ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5492/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5492/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul

Tribunalului Caraș-Severin sub nr. 2019/115/11 mai 2010, reclamanta O.E. a

chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea

pârâtului la plata unei despăgubiri pentru suferințele fizice și psihice la

care au fost supuse reclamanta și membrii familiei sale, la plata sumei de

600.000 euro (2.400.000 RON), cu cheltuieli de judecată ocazionate de acest

litigiu.

Prin Sentința civilă

nr. 1482 din 15 septembrie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte

acțiunea civilă și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 20.000

euro, echivalent în RON la data efectuării plății, cu titlu de daune morale și

suma 600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, prin H.C.M. nr. 200/1951 reclamanta și

părinții săi au fost strămutați din satul Sîngeorge în Bărăgan.

După aproape 5 ani de

domiciliu obligatoriu în județul Ialomița, la 10 decembrie 1955 s-au reîntors

acasă, unde au fost nevoiți să locuiască într-o casă părăsită, unde condițiile

de locui erau precare, deoarece casa lor era ocupată de C.A.P.

Prin stabilirea

domiciliului obligatoriu au fost cauzate familiei reclamantei prejudicii atât

materiale cât și morale, afectându-le membrilor acesteia viața ulterioară și

încălcându-se dreptul personal nepatrimonial la libertate, fiind afectate

onoarea și reputația celor strămutați, și având impact și asupra vieții private

a familiei.

În aceste condiții,

prima instanță a apreciat că cererea reclamantei de acordare a daunelor morale

este întemeiată, iar la stabilirea întinderii acestora s-a avut în vedere

consecințele negative suferite de reclamantă, atât pe plan fizic cât și psihic

importanța valorii morale lezate, intensitatea cu care reclamanta a perceput

consecințele vătămării. Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții

suficiente și echitabile, cererea a fost admisă.

Indemnizația de care

a beneficiat reclamanta în temeiul Decretului-Lege nr. 118/19909 nu poate

constitui în niciun caz o reparație îndestulătoare a suferințelor îndurate,

astfel cum s-a susținut prin întâmpinare.

Față de dispozițiile

art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, 8 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în

conformitate cu art. 41 din Convenție, instanța a considerat că atâta timp cât

reclamanta a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit are dreptul de a

beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte

categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.

Prin Decizia civilă

nr. 469 din 03 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a fost

admis apelul declarat de pârât, iar sentința a fost schimbată în tot, în sensul

respingerii acțiunii.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a analizat cauza din prisma Deciziilor nr. 1354 din 20

octombrie 2010 și 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțate de Curtea

Constituțională în soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate cu privire

la Legea nr. 221/2009, și a constatat că temeiul de drept care a stat la baza

admiterii cererii de chemare în judecată în prima fază procesuală, și-a încetat

efectele juridice.

S-a reținut că

reclamanta nu este proprietara unui ”bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva acestei

decizii, comunicată la data de 11 aprilie 2011, a declarat recurs reclamanta,

la data de 1 august 2011, solicitând repunerea în termenul de declarare a

recursului, motivat de împrejurarea că a luat cunoștință de considerentele

deciziei atacate la 18 iulie 2011, astfel cum rezultă din adeverința emisă de

Tribunalul Caraș-Severin.

În ceea ce privește

recursul declarat, reclamanta a indicat motivul de nelegalitate prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Arată că decizia

instanței de contencios constituțional nu se aplică cauzelor aflate pe rol la

data pronunțării acesteia, ci doar celor înregistrate ulterior publicării sale.

Art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil și

obligă la respectarea principiului neretroactivității și a speranței legitime

ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească, chiar nedefinitivă. Exemplifică

prin hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului în care s-a reținut că,

prin hotărâri nedefinitive s-a răpit speranța legitimă a părților, existând

astfel o încălcare a art. 6 și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Aplicarea unei

decizii a Curții Constituționale este supusă principiului neretroactivității,

respectării prevederilor Convenției și jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului.

Trebuie respectat

principiul egalității în fața legii care presupune instituirea unui tratament

egal pentru persoanele aflate în situații juridice similare.

În vederea

respectării principiului egalității în drepturi și necreării unor situații

juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive

sunt și dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Invocă art. 20 din

Constituția României.

Examinând cu

prioritate cererea de repunere în termenul de declarare a recursului, Înalta

Curte reține următoarele:

Potrivit art. 103 alin.

(1) C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea

oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de

cazul când legea dispune altfel sau partea dovedește că a fost împiedicată

printr-o împrejurare mai presus de voința ei.

În sensul dispoziției

legale menționate, împrejurarea mai presus de voința părții care justifică

repunerea în termen trebuie să fie una obiectivă, asimilabilă forței majore,

care nu putea fi prevăzută și nici depășită de parte, ceea ce este cazul în

speță.

Motivul invocat de

reclamantă în justificarea împiedicării de a declara recurs în termenul

prevăzut de lege îndeplinește cerințele art. 103 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, prin

întâmpinarea depusă în dosarul de apel, reclamanta a învederat instanței

domiciliul din municipiul Reșița, str. R., județul Caraș-Severin, în condițiile

art. 98 C. proc. civ., însă, din eroare, decizia pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, în soluționarea apelului, a fost comunicată acesteia în Reșița,

P.R., jud.Caraș-Severin.

Prin urmare, actul

comunicării deciziei recurate în Reșița, P.R., județul Caraș-Severin nu este

este unul valabil.

În consecință, în

cauză se poate reține îndeplinirea cerințelor art. 103 alin. (1) C. proc. civ.,

astfel că cererea de repunere în termenul de declarare a recursului va fi

admisă, raportat și la data luării la cunoștință de conținutul deciziei atacate

- 25 iulie 2011, astfel cum rezultă din adeverința emisă de Tribunalul

Caraș-Severin.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva

Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a secțiilor unite a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor succede:

Criticile formulate

de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză,

ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în

cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu

sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin Deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147, alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens

contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea

juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest context, nu

se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă

că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional,

ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în

dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de

părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra

legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să

rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a

fost voința părților).

Se va face, astfel,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță

legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la

momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra

pretențiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista și nici nu

putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale

exprese.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”; că „dacă

aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr.

789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 3 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții

constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de

recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al

reclamantei și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel

cum susține recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011,

pronunțată, în recurs în interesul legii, de secțiile unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția

instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel, chiar din

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenția

Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a

legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul

actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea

de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional, a cărui menire

este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii

juridice.

Astfel cum s-a arătat

anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a

sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere

dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea bunurilor,

întrucât reclamanta nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme

dreptul la despăgubiri morale.

În acest context,

trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din

existența unor motive obiective și rezonabile.

Or, în această

materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv,

acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o manieră

definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o

justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus

instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare

excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de

cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Izvorul pretinsei

"discriminării" constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

În același timp nu

poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din

perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât

cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege,

fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă,

religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială,

apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă

situație".

În situația analizată

în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o astfel de

recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal

s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a

legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Pentru considerentele

expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de secțiile unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării

sale în M. Of. nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de

repunere în termenul de recurs.

Respinge recursul

declarat de reclamanta O.E. împotriva Deciziei civile nr. 469 din 03 martie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 septembrie 2012.

Procesat de GGC - AS