ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2913/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2913/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Caras Severin la 31 martie 2010, I.R.

a solicitat, în contradictoriu cu

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul

politic al condamnării sale în raport de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. e)

și art. 5 din Legea nr. 221/2009 și să se dispună obligarea pârâtului la plata

către reclamant a sumei de 1.000.000 Euro reprezentând daune morale.

Tribunalul Caras Severin, prin

sentința civilă nr. 1027 din 8 iunie 2010

a

admis în parte acțiunea civilă formulată de I.R. împotriva Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Caras

Severin și a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de

25.000 Euro, echivalată în lei la data efectuării plății, reprezentând daune

morale.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a constatat, potrivit probelor administrate, că prin decizia nr. 200/1951 a

M.A.I., familia reclamantului compusă din reclamant, sora acestuia I.L., I.T.,

tatăl și I.M., mama au fost strămutați în Câmpia Bărăganului.

Prin concluziile scrise depuse la

dosar, reclamantul a învederat instanței că acțiunea a formulat-o în nume

propriu.

S-a reținut că măsura dislocării și

stabilirii de domiciliu obligatoriu, dispusă în temeiul hotărârii Consiliului

de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, se încadrează în dispozițiile art. 3

din Legea nr. 221/2009.

Prin stabilirea unui domiciliu

obligatoriu, instanța a apreciat că i-au fost cauzate reclamantului prejudicii

materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții

ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate,

precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și

reputație. De asemenea, stabilirea unui domiciliu forțat, lipsirea de libertate

au produs consecințe și în planul vieții private a reclamantului inclusiv după

momentul întoarcerii acasă, fiind astfel întrunite elementele răspunderii

instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cât privește însă cuantumul daunelor

morale, instanța a apreciat că suma de 1.000.000 Euro solicitată prin acțiunea

introductivă este exagerată.

Criteriile de apreciere a

prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece

există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și

cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

Așa cum s-a arătat, stabilirea

cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include

desigur o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este

despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare,

fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral prin

aspectul importanței valorii morale lezate.

In aprecierea importanței

prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile asupra stării

generale a sănătății, precum și asupra posibilității de a se realiza deplin pe

plan social, profesional și familial.

Față de cele mai sus expuse, respectiv

atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale reclamantului, care a

suferit direct de pe urma acestor măsuri dispuse pentru o perioadă de aproape 5

ani, instanța a apreciat că o indemnizație echitabilă o reprezintă suma de

25.000 Euro (câte 5000 Euro/persoană/an de deportare).

Fixarea acestui cuantum nu a presupus

stabilirea „prețului,, suferințelor fizice și psihice ale reclamantului, care

sunt inestimabile, ci a însemnat aprecierea multilaterală a tuturor

consecințelor negative ale prejudiciului și ale implicațiilor acestora pe toate

planurile vieții sale sociale.

Prin decizia nr. 770 din 14 aprilie

2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

a respins apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței tribunalului. A admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice - Direcția generală a finanțelor publice Caras Severin

împotriva aceleiași hotărâri, pe care, rejudecând, a schimbat-o în tot, în

sensul că a respins acțiunea civilă introdusă de I.R.

Fără a supune analizei motivele de

apel invocate de părți, curtea, examinând hotărârea atacată în raport de

dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., de conținutul deciziei nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M.Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010, a constatat că apelul reclamantului este neîntemeiat, iar

cel al pârâtului este întemeiat.

Motivul pentru care reclamantul nu are

dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al

acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M.Of. nr. 761 din 15

noiembrie 2010.

In conformitate cu art. 147 alin. (1)

din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile

legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la

45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest

interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca

fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Potrivit art. 147 alin. (4) din

Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării,

deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale

sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

In cazul de față, decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15

noiembrie 2010, iar termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să

pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile

Constituției.

Prin urmare, această decizie a Curții

Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului, și-a

încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului juridic atrage

nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale.

Nu s-a putut reține nici că

reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun" în

sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de

aplicarea art. I din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție ci că avea doar

posibilitatea de a-1 dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o

putea pune în executare decât în momentul rămânerii definitive în apel.

In cazul de față nu s-a pronunțat încă

o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter

devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra

temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare s-a impus cu atât

mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010,

reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii

unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a

pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională

legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță.

Față de cele reținute anterior, s-a

constatat că nu mai prezintă nicio relevanță și nu se mai impun a fi analizate

criticile aduse de apelanți hotărârii primei instanțe cu privire la cuantumul

despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010

au fost, de asemenea, declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20

octombrie 2010, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Împotriva acestei ultime decizii a

declarat recurs reclamantul I.R.,

întemeiat

pe prevederile pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., solicitând admiterea

acestuia și modificarea în totalitate a deciziei atacate, în sensul menținerii

sentinței tribunalului.

După expunerea obiectului de

reglementare al Legii nr. 221/2009 și a prezentării caracterului de complinire

a acesteia, în sensul că nu înlătură drepturile stabilite prin legile

anterioare, recurentul a considerat că decizia Curții Constituționale nr.

1358/2010 nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării

acesteia ci doar celor înregistrate ulterior publicării deciziei în Monitorul

Oficial.

A aprecia în alt mod ar însemna să

existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la daune morale

pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu

caracter politic, în funcție de momentul la care instanța de judecată a

pronunțat o hotărâre definitivă, deși reclamanții au urmat aceeași procedură

prevăzută de Legea nr. 221/2009.

A arătat că, după cum chiar Curtea Constituțională

a statuat în jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața

legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în

funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

In continuare, a precizat că la data

introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a

născut un drept la acțiune de a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5

alin. (1) lit. a), astfel că legea în vigoare la data formulării cererii este

aplicabilă pe tot parcursul procesului.

In sensul aplicării principiului

neretroactivității, care presupune că o lege civilă se aplică numai situațiilor

care se ivesc după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau

actelor juridice petrecute anterior, este și jurisprudența CEDO (Hotărârea din

8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croația, paragraful 81).

A menționat totodată că principiul

enunțat, consacrat prin art. 1 C. civ. și art. 15 alin. (2) din Constituție,

reprezintă un factor de stabilitate a circuitului civil.

A mai invocat în susținere și

prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, ale Convenției

Europene a Drepturilor Omului, Rezoluțiile APCE nr. 1096 din 1996 și nr. 1481 din

2006, la care România a aderat, precum și dispozițiile art. 147 alin. (4) din

Constituția României.

A considerat că faptul că până la

această dată legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea nu este

imputabil reclamanților și nu reprezintă un temei legal ca cererile acestora să

fie respinse ci este obligatoriu ca acțiunile să fie judecate în acord cu

prevederile constituționale și internaționale.

In sprijinul celor de mai sus, a

invocat și practica Curții de Apel Oradea.

Recursul este nefondat,

urmând a fi respins ca atare în

considerarea argumentelor ce succed.

Problema de drept care se pune în

speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi

aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia

Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al

României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat

cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei

Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în

Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai

pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31

din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

In raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și

erga omnes

, se aplică și acțiunilor

în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest

sens.

Se reține că această problemă de drept

a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of.

al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie

pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit că decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în

curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula

tempus regit actum

.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

In speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul

acestuia.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție

de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga

omnes

și ex nunc

ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta

nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste considerente, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat,

recursul declarat în cauză de reclamant.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.R. împotriva deciziei nr. 770

din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 2 mai 2012.