ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2913/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caras Severin la 31 martie 2010, I.R. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al condamnării sale în raport de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. e) și art. 5 din Legea nr. 221/2009 și să se dispună obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 1.000.000 Euro reprezentând daune morale. Tribunalul Caras Severin, prin sentința civilă nr. 1027 din 8 iunie 2010 a admis în parte acțiunea civilă formulată de I.R. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Caras Severin și a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 25.000 Euro, echivalată în lei la data efectuării plății, reprezentând daune morale.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat, potrivit probelor administrate, că prin decizia nr. 200/1951 a M.A.I., familia reclamantului compusă din reclamant, sora acestuia I.L., I.T., tatăl și I.M., mama au fost strămutați în Câmpia Bărăganului. Prin concluziile scrise depuse la dosar, reclamantul a învederat instanței că acțiunea a formulat-o în nume propriu. S-a reținut că măsura dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, dispusă în temeiul hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, se încadrează în dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009. Prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, instanța a apreciat că i-au fost cauzate reclamantului prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație.

De asemenea, stabilirea unui domiciliu forțat, lipsirea de libertate au produs consecințe și în planul vieții private a reclamantului inclusiv după momentul întoarcerii acasă, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Cât privește însă cuantumul daunelor morale, instanța a apreciat că suma de 1.000.000 Euro solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată. Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

Așa cum s-a arătat, stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include desigur o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral prin aspectul importanței valorii morale lezate. In aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile asupra stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial. Față de cele mai sus expuse, respectiv atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale reclamantului, care a suferit direct de pe urma acestor măsuri dispuse pentru o perioadă de aproape 5 ani, instanța a apreciat că o indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 25.000 Euro (câte 5000 Euro/persoană/an de deportare).

Fixarea acestui cuantum nu a presupus stabilirea „prețului,, suferințelor fizice și psihice ale reclamantului, care sunt inestimabile, ci a însemnat aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sale sociale. Prin decizia nr. 770 din 14 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului. A admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția generală a finanțelor publice Caras Severin împotriva aceleiași hotărâri, pe care, rejudecând, a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea civilă introdusă de I.R.

Fără a supune analizei motivele de apel invocate de părți, curtea, examinând hotărârea atacată în raport de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., de conținutul deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a constatat că apelul reclamantului este neîntemeiat, iar cel al pârâtului este întemeiat. Motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. In conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

In cazul de față, decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță. Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului, și-a încetat efectele juridice. Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale.

Nu s-a putut reține nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. I din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție ci că avea doar posibilitatea de a-1 dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare decât în momentul rămânerii definitive în apel. In cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate. Această interpretare s-a impus cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc.

civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță. Față de cele reținute anterior, s-a constatat că nu mai prezintă nicio relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelanți hotărârii primei instanțe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M.Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul I.R., întemeiat pe prevederile pct. 7, 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia și modificarea în totalitate a deciziei atacate, în sensul menținerii sentinței tribunalului. După expunerea obiectului de reglementare al Legii nr. 221/2009 și a prezentării caracterului de complinire a acesteia, în sensul că nu înlătură drepturile stabilite prin legile anterioare, recurentul a considerat că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării acesteia ci doar celor înregistrate ulterior publicării deciziei în Monitorul Oficial.

A aprecia în alt mod ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă, deși reclamanții au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009. A arătat că, după cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. In continuare, a precizat că la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept la acțiune de a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea în vigoare la data formulării cererii este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

In sensul aplicării principiului neretroactivității, care presupune că o lege civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior, este și jurisprudența CEDO (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croația, paragraful 81). A menționat totodată că principiul enunțat, consacrat prin art. 1 C. civ. și art. 15 alin. (2) din Constituție, reprezintă un factor de stabilitate a circuitului civil. A mai invocat în susținere și prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, Rezoluțiile APCE nr. 1096 din 1996 și nr. 1481 din 2006, la care România a aderat, precum și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României.

A considerat că faptul că până la această dată legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea nu este imputabil reclamanților și nu reprezintă un temei legal ca cererile acestora să fie respinse ci este obligatoriu ca acțiunile să fie judecate în acord cu prevederile constituționale și internaționale. In sprijinul celor de mai sus, a invocat și practica Curții de Apel Oradea. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. In raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes , se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M.Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

In speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.R. împotriva deciziei nr. 770 din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 mai 2012.