ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1115/2012

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată la 17 decembrie 2009, reclamanta F.E., a solicitat instanței, în

contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., să oblige pârâtul la plata sumei de

1.000.000 euro, daune morale, pentru fiecare membru al familiei sale, pentru

măsura abuzivă, cu caracter politic, a strămutării, aplicată prin decizia nr. 200/1951,

urmare căreia au fost dislocați de la domiciliu și strămutați în Bărăgan.

Pe o perioadă de

aproximativ 5 ani, mai arată reclamanta au fost bătuți, înfometați și supuși

unor umilințe care au reprezentat o atingere gravă a valorilor care definesc

personalitatea umană.

Investit în primă

instanță, Tribunalul Caraș-Severin prin sentința civilă nr. 587 din 7 aprilie

2010, a admis în parte acțiunea și în consecință a obligat pârâtul să-i

plătească reclamantei suma de 250.000 euro, echivalent în lei la data

efectuării plății, cu titlu de daune morale.

A luat act de

renunțarea la judecată a reclamantei cu privire la acordarea de daune morale ce

i-ar fi revenit în calitate de moștenitoare după părinții și bunicii săi.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut în esență că reclamanta întrunește condițiile

prevăzute de lege pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit ca și antecesorii săi, avându-se în vedere privarea

de libertate pentru o perioadă de 4 ani și 6 luni, prin măsura strămutării

impusă de autorități.

Astfel, se arată,

prin deportare, dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a

fost grav afectat, aceștia fiind excluși din viața socială și politică a

comunității, accesul la educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii

fiind deosebit de greu.

Prin decizia nr. 244

din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins

cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu excepția de neconstituționalitate

a art. I și II al O.U.G. nr. 62/2010, formulată de reclamanta F.E.

A admis apelul

pârâtului, declarat împotriva aceleiași hotărâri și în consecință a schimbat în

parte sentința în sensul că a respins în tot acțiunea.

A menținut celelalte

dispoziții ale hotărârii atacate.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanta și-a întemeiat

pretențiile, au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie

2010, astfel că instanța trebuie să aibă în vedere prevederile art. 31 alin. (1)

din Legea nr. 47/1992 și ale art. 147 din Constituție.

Or, conchide instanța

de apel, caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale decurge și

din principiul înscris în art. 51 din Constituție, conform căruia respectarea

Constituției, a supremației sale și a legilor, este obligatorie. Astfel,

prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai

poate fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile

publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor și anume de la data

publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României.

În cauză, a declarat

recurs în termen legal reclamanta F.E., care, indicând temeiul prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., susține în esență că acțiunea a fost greșit respinsă

în condițiile în care legea aplicabilă este cea de la data pronunțării unei

soluții în primă instanță.

Instanța trebuia să

aplice, mai susține recurenta, principiul neretroactivității legii civile noi,

conform căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor juridice ce se ivesc

după intrarea ei în vigoare, regula constituindu-se într-un factor de

stabilitate a circuitului civil.

Se face trimitere la

jurisprudența C.E.D.O., hotărârea din 8 martie 2006.

Recursul se privește

ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 147 alin.

(4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor.

Corelativ, art. 11 alin.

(3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor.

Este stabilit astfel,

fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios

constituțional, aceasta fiind o aplicare, în materia controlului

constituționalității legilor, a principiului general al neretroactivității

legilor.

Altfel spus, deși

încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că

legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării

neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate

retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data

publicării deciziei în M. Of.

Ca atare, numai până

la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și

aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația

unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula

tempus regit actum.

În acest context, nu

se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului

judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește

efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia

ca neconstituțional, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României,

la 15 noiembrie 2010.

Or, în speță, decizia

din apel a fost pronunțată la 16 februarie 2011, dată la care, urmare

declarării neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M.

Of. a deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această

neconformitate, norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei,

nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea

considera că ultra-activează.

În consecință, la

momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se

pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul

pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea

invoca existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1

adițional la C.E.D.O., în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată o hotărâre

definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.

Problema de drept la

care se face trimitere prin prezentul recurs, ultra activitatea unui text de

lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care

se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală, a fost de altfel

definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea

prevăzută de art. 330

6

alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a

fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I-a

statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta

„nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene, nu i le legitimează”.

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta F.E., împotriva deciziei nr. 244 din 16

februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, îndreptată prin

încheierea din camera de consiliu din data de 21 februarie 2011 a aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 februarie 2012.