ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 712/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

La data de 19 mai 2010, K.H.H., a solicitat instanței - în

contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice -

să oblige pârâtul la plata unor despăgubiri în sumă de 500.000 euro,

reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit de reclamant și soția sa,

urmare dislocării, strămutării și stabilirii domiciliului obligatoriu în

Bărăgan, în intervalul 18 iunie 1951 - 10 ianuarie 1956.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că urmare măsurii administrative abuzive a strămutării, a suferit

împreună cu soția sa, privațiuni și condiții inumane de subzistență iar, după

încetarea măsurii impusă de autorități, la data reîntoarcerii în localitatea de

unde au fost deportați, nu au mai găsit niciunul din bunurile achiziționate

anterior iar casa de locuit se afla într-o stare avansată de degradare.

Tot astfel, se mai arată, la

întoarcerea în comunitate, au fost în continuare izolați de restul

localnicilor, fiind excluși practic din viața socială și politică a

comunității, accesul la educație și la o muncă corespunzătoare pregătirii

profesionale, fiindu-le de asemenea limitat.

Investit în primă instanță,

Tribunalul Caraș-Severin, prin sentința civilă nr. 1579 din 5 octombrie 2010, a

admis în parte acțiunea și în consecință a dispus obligarea pârâtului la plata

către reclamant a sumei de 3.750 euro, echivalent în lei, la data efectuării

plății, reprezentând daune morale.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut în esență că prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu,

i-au fost cauzate atât reclamantului cât și familiei acestuia, prejudicii

materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții

ulterioare a membrilor familiei, fiindu-le știrbit dreptul personal

nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale,

respectiv onoare și reputație.

Apelul declarat de Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Caraș-Severin, a fost admis de Curtea de Apel Timișoara

care, prin decizia nr. 68 din 25 ianuarie 2011, a schimbat în tot sentința, în

sensul respingerii acțiunii.

A respins totodată apelul declarat

de reclamant împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de control judiciar a reținut în esență că dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile,

au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că

instanța trebuie să aibă în vedere prevederile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

și ale art. 147 din Constituție.

Or, conchide instanța de apel,

caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale decurge și din

principiul înscris în art. 51 din Constituție, conform căruia respectarea

Constituției, a supremației sale și a legilor, este obligatorie. Astfel,

prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai

poate fi aplicată de niciun subiect de drept, cu atât mai puțin de instituțiile

publice, încetându-i-se de drept efectele pentru viitor și anume de la data

publicării deciziei Curții Constituționale în M. Of. al României.

În cauză, a declarat recurs în

termen legal reclamantul K.H.H., care, indicând temeiurile prevăzute de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și art. 2 - 9, art. 13, 19, 23 - 25 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, susține că acțiunea a fost greșit respinsă în

condițiile în care legea aplicabilă este cea de la data pronunțării unei

soluții în primă instanță.

Instanța trebuia să aplice, mai

susține recurentul, principiul neretroactivității legii civile noi, conform

căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor juridice ce se ivesc după

intrarea ei în vigoare, regula constituindu-se într-un factor de stabilitate a

circuitului civil.

Tot astfel, se mai arată, se crează

un tratament juridic distinct pentru categoria persoanelor îndreptățite la

acordarea acestor daune morale, în raport de momentul la care instanța a

pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile

în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009.

Recursul se privește ca nefondat,

urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 147 alin. (4) din

legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al

României iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Corelativ, art. 11 alin. (3) al

Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale se

publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor.

Este stabilit astfel, fără echivoc,

efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios constituțional, aceasta

fiind o aplicare - în materia controlului constituționalității legilor - a principiului

general al neretroactivității legilor.

Altfel spus, deși încă de la

pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că legiuitorul

a încălcat norma constituțională, efectul constatării neconformității textului

incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se

doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of.

Ca atare, numai până la această

dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea legii nu

este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația unor acte juridice

convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.

În acest context, nu se poate

susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului judiciar (art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește efectele pe toată

perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca

neconstituțional - prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale - și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al

României, la 15 noiembrie 2010.

Or, în speță, decizia din apel a

fost pronunțată la 25 ianuarie 2011, dată la care - urmare declarării

neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a

deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această

neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei,

nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea

considera că ultra-activează.

În consecință, la momentul la care

instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra

pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea

niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența

unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în cauză nu fusese

pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare.

Problema de drept la care se face trimitere

prin prezentul recurs - ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea

în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată

neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv

tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută

de art. 330

6

alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost

modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I -

a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de

drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat,

acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe

care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene, nu i le legitimează”.

Așa fiind, în considerarea celor ce

preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul K.H.H. împotriva deciziei nr. 68 din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 07 februarie 2012.