ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 515/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, la data de 26 ianuarie 2010 , reclamantul T.M. a chemat în judecată S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 1.000.000 Euro, cu titlu de daune morale, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei nr. 200/1951, precum și pentru suferințele cauzate de această măsură administrativă nedreaptă, pe care a trebuit să o îndure atât reclamantul, cât și familia sa până în prezent, pentru refacerea vieții.

Ulterior, au fost înregistrate pe rolul Tribunalului Caraș-Severin și acțiunile formulate de reclamantele R.D., S.R. și V.N., cauzele fiind conexate prin încheierea de ședință din data de 2 martie 2010. Prin sentința civilă nr. 629 din 13 aprilie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții T.M., R.D., S.R. și V.N. împotriva pârâtului S.R. și, în consecință, a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 220.000 Euro echivalată în lei la data efectuării plății, reprezentând daune morale. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere că, prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, i-au fost cauzate atât reclamantului, cât și familiei sale, prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții ulterioare a membrilor familiei, fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație.

De asemenea, stabilirea unui domiciliu forțat, lipsirea de libertate au produs consecințe și în planul vieții private a familiei reclamantului, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, respectiv după 5 ani, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum și asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Cât privește cuantumul daunelor morale, instanța a avut în vedere atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale reclamanților și familiei acestuia, în raport de care a apreciat că o indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 220.000 Euro.

Stabilirea acestui cuantum nu a presupus stabilirea „prețului” suferințelor fizice și psihice ale reclamanților și familiei acestora, care sunt inestimabile, ci a însemnat aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sociale. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca neîntemeiată. Prin decizia nr. 412/ A din 2 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanți.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de S.R. prin M.F.P. și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, curtea de apel a avut în vedere că, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamanților, se impune soluția admiterii apelului pârâtului, cu consecința schimbării în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamanților în totalitate.

Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții T.M., R.D., S.R. și V.N., solicitând menținerea ca valabilă și legală a sentinței Tribunalului Caraș-Severin. În motivarea recursului, reclamanții au arătat că instanța de apel în mod cu totul nelegal a invocat motivul de ordine publică referitor la declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale.

Instanța nu a făcut însa nicio referire la Decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010. când tot aceeași curte declară tot același articol ca și constituțional, deci Curtea Constituțională se contrazice singură. Instanța de apel nu a ținut cont de alte decizii care au fost date în mod favorabil mai multor petenți și nu se poate într-un Stat de Drept ca o lege să poată fi aplicabilă pentru unii, iar pentru alții nu. Recurenții-reclamanți au arătat că pârâtul nu a adus probe în combatere, pe fondul cauzei, așa încât în mod greșit curtea de apel le-a admis apelul. De fapt, nici pârâtul, nici reprezentantul parchetului nu au adus nici un element nou care să ducă la schimbarea soluției primei instanțe, în afara unor motivații aiuristice prin care nu pot combate deportarea reclamanților, chinurile, suferințele și umilințele la care au fost supuși și sărăciți.

Trebuiau aplicate de fapt și prevederile art. 298 C. proc. civ. Nu au fost respectate nici prevederile articolului 129 alin. (1), (5), (5 1 ) și (6), cât și art. 723 C. proc. civ. Temeiul juridic care a stat la baza acțiunii a fost Legea nr. 221/2009, în totalitate și nu numai art. 5 alin. (1) lit. a), așa cum a apreciat curtea de apel. În acest caz trebuia să mai țină cont și de art. 1 din C.E.D.O. privind repararea totală și în întregime a tuturor drepturilor ce au fost încălcate în mod ilegal. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Instanța de apel și-a întemeiat soluția adoptată pe Deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și 1360/2010, prin care s-a constatat neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor reclamantei, ale căror efecte asupra cauzei de față au fost analizate din perspectiva unui motiv de ordine publică, invocat din oficiu, și nu prin prisma motivelor de apel ale pârâtului.

Întrucât motivul de ordine publică pune în discuție însuși temeiul juridic al pretențiilor formulate în cauză, în mod corect a fost analizat cu prioritate față de motivele de apel și, constatându-se temeinicia acestuia, nu s-a mai procedat la cercetarea susținerilor pârâtului din motivarea căii de atac. În acest context, se impune cercetarea, în primul rând, a criticilor vizând aplicabilitatea deciziilor Curții Constituționale în faza apelului. Cererea reclamanților de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of.

nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Cu privire la criticile prin care se susține că instanța de apel ar fi putut lua în considerare alte temeiuri de drept în faza procesuală a apelului, este de reținut că instanța superioară de fond nu ar fi putut să analizeze pretențiile reclamanților din perspectiva altui temei de drept, deoarece dacă ar fi procedat astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenții, lucru posibil doar cu nesocotirea art. 294 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi. Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții T.M., R.D., S.R. și V.N. împotriva deciziei nr. 412/ A din 2 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2012.