ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 247/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 247/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraș

Severin sub nr. 1384/115 din 06 aprilie 2010, reclamanții G.M. și G.C. au

chemat în judecată Statul Român-reprezentat prin Ministerul Economiei și

Finanțelor București prin D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând instanței ca prin

hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata către

reclamanți a sumei de 1.000.000 euro cu titlu de daune morale, pentru luarea

măsurilor administrative cu caracter politic, privind dislocarea și stabilirea

de domiciliu obligatoriu în baza deciziei nr. 200/1951, precum și pentru

suferințele cauzate de această măsură administrativă și nedreaptă pe care a

trebuit să o îndure atât reclamanții cât și familia acestora.

Prin sentința civilă nr. 1204 din 22 iunie 2010,

Tribunalul Caraș Severin a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții G.M.

și G.C. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

prin D.G.F.P. Caraș-Severin și a dispus obligarea pârâtului la plata către

reclamanți a sumei de 25.000 euro, echivalată în lei la data plății, reprezentând

daune morale, fără cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Timișoara - secția civilă, prin decizia

nr. 224/A din 15 februarie 2011, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a

schimbat sentința apelată

, în sensul că a

respins acțiunea formulată de reclamanți, în totalitate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a arătat că, prin

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările

ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că în materia

despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din

motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași

finalitate, și anume art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată,

adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o

sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa

încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot

fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin

Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul

indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu

același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând în acord

cu jurisprudența C.E.D.O. că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze

noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova și Pink contra

Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță

legitimă” la acordarea despăgubirilor morale (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în

cauza Kopecky contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie

2008 în cauza Slavov și alții contra Bulgariei), câtă vreme dispoziția legală

este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al

acesteia.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1338 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, instanța de

apel a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din

Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit

cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din

regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă,

în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, s-a arătat că sunt aplicabile speței și

dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile

Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data

publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr.

761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare

Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că

aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai

pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat

la baza admiterii acțiunii, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

curtea de apel a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului

pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii

reclamanților.

Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în

apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat

naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de

desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la

pronunțarea unei hotărâri definitive.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în

termen legal,

reclamanții G.M. și G.C., invocând

dispozițiile

art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții au susținut că Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol

(în primă instanță sau căi de atac) la data pronunțării acestei decizii, ci

numai celor înregistrate ulterior pronunțării sale.

A aprecia altfel, ar însemna să existe un tratament diferit pentru

persoanele îndreptățite la despăgubiri, în funcție de momentul la care instanța

a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în

același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009,

acest aspect fiind determinat de o serie de evenimente neprevăzute și

neimputabile persoanelor în cauză.

Recurenții au invocat și principiul egalității în fața legii, precum și

principiul neretroactivității, arătând că, la data introducerii acțiunii, sub

imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita

despăgubiri în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea

aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot parcursul procesului.

De asemenea, s-a susținut că nu le este imputabilă recurenților

împrejurarea că la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, aceștia nu erau în posesia unei hotărâri definitive.

Au mai arătat recurenții că, în situația în care nu le-ar mai fi

acordate despăgubiri, deși s-a constatat caracterul politic al măsurii

administrative, s-ar încălca principiul egalității de drepturi și s-ar crea

situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri

definitive, ceea ce contravine art. 14 din C.E.D.O.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta

Curte reține următoarele:

Cu prioritate, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată

nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o

reglementează – interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății.

Criticile formulate de recurenți aduc în discuție o singură chestiune,

aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în

continuare.

Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a faptului

dacă reclamanții sunt sau nu îndreptățiți la acordarea daunelor morale în

condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect care, de

altfel, a fost soluționat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă

respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Contrar susținerilor recurenților, această problemă de drept a fost

dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în

curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în

sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic

pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în

interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a

acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată

problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie

pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport

de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din

hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în

soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții

Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se

și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus

problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie

a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se

aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă

o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în

interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar

presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală,

în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin

declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție

este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu

poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să

continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element

nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale

produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu

constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate

aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja

constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanții

nu erau titularii unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista

o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamanților.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional,

urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din

Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept

care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar

găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la

momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ

statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanții G.M. și G.C. împotriva deciziei nr. 224/A din 15 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara - secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie

2012.