lei a sumei de 7.000 Euro la data executării.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Conform dispozițiilor

art. 3 din Legea nr. 221/2010, constituie măsură administrativă cu caracter

politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca

obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar conform

dispozițiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut în perioada 06 martie

1945 - 22 decembrie 1989 obiectul unei măsuri administrative cu caracter

politic, precum și după decesul acesteia, soțul sau descendenții acesteia, până

la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Din probele

administrate a rezultat că reclamanta a întrunit condițiile prevăzute de

susmenționatele articole pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de el în nume propriu, fiind persoană deportată,

cât și părinții săi și bunica paternă, în calitate de descendentă a acestora,

care au fost privați de libertate în perioada 20 aprilie 1952 - 20 decembrie 1955,

prin măsura strămutării impusă de autorități.

Reclamanta G.S. este

descendenta defuncților G.V. - identic cu G.V., tatăl său, decedat la 26

septembrie 1979, G.E. - identică cu G.E., mama sa, decedată la 29 iunie 1986, G.S.,

bunica paternă, decedată la 04 aprilie 1957, în calitate de fiică, respectiv

nepoată.

Reclamanta, împreună

cu defuncții săi părinți, G.V. și G.E. și bunica paternă, G.S., au fost

strămutați, conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, în data de 20 aprilie 1952,

din localitatea Lăpușnicul Mare jud. Caraș-Severin, în localitatea Bordușanii

Noi - Fetești.

Pin Decizia M.A.I. nr.

6200/1955, la data de 20 decembrie 1955, acestora le-a fost ridicată restricția

domiciliară.

Este de notorietate

că persoanele supuse strămutării au fost nevoite, în decurs de câteva ore, sub

intervenția și presiunea brutală a organelor represive, să-și abandoneze toate

bunurile materiale (casă, terenuri, animale etc.) și să se deplaseze la

vagoanele de marfă în care au fost îmbarcate și transportate într-o destinație

necunoscută.

Deplasarea s-a făcut

în condiții improprii, cu vagoane de marfă, pe o durată de o săptămână, iar la

domiciliul impus au fost debarcați într-un câmp, unde nu aveau locuință,

alimente, apă, asistență medicală.

Prin modul în care

s-a făcut ridicarea și ulterior deplasarea reclamantei și a familiei sale în

localitatea unde i s-a impus domiciliul forțat, acesteia și familiei sale i-a

fost creat un grav prejudiciu fizic și psihic.

Condițiile găsite la

domiciliul forțat au cauzat acestora de asemenea un grav prejudiciu fizic și

psihic.

Prin strămutarea în

altă zonă a țării, cu alte condiții geografice, în plin câmp, departe de

comunitatea în care au trăit până atunci, aducându-se o gravă restrângere a

satisfacțiilor și plăcerilor vieții deportaților și urmașilor acestora,

constând în pierderea posibilităților de îmbogățire spirituală, divertisment și

destindere pe o lungă perioadă de timp, a fost pierdută apartenența religioasă,

apartenența la familie, comunitate, fiind grav vătămată integritatea fizică,

psihică a persoanelor deportate.

Această măsură, prin

condițiile concrete în care s-a desfășurat, a avut echivalentul unei condamnări

privative de libertate.

Limitarea libertății

de mișcare reprezintă o privare de libertate, strămutarea, datorită naturii,

duratei, modalității de executare, poate fi considerată ca afectând în mod

determinant situația reclamantei și a familiei acesteia.

După încetarea

măsurii impusă de autorități, la data reîntoarcerii în localitatea de unde a

fost deportată, familia reclamantei nu a mai găsit nici unul dintre bunurile

materiale lăsate la data deportării.

Casa în care au

locuit a fost găsită într-o stare avansată de degradare, fiind folosită de

persoane străine familiei.

Bunurile mobile și

imobile ale persoanelor deportate au fost folosite pe toată perioada deportării

de persoane străine, care le-au adus într-un stadiu avansat de degradare.

La reîntoarcerea în

comunitate, persoanele deportate au fost în continuare izolate de restul

localnicilor, găsindu-și foarte greu un loc de muncă și acela inferior

pregătirii, ori mult mai prost plătit decât al altor persoane.

Prin deportare,

dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat,

aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la

educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat

fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanelor deportate și a

membrilor familiei în societate sub toate aspectele și fiind de natură a

împiedica progresul ființei umane.

Date fiind gravitatea

și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i

se acorde despăgubiri morale.

Din interpretarea

gramaticală a art. 5 din Legea nr. 221/2009, rezultă fără echivoc că, atât

persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și cele care au

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot să

beneficieze de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit,

interpretare care determinată de faptul că cele două măsuri prevăzute la lit.

a) și b (acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral și acordarea de

despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate), fiind

cuprinse într-o enumerare, se referă la ambele categorii de persoane cuprinse

în ipoteza normei prevăzută de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Această interpretare

este impusă, de asemenea, și de metoda de interpretare logico-sistematică a art.

5 și a celorlalte articole în raport de titlul legii, care asimilează măsurile

administrative cu condamnările cu caracter politic, asimilare care presupune

identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire.

Finalitatea urmărită

de legiuitor a fost aceea de a acorda despăgubiri, pentru prejudiciul moral

suferit, tuturor persoanelor care în regimul totalitar au avut condamnări cu

caracter politic sau au făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic,

finalitate care a fost avută în vedere și prin Decretul Lege nr. 118/1990, prin

care s-au acordat măsuri reparatorii pentru ambele categorii de persoane.

Din probele

administrate a rezultat că reclamanta a beneficiat de prevederile Decretului-lege

nr. 118/1990, având conform Hotărârii nr. 323 din 10 august 1990, o

indemnizație de 742 lei lunar.

Față de dispozițiile art.

3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2010, art. 6, art. 8 C.E.D.O.,

jurisprudența C.E.D.O. (cauza Kudla vs. Polonia), a respectării art. 1 din

Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenție, instanța a

considerat că atât timp cât reclamanta a făcut dovada gravului prejudiciu moral

suferit de ea însăși și de părinții săi, are dreptul de a beneficia de o

reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte categorii de

beneficiari ai Legii nr. 221/2010.

Față de gravele

prejudicii morale suferite de reclamantă, de părinții săi și bunica paternă,

instanța a apreciat că suma de 7.000 euro ar reprezenta o echitabilă

despăgubire.

Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 651 din 23 martie 2011, a

admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin,

și pe cale de consecință: a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a

respins în totalitate acțiunea reclamantei G.S.; a respins apelul declarat de

reclamantă împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare,

sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea

Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale

suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă

există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în

cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin.

(1) lit. a din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel

de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și

rezonabile.

Curtea

Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-lege nr. 118/1990,

legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel

încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după

20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere

valorii supreme de dreptate, precizând în acord cu jurisprudența C.E.D.O. că

atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5

noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra Cehiei) și că nu s-ar putea

susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001,

persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea

despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra

Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în cauza Slavov

și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea

exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea

Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată

încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care

consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității,

conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu

modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3)

și (5) din Constituție.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art.

147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992),

potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și

cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale

dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt

aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar

de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în

intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord

prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au

încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu

mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei,

respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că

se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința

schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei.

Această soluție se

impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

Această soluție s-a

impus cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ.,

revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când

evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

Așa fiind, în baza art.

296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul pârâtului și a schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea reclamantei în totalitate și

a respins apelul reclamantei.

Împotriva deciziei

civile mai sus menționată a declarat recurs reclamanta, criticând-o ca fiind

nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:

- Punerea acțiunii în

despăgubire potrivit Legii nr. 221/2009, a creat o „speranță legitimă” și ca

urmare „un bun” în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 din Convenție.

- Dacă nu s-ar acorda

daune pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea în Bărăgan, s-ar încălca

principiul egalității și interzicerii discriminării ce a fost reluat de

C.E.D.O. în Protocolul nr. 12 la Convenție, adoptat în anul 2000.

Recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

Prin deciziile nr. 1358

și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege arătate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența

temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege

declarat neconstituțional.

Alt. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitive câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de„natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este ca acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare,

surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub

incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Soluția nu este de

natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei

hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei

Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și

nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o

existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul

drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări

deduse din existenta unor motive obiective și rezonabile.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile Curții

Constituționale sus-menționate au fost publicate în M. Of. la data de 15

noiembrie 2011, iar în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 23 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, astfel încât, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta G.S. împotriva deciziei nr. 651/ A din 23

martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 martie 2012.