ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1009/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1009/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin la data de 26 aprilie 2010

reclamantul C.V. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin M.F.P., și a

solicitat instanței să constate caracterul politic al condamnării bunicului său

C.D. (D.), care se încadrează în dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 5

din Legea nr. 221/2009.

De asemenea, a solicitat obligarea

pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând despăgubiri morale.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că în noaptea de 18/19 iunie 1951, el împreună cu întreaga familie

compusă din părinți, bunic și un unchi au fost transportați cu vagoane de marfa

în Câmpia Bărăganului, unde noul domiciliu era marcat prin țăruși înfipți în

pământ, fiind lăsați sub cerul liber. Ulterior au reușit să-și sape un bordei

în pământ, unde au avut un trai lipsit de orice condiții de igienă și de

demnitate.

La întoarcere în decembrie 1956 și-au

găsit locuința devastată și toată agoniseala distrusă.

Prin sentința civilă nr. 1291 din 30

iunie 2010 Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea și a obligat

pârâtul să-i plătească reclamantului suma de 20.000 euro sau echivalentul în

lei la data plății, cu titlul de despăgubiri morale.

A respins capătul de cerere referitor

la constatarea caracterului politic al măsurii administrative.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că prin H.C.M. nr. 200/1951 s-a hotărât ca locuitorii zonei de

frontieră cu Iugoslavia, de pe o fâșie de 25 km de la graniță, să fie

strămutați în interiorul țării, iar la data de 5 iunie 1951 prin decizia M.A.I.

s-a dispus declanșarea acțiunii.

Reclamantul a fost deportat în

Bărăgan, împreună părinții, bunicul și un unchi în perioada 18 iunie 1951 - 20

decembrie 1955.

Prin stabilirea domiciliului

obligatoriu au fost cauzate familiei prejudicii atât materiale cât și morale,

afectându-le viața și încălcându-se dreptul personal nepatrimonial la

libertate, fiind afectate onoarea și reputația și având impact și asupra vieții

private a familiei.

S-a reținut că sunt incidente

dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora constituie măsură

administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei

miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu

obligatoriu, iar conform dispozițiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 obiectul unei măsuri

administrative cu caracter politic, precum și după decesul acesteia, soțul sau

descendenții acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita

instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit.

A fost respins capătul de cerere

referitor la constatarea caracterului politic al măsurii administrative,

întrucât s-a reținut că de drept măsura administrativă aplicată reclamantului

și familiei sale are caracter politic.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Caraș-Severin.

În motivarea apelului s-a arătat că

reclamantul și ceilalți membri ai familiei sale nu au suferit o condamnare, ci

au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, nefiind

astfel îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru a primi

despăgubiri morale.

Acordarea despăgubirilor morale nu se

justifică, având în vedere drepturile prevăzute și acordate în baza

Decretului-lege nr. 118/1990, care, de asemenea, reprezintă măsuri cu caracter

reparatoriu.

Aceste despăgubiri morale nu se pot

transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind

prejudiciați.

La termenul de judecată din 16

februarie 2011, din oficiu, în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța

a pus în discuție, în raport cu art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție și art.

31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, inexistența temeiului juridic al

acțiunii având în vedere faptul că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010,

efectele juridice ale acestui text legal încetând la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dată de la care decizia devine

obligatorie pentru instanțe.

Prin Decizia nr. 253 din 16 februarie

2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul, a schimbat în

parte hotărârea în sensul că a respins în totalitate acțiunea.

Pentru a pronunța această decizie

instanța a examinat hotărârea atacată în raport cu motivele invocate și de

conținutul Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

S-a reținut că reclamantul C.V. nu

poate beneficia de despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009, dar nu pentru

motivul invocat de pârât, respectiv lipsa unei hotărâri judecătorești de

condamnare cu caracter politic.

De altfel, atât din titlul legii, cât

și din întregul conținut al acesteia rezultă că măsurile administrative cu

caracter politic sunt asimilate condamnărilor cu caracter politic, asimilare

care presupune identitatea de tratament în acordarea măsurilor reparatorii

prevăzute de lege.

Motivul pentru care reclamantul nu are

dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

acesteia, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761

din 15 noiembrie 2010.

Curtea Constituțională a reținut că

reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a

fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse

în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la

existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul

acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din

motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la

această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009

are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990,

diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică

prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr.

118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În fine, Curtea Constituțională a

constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În conformitate cu art. 147 alin. (1)

din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile

legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la

45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest

interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform art. 147 alin. (4) din

Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării

deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale

sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de fată, Decizia nr. 1358 din

21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761

din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fară ca Parlamentul să

pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile

Constituției.

Prin urmare, această decizie a Curții

Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului C.V., și-a

încetat efectele juridice.

S-a mai reținut că reclamantul nu

avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun" în sensul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Avea doar posibilitatea de a dobândi

acest bun printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în

executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

In speță nu s-a pronunțat încă o

hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, cale de atac având un caracter

devolutiv, situație în care instanța este îndreptățită să exercite un control

complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Împotriva acestei decizii reclamantul

a declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În criticile dezvoltate se susține că

instanța de fond în mod corect a acordat reclamantului suma de 20.000 euro în

lei la cursul BNR în ziua plății cu titlu de daune morale această sumă fiind o

satisfacție echitabilă pentru prejudiciul suferit, Iară a reprezenta o amendă

excesivă pentru autorii prejudiciului.

Recursul nu este fondat.

Cu prioritate, este de observat că

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ. au fost

invocate numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a

se circumscrie ipotezei pe care aceste motive le reglementează - când hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau cuprinde motive contradictorii

ori străine de natura pricinii, respectiv interpretarea greșită a actului

juridic dedus judecății.

Sub aspectul criticilor încadrate în

conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din

perspectiva aplicării legii civile în timp.

Problema de drept care se pune în

speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate

neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Această problemă de drept a fost

corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul

declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea

de daune morale.

Cu privire la efectele Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a

pronunțat înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,

prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of.

nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4)

C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în

interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei

în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se

impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute

de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași

dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată

definitiv la data publicării deciziei respective.

Nu se poate spune deci că, fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație

juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul

cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității articolului citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate pretinde că

există însă un drept definitiv câștigat, reclamantul nu era titularul unui

„bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstitutionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de con

stitutionalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale

cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste considerente, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamantul C.V. împotriva Deciziei nr. 253 din 16 februarie 2011 a Curții

de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

16 februarie 2012.