ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4435/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin sub nr. 476/115 din 19 februarie 2009, reclamanta A.E. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice București prin D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 1.000.000 Euro, cu titlu de daune, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic, privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei nr. 200/1951, precum și suferințele cauzate de aceasta, măsura administrativă și nedreaptă pe care trebuit să o îndure atât reclamanta, cât și familia sa, până în prezent, pentru refacerea vieții, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1182 din 3 noiembrie 2009, Tribunalul Caraș-Severin a respins excepția prescripției acțiunii invocată de către pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin și a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Finanțelor Publice Caraș-Severin, sens în care a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 250.000 Euro echivalentă în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune morale. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că nu este întemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârât, deoarece art. 5 din Legea nr. 221/2009 prevede un termen de prescripție de 3 ani pentru introducerea acțiunii, care curge de la data intrării în vigoare a acestei legi.

Cu privire la fondul litigiului, prima instanță a reținut că, la data de 18 iunie 1951, familia reclamantei a fost deportată din localitatea de domiciliu Salcia, jud. Mehedinți, în Câmpia Bărăganului. La data la care familia reclamantei a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta avea o situație materială bună, fiind cunoscută în localitate ca o familie de „oameni înstăriți". Astfel, familia reclamantei avea o casă, animale, grajd, patul, magazie, 26 pogoane de pământ, bunuri pe care nu le-au mai găsit la întoarcerea acasă, respectiv peste 5 ani, cu excepția casei care, potrivit declarațiilor martorilor, era complet distrusă. Obligată să lase în urmă tot ceea ce au avut, familia reclamantei, deportată în Bărăgan, nu a avut casă, fiind lăsată în câmp, sub cerul liber.

Această măsură a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu dispusă în temeiul hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951 se încadrează în dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009. Prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, instanța de fond a apreciat că i-au fost cauzate familiei reclamantei prejudicii materiale și morale, cu consecințe asupra vieții ulterioare a membrilor familiei, cărora le-a fost știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onorare și reputație. Cât privește cuantumul daunelor morale, prima instanță a apreciat că suma de 250.000 Euro reprezintă o indemnizație echitabilă. Prin decizia civilă nr. 61A din 16 martie 2010, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Caraș-Severin împotriva sentinței civile nr. 1182 din 3 noiembrie 2009, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 75.000 Euro, echivalentă în lei la data efectuării plății, cu titlul de despăgubiri pentru daunele morale cauzate, a menținut în rest sentința apelată și a respins apelul declarat de reclamanta A.E. împotriva aceleiași hotărâri. Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Pârâtul susține că despăgubirile prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reglementează despăgubirile pentru prejudiciul moral, se acordă numai persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic și, după decesul acestora, soțului ori descendenților până la gradul al II-lea inclusiv.

Această interpretare este însă greșită prin raportare la conținutul textului legal interpretat și la finalitatea legii. Textul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 cuprinde o enumerare a măsurilor reparatorii reglementate de lege, iar aceste măsuri pot fi solicitate, așa cum rezultă din cuprinsul acestui articol, de „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic ... sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic". Prin urmare, măsurile reparatorii enumerate se acordă ambelor categorii de persoane indicate în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Această interpretare este impusă de asemenea și de metoda de interpretare logică sistematică a art. 5 și a celorlalte articole în raport de titlul legii, care asimilează măsurile administrative cu condamnările cu caracter politic, dar și de metoda de interpretare teleologică a legii.

Într-adevăr, prin deportarea reclamantei, a mamei, bunicii și fratelui acesteia, le-au fost lezate libertatea, demnitatea și onorarea acestora, care sunt valori esențiale ale personalității umane. Cu toate acestea, acordarea despăgubirilor pentru daunele morale suferite nu trebuie să se transforme într-un mijloc de îmbogățire pentru victima prejudiciului. Suma de 75.000 Euro (câte 25.000 Euro pentru fiecare dintre cele 3 persoane: reclamanta, mama și bunica) reprezintă o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de aceste persoane. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și formulând următoarele critici: Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească. Pe de altă parte, acordarea daunelor morale nu se justifică deoarece drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice. De asemenea, Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea de a se acorda daune morale numai persoanelor care au suferit o condamnare, iar nimeni nu poate adăuga la lege. In plus, suma acordată de instanță ca reprezentând daune morale este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit.

Cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit. Suma pretinsă, reprezentând daune morale, solicitată de reclamantă, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată următoarele: Critica vizând imposibilitatea de evaluare bănească a daunelor morale nu este întemeiată. Repararea materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de principiu, de prevederile art. 998-999 C. civ.

care folosesc termenul de prejudiciu, fără a distinge între cel material și cel moral, cât și de unele dispoziții legale speciale ale Legii 221/2009 care, prin art. 5 alin. (1) lit. a), reglementează în mod expres dreptul persoanelor care intră în sfera de reglementare a legii de a solicita „obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Este, de asemenea, nefondată și critica prin care recurentul susține că, în condițiile Legii 221/2009, numai persoanele care au suferit condamnări politice beneficiază de dreptul la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat, nu și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. In mod expres, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221 /2009 include printre beneficiarii măsurilor pe care le reglementează și persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Este indiscutabil în cauză, fiind stabilit prin probele administrate și care, față de prevederile art. 304 C. proc. civ. nu mai pot fi reevaluate în faza de judecată a recursului, că reclamanta împreună cu familia sa, a fost strămutată prin decizia MAI nr. 200/1951, din localitatea de domiciliu Salcia în Câmpia Bărăganului, începând cu data de 18 iunie 1951 pentru o perioadă de peste 5 ani. Art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea 221 /2009 enumera printre măsurile administrative cu caracter politic și decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, astfel încât, față de conținutul acestui text legal și de cel al art. 5 alin. (1) din același act normativ, în mod legal instanța de apel a constatat dreptul reclamantei care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic de a beneficia de acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Nici critica prin care se susține că acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere că înseși drepturile prevăzute și acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice nu poate fi primită. Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009 instituie obligația instanțelor de a ține seama la stabilirea cuantumului acordat cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, fără însă a limita acest cuantum la cel al sumelor deja acordate prin respectivul decret. Este însă fondată critica prin care se susține nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate prin raportare de criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea acestuia.

Situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare prin interpretarea probelor administrate și care, față de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. nu mai pot fi reapreciate în faza de judecată a recursului, a relevat că reclamanta, împreună cu familia sa au fost strămutați din localitatea Salcia, în Câmpia Bărăganului, începând cu data 18 iunie 1951 pentru o perioadă de peste 5 ani. Probele administrate au dovedit că, în cauză, prin măsura administrativă dispusă, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului-intimat la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind incontestabil. Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor.

Insă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte Între cuantumul acestei despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-1 repare. Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs. Pe de altă parte, cuantumul despăgubirilor acordate trebuie să respecte principiul proporționalității între suma acordată cu acest titlu, durata și intensitatea prejudiciului încercat, pentru a nu se transforma într-o sursă de îmbogățire pentru reclamant.

De aceea, față de acest principiu, de perioada deportării dispuse prin măsura administrativă, de suferințele fizice și psihice încercate de reclamantă, ținând seama și de consecințele produse ulterior în viața reclamantei pe plan social și profesional, precum și de măsurile reparatorii obținute deja în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, Înalta Curte apreciază că suma de 37.500 Euro reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul moral produs. In consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va modifica în parte decizia recurată în sensul că stabilește cuantumul despăgubirilor la 37.500 Euro, la cursul BNR din ziua plății.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva deciziei civile nr. 61/A din 16 martie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Modifică decizia atacată în sensul că stabilește cuantumul despăgubirilor la 37500 Euro, la cursul BNR din ziua plății. I revocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2011.