ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 352/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La data de 28 aprilie 2010, reclamantul V.S.,

a solicitat instanței - în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice - să constate caracterul politic al „condamnării”

bunicii sale V.I. și a mamei sale V.R. și, pe cale de consecință, să oblige

pârâtul la plata unei despăgubiri în valoare de 1.000.000 euro reprezentând

daune morale pentru deportarea sa în Bărăgan împreună cu întreaga familie.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că urmare măsurii administrative abuzive a

strămutării, la 18 iunie 1951, li s-a stabilit domiciliu forțat în Câmpia

Bărăganului, satul Valea Viilor (Feteștii Noi) până la data de 27 iulie 1955,

când li s-a ridicat restricția de domiciliu obligatoriu.

Se mai arată că în

toată această perioadă, familia deportaților a suferit privațiuni și condiții

inumane de subzistență iar în 1955 când li s-a permis întoarcerea acasă, au

găsit gospodăria distrusă și au fost marginalizați, fiind în continuare supuși

opresiunilor regimului totalitar.

Investit în primă

instanță, Tribunalul Caraș-Severin, prin sentința civilă nr. 1481 din 15

septembrie 2010, a admis în parte acțiunea și în consecință l-a obligat pe

pârât, la plata sumei de 7.500 euro, echivalent în lei la data efectuării

plății, cu titlu de daune morale.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut în esență că reclamantului i s-a cauzat un

prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințe dăunătoare neevaluabile în

bani, care au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal

nepatrimonial la libertate, fiind afectate acele atribute ale persoanei care

influențează relațiile sociale, onoarea, reputația precum și cele care se

situează în domeniul afectiv al vieții umane, vătămări care își găsesc expresia

în durerea morală încercată de reclamant și familia sa.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor, instanța a avut în vedere prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel cum acestea au fost modificate prin O.U.G.

nr. 62/2010, precum și măsurile reparatorii acordate deja mamei reclamantului,

în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

Apelul declarat de

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin a fost admis de Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, care, prin decizia nr. 226/ A din 15 februarie 2011, a schimbat sentința și a respins acțiunea în totalitate.

A respins totodată

apelul declarat de reclamant, împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanta și-a întemeiat

pretențiile, au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie

2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere prevederile art. 31 alin.

(1) din Legea nr. 47/1992 și ale art. 147 din Constituție.

Or, conchide instanța

de apel, caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale decurge și

din principiul înscris în art. 47 alin. (4) și art. 51 din Constituție, conform

căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, este

obligatorie. Astfel, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost

constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai puțin

de instituțiile publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor și

anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. al

României,

În cauză, a declarat

recurs în termen legal reclamantul V.S., care invocând temeiurile prevăzute de art.

304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. susține în esență că acțiunea a fost greșit

respinsă în condițiile în care legea aplicabilă este cea de la data pronunțării

unei soluții în primă instanță.

Instanța trebuia să

aplice, mai susține recurentul, principiul neretroactivității legii civile noi,

conform căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor juridice ce se ivesc

după intrarea ei în vigoare, regula constituindu-se într-un factor de

stabilitate a circuitului civil.

Se face totodată

trimitere și la criteriul echității instituit de Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Recursul se privește

ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 147 alin.

(4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor.

Corelativ, art. 11 alin.

(3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor.

Este stabilit astfel,

fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios constituțional,

aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituționalității legilor -

a principiului general al neretroactivității legilor.

Altfel spus, deși

încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că

legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării

neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate

retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data

publicării deciziei în M. Of.

Ca atare, numai până

la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și

aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația

unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula

tempus regit actum.

În acest context, nu

se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului

judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește

efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia

ca neconstituțional - prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale - și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15

noiembrie 2010.

Or, în speță, decizia

din apel a fost pronunțată la 15 februarie 2011, dată la care - urmare

declarării neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M.

Of. a deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această

neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei,

nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea

considera că ultra-activează.

În consecință, la

momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se

pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul

pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea

invoca existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în

cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în

executare.

Problema de drept la

care se face trimitere prin prezentul recurs - ultraactivitatea unui text de

lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care

se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel

definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea

prevăzută de art. 330

6

alin. (1) C. proc.

civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010)

prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7

noiembrie 2011. Partea I - a statuat că în situația în care judecătorul

continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic,

ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exercițiul

funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe

care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i le

legitimează”.

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul V.S. împotriva deciziei nr. 226/ A din 15

februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 ianuarie 2012.