ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4435/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4435/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra cauzei de față,
constată următoarele:
Prin
acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr.
476/115 din 19 februarie 2009, reclamanta A.E. a chemat în judecată pe pârâtul
Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice București prin
D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța
în cauză să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 1.000.000 Euro, cu
titlu de daune, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic,
privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei nr.
200/1951, precum și suferințele cauzate de aceasta, măsura administrativă și
nedreaptă pe care trebuit să o îndure atât reclamanta, cât și familia sa, până
în prezent, pentru refacerea vieții, cu cheltuieli de judecată.
Prin
sentința civilă nr. 1182 din 3 noiembrie 2009, Tribunalul Caraș-Severin a
respins excepția prescripției acțiunii invocată de către pârâtul Statul Român,
reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a
Finanțelor Publice Caraș-Severin și a admis în parte acțiunea formulată de
reclamanta A.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin
Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Finanțelor Publice
Caraș-Severin, sens în care a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei
de 250.000 Euro echivalentă în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune
morale.
Pentru
a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că nu este întemeiată
excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârât, deoarece art. 5
din Legea nr. 221/2009 prevede un termen de prescripție de 3 ani pentru
introducerea acțiunii, care curge de la data intrării în vigoare a acestei
legi.
Cu
privire la fondul litigiului, prima instanță a reținut că, la data de 18 iunie
1951, familia reclamantei a fost deportată din localitatea de domiciliu Salcia,
jud. Mehedinți, în Câmpia Bărăganului.
La data
la care familia reclamantei a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta
avea o situație materială bună, fiind cunoscută în localitate ca o familie de
„oameni înstăriți".
Astfel,
familia reclamantei avea o casă, animale, grajd, patul, magazie, 26 pogoane de
pământ, bunuri pe care nu le-au mai găsit la întoarcerea acasă, respectiv peste
5 ani, cu excepția casei care, potrivit declarațiilor martorilor, era complet
distrusă.
Obligată
să lase în urmă tot ceea ce au avut, familia reclamantei, deportată în Bărăgan,
nu a avut casă, fiind lăsată în câmp, sub cerul liber.
Această
măsură a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu dispusă în temeiul
hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951 se încadrează în
dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Prin
stabilirea unui domiciliu obligatoriu, instanța de fond a apreciat că i-au fost
cauzate familiei reclamantei prejudicii materiale și morale, cu consecințe
asupra vieții ulterioare a membrilor familiei, cărora le-a fost știrbit dreptul
personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile
sociale, respectiv onorare și reputație.
Cât
privește cuantumul daunelor morale, prima instanță a apreciat că suma de
250.000 Euro reprezintă o indemnizație echitabilă.
Prin
decizia civilă nr. 61A din 16 martie 2010, Curtea de Apel Timișoara a admis
apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor
Publice prin D.G.F.P. Caraș-Severin împotriva sentinței civile nr. 1182 din 3
noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, pe care a schimbat-o în
parte în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 75.000 Euro, echivalentă
în lei la data efectuării plății, cu titlul de despăgubiri pentru daunele
morale cauzate, a menținut în rest sentința apelată și a respins apelul
declarat de reclamanta A.E. împotriva aceleiași hotărâri.
Pentru
a se pronunța astfel instanța de apel a avut în vedere următoarele
considerente:
Pârâtul
susține că despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
221/2009, care reglementează despăgubirile pentru prejudiciul moral, se acordă
numai persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic și, după
decesul acestora, soțului ori descendenților până la gradul al II-lea inclusiv.
Această
interpretare este însă greșită prin raportare la conținutul textului legal
interpretat și la finalitatea legii.
Textul
art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 cuprinde o enumerare a măsurilor
reparatorii reglementate de lege, iar aceste măsuri pot fi solicitate, așa cum
rezultă din cuprinsul acestui articol, de „orice persoană care a suferit
condamnări cu caracter politic ... sau care a făcut obiectul unor măsuri
administrative cu caracter politic".
Prin
urmare, măsurile reparatorii enumerate se acordă ambelor categorii de persoane
indicate în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Această
interpretare este impusă de asemenea și de metoda de interpretare logică
sistematică a art. 5 și a celorlalte articole în raport de titlul legii, care
asimilează măsurile administrative cu condamnările cu caracter politic, dar și
de metoda de interpretare teleologică a legii.
Într-adevăr,
prin deportarea reclamantei, a mamei, bunicii și fratelui acesteia, le-au fost
lezate libertatea, demnitatea și onorarea acestora, care sunt valori esențiale
ale personalității umane.
Cu
toate acestea, acordarea despăgubirilor pentru daunele morale suferite nu
trebuie să se transforme într-un mijloc de îmbogățire pentru victima
prejudiciului.
Suma de
75.000 Euro (câte 25.000 Euro pentru fiecare dintre cele 3 persoane:
reclamanta, mama și bunica) reprezintă o despăgubire echitabilă pentru
prejudiciul moral suferit de aceste persoane.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin,
invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și formulând
următoarele critici:
Daunele
morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care
constituie atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare
bănească.
Pe de
altă parte, acordarea daunelor morale nu se justifică deoarece drepturile
prevăzute și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri
cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive
politice.
De
asemenea, Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea de a se acorda daune morale
numai persoanelor care au suferit o condamnare, iar nimeni nu poate adăuga la
lege.
In
plus, suma acordată de instanță ca reprezentând daune morale este nejustificată
în raport de întinderea prejudiciului real suferit.
Cuantificării
prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă,
corespunzătoare prejudiciului real suferit.
Suma
pretinsă, reprezentând daune morale, solicitată de reclamantă, este
nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în
vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a
celor ce se pretind prejudiciați.
Analizând
decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta
Curte constată următoarele:
Critica
vizând imposibilitatea de evaluare bănească a daunelor morale nu este
întemeiată.
Repararea
materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de
principiu, de prevederile art. 998-999 C. civ. care folosesc termenul de
prejudiciu, fără a distinge între cel material și cel moral, cât și de unele dispoziții
legale speciale ale Legii 221/2009 care, prin art. 5 alin. (1) lit. a),
reglementează în mod expres dreptul persoanelor care intră în sfera de
reglementare a legii de a solicita „obligarea
statului
la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Este,
de asemenea, nefondată și critica prin care recurentul susține că, în
condițiile Legii 221/2009, numai persoanele care au suferit condamnări politice
beneficiază de dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral
încercat, nu și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu
caracter politic.
In mod
expres, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221 /2009 include printre beneficiarii
măsurilor pe care le reglementează și persoanele care au făcut obiectul unor
măsuri administrative cu caracter politic.
Este
indiscutabil în cauză, fiind stabilit prin probele administrate și care, față
de prevederile art. 304 C. proc. civ. nu mai pot fi reevaluate în faza de
judecată a recursului, că reclamanta împreună cu familia sa, a fost strămutată
prin decizia MAI nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu Salcia în Câmpia
Bărăganului, începând cu data de 18 iunie 1951 pentru o perioadă de peste 5
ani.
Art. 3
alin. (1) lit. e) din Legea 221 /2009 enumera printre măsurile administrative cu
caracter politic și decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne,
astfel încât, față de conținutul acestui text legal și de cel al art. 5 alin.
(1) din același act normativ, în mod legal instanța de apel a constatat dreptul
reclamantei care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter
politic de a beneficia de acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral
suferit.
Nici
critica prin care se susține că acordarea daunelor morale nu se justifică având
în vedere că înseși drepturile prevăzute și acordate în baza Decretului-lege
nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care
au fost persecutate din motive politice nu poate fi primită.
Art. 5 alin.
(1) lit. a) din Legea 221/2009 instituie obligația instanțelor de a ține seama
la stabilirea cuantumului acordat cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul
moral de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr.
118/1990, fără însă a limita acest cuantum la cel al sumelor deja acordate prin
respectivul decret.
Este
însă fondată critica prin care se susține nelegalitatea deciziei recurate sub
aspectul cuantumului despăgubirilor acordate prin raportare de criteriile ce
trebuie avute în vedere la stabilirea acestuia.
Situația
de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare prin interpretarea probelor
administrate și care, față de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. nu mai pot fi
reapreciate în faza de judecată a recursului, a relevat că reclamanta, împreună
cu familia sa au fost strămutați din localitatea Salcia, în Câmpia Bărăganului,
începând cu data 18 iunie 1951 pentru o perioadă de peste 5 ani.
Probele
administrate au dovedit că, în cauză, prin măsura administrativă dispusă, au
fost lezate drepturi fundamentale ale omului, că a existat o atingere a
valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului-intimat la
repararea prejudiciului produs de aceasta fiind incontestabil.
Este
adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le
generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Insă,
despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial
nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilități de stabilire a unei
corespondențe exacte
Între
cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar trebui
să-1 repare.
Problema
stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea
economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea,
onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o
apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se
exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de
judecată.
Prin
urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse
acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel
posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească
dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul
moral produs.
Pe de
altă parte, cuantumul despăgubirilor acordate trebuie să respecte principiul
proporționalității între suma acordată cu acest titlu, durata și intensitatea
prejudiciului încercat, pentru a nu se transforma într-o sursă de îmbogățire
pentru reclamant.
De
aceea, față de acest principiu, de perioada deportării dispuse prin măsura
administrativă, de suferințele fizice și psihice încercate de reclamantă,
ținând seama și de consecințele produse ulterior în viața reclamantei pe plan
social și profesional, precum și de măsurile reparatorii obținute deja în
temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, Înalta Curte apreciază că suma de 37.500
Euro reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul moral produs.
In
consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct.
9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va modifica în parte
decizia recurată în sensul că stabilește cuantumul despăgubirilor la 37.500
Euro, la cursul BNR din ziua plății.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
D
E C I D E
Admite
recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice
prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva deciziei
civile nr. 61/A din 16 martie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.
Modifică
decizia atacată în sensul că stabilește cuantumul despăgubirilor la 37500 Euro,
la cursul BNR din ziua plății.
I
revocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2011.