ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 515/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 515/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, la data de 26 ianuarie 2010

, reclamantul T.M. a

chemat în judecată S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin,

solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea

pârâtului la plata către reclamant a sumei de 1.000.000 Euro, cu titlu de daune

morale, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic privind

dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei nr. 200/1951,

precum și pentru suferințele cauzate de această măsură administrativă

nedreaptă, pe care a trebuit să o îndure atât reclamantul, cât și familia sa

până în prezent, pentru refacerea vieții.

Ulterior, au fost înregistrate pe rolul

Tribunalului Caraș-Severin și acțiunile formulate de reclamantele R.D., S.R. și

V.N., cauzele fiind conexate prin încheierea de ședință din data de 2 martie 2010.

Prin sentința civilă nr.

629 din 13 aprilie 2010, Tribunalul Caraș-Severin

a admis în parte acțiunea civilă

formulată de reclamanții T.M., R.D., S.R. și V.N. împotriva pârâtului S.R. și,

în consecință, a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 220.000

Euro echivalată în lei la data efectuării plății, reprezentând daune morale.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a avut în vedere că, prin stabilirea unui domiciliu

obligatoriu, i-au fost cauzate atât reclamantului, cât și familiei sale,

prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra

vieții ulterioare a membrilor familiei, fiindu-le știrbit dreptul personal

nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale,

respectiv onoare și reputație. De asemenea, stabilirea unui domiciliu forțat,

lipsirea de libertate au produs consecințe și în planul vieții private a

familiei reclamantului, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, respectiv

după 5 ani, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă, în locul

gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum și asupra surselor de venit,

fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit.

a) din Legea nr. 221/2009.

Cât privește

cuantumul daunelor morale, instanța a avut în vedere atingerea adusă mai multor

drepturi fundamentale ale reclamanților și familiei acestuia, în raport de care

a apreciat că o indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 220.000 Euro.

Stabilirea acestui

cuantum nu a presupus stabilirea „prețului” suferințelor fizice și psihice ale

reclamanților și familiei acestora, care sunt inestimabile, ci a însemnat

aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și

ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sociale.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P.

Caraș-Severin, solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul

respingerii acțiunii reclamanților ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 412/

A din 2 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

a admis apelul

pârâtului și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea

formulată de reclamanți.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, a fost

admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S.R. prin M.F.P. și, în

consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi

din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

raport cu cauza de față, curtea de apel a avut în vedere că, fiind desființat

temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamanților, se impune

soluția admiterii apelului pârâtului, cu consecința schimbării în parte a

hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamanților în totalitate.

Această soluție se

impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

Această soluție se

impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când

evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs reclamanții

T.M., R.D., S.R. și V.N., solicitând

menținerea ca valabilă și legală a sentinței Tribunalului Caraș-Severin.

În motivarea

recursului, reclamanții au arătat că instanța de apel în mod cu totul nelegal a

invocat motivul de ordine publică referitor la declararea neconstituționalității

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale. Instanța nu a făcut însa nicio referire la Decizia

Curții Constituționale nr. 1354/2010. când tot aceeași curte declară tot

același articol ca și constituțional, deci Curtea Constituțională se contrazice

singură.

Instanța de apel nu a

ținut cont de alte decizii care au fost date în mod favorabil mai multor

petenți și nu se poate într-un Stat de Drept ca o lege să poată fi aplicabilă

pentru unii, iar pentru alții nu.

Recurenții-reclamanți

au arătat că pârâtul nu a adus probe în combatere, pe fondul cauzei, așa încât

în mod greșit curtea de apel le-a admis apelul. De fapt, nici pârâtul, nici

reprezentantul parchetului nu au adus nici un element nou care să ducă la

schimbarea soluției primei instanțe, în afara unor motivații aiuristice prin

care nu pot combate deportarea reclamanților, chinurile, suferințele și

umilințele la care au fost supuși și sărăciți. Trebuiau aplicate de fapt și

prevederile art. 298 C. proc. civ. Nu au fost respectate nici prevederile

articolului 129 alin. (1), (5), (5

1

) și (6), cât și art. 723 C. proc.

civ.

Temeiul juridic care a stat la baza

acțiunii a fost Legea nr. 221/2009, în totalitate și nu numai art. 5 alin. (1) lit.

a), așa cum a apreciat curtea de apel. În acest caz trebuia să mai țină cont și

de art. 1 din C.E.D.O. privind repararea totală și în întregime a tuturor

drepturilor ce au fost încălcate în mod ilegal.

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce succed:

Instanța de apel și-a

întemeiat soluția adoptată pe Deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și 1360/2010,

prin care s-a constatat neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul

juridic al pretențiilor reclamantei, ale căror efecte asupra cauzei de față au

fost analizate din perspectiva unui motiv de ordine publică, invocat din

oficiu, și nu prin prisma motivelor de apel ale pârâtului.

Întrucât motivul de

ordine publică pune în discuție însuși temeiul juridic al pretențiilor

formulate în cauză, în mod corect a fost analizat cu prioritate față de

motivele de apel și, constatându-se temeinicia acestuia, nu s-a mai procedat la

cercetarea susținerilor pârâtului din motivarea căii de atac.

În acest context, se

impune cercetarea, în primul rând, a criticilor vizând aplicabilitatea

deciziilor Curții Constituționale în faza apelului.

Cererea

reclamanților de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări

cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita

instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare.

Prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin

incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011),

în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1 din C.E.D.O., referitoare la

dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție

raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare,

soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie

pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5

alin. (1)

lit. a) din

Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face

cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a

reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.1 din C.E.D.O. nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

În cadrul acelorași

considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii

de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu

poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Cu privire la

criticile prin care se susține că instanța de apel ar fi putut lua în

considerare alte temeiuri de drept în faza procesuală a apelului, este de reținut

că instanța superioară de fond nu ar fi putut să analizeze pretențiile

reclamanților din perspectiva altui temei de drept, deoarece dacă ar fi

procedat astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenții, lucru

posibil doar cu nesocotirea art. 294 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora în

apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de

chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de

procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.

Față de toate considerentele reținute,

recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții T.M., R.D., S.R. și V.N. împotriva

deciziei nr. 412/ A din 2 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 ianuarie 2012.