ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 437/2014

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la data de 22 martie 2010, reclamanții J.R., V.G. și S.Z. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca ,în temeiul Legii nr. 221/2009, să constate caracterul politic al măsurii administrative de dislocare și stabilire a domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951-14 ianuarie 1956 luate împotriva defunctei J.D., să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 8.480.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca efect al măsurii administrative și la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 919 din 25 mai 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții sus-menționați în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P.

Caraș-Severin. A dispus obligarea pârâtului la plata către reclamanți a sumei de 25.000 euro sau echivalentul în RON la data efectuării plății, reprezentând daune morale. A dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 476,97 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamanți. Prin decizia nr. 318 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și a dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010, invocată de reclamanți. A respins apelul declarat de reclamanții J.R., V.G. și S.Z. împotriva sentinței civile nr. 919 din 25 mai 2010 a Tribunalului Caraș-Severin. Aceeași instanță a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P.

Caraș-Severin împotriva aceleiași sentinței, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanți. Împotriva deciziei nr. 318 din 22 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, au declarat recurs reclamanții J.R., V.G. și S.Z., criticând-o pentru nelegalitate, prin prisma motivului prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În esență, în recurs au fost aduse critici în sensul că instanța de apel nu a respectat prevederile art. 129 C. proc. civ., a încălcat principiul disponibilității ce guvernează procesul civil, a omis a se pronunța asupra tuturor capetelor de cerere (dat fiind caracterul devolutiv al apelului) și nu a analizat cuantumul despăgubirilor morale acordate de instanța de fond.

Învestită cu soluționarea recursului, Înalta Curte a dispus, prin încheierea din 21 februarie 2012, suspendarea judecății în temeiul art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ca urmare a decesului reclamantei J.R. la data de 05 iunie 2011. De la data suspendării judecății, cauza a rămas în nelucrare, fiind repusă pe rol, din oficiu, în vederea discutării perimării. Înalta Curte urmează să constate intervenită sancțiunea perimării, având în vedere următoarele considerente: Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an, în materie civilă.

Rezultă că, pentru a interveni perimarea în materie civilă, pricina, indiferent de faza procesuală în care se află, trebuie să fi rămas în nelucrare timp de un an și această lăsare a pricinii în nelucrare, să se datoreze culpei părții. Această sancțiune a perimării operează, deopotrivă, și în situația în care suspendarea s-a dispus în temeiul art. 243 C. proc. civ., având în vedere că, potrivit art. 245 alin. (1) pct. 2 din același cod, trebuie solicitată reînceperea judecății „prin cererea de redeschidere, făcută cu arătarea moștenitorilor”. Altfel spus, perimarea este incidentă cu condiția ca timp de un an să nu se fi săvârșit în cauză niciun act de procedură în vederea judecării ei, situație datorată lipsei de diligență a părții, care nu a acționat în acest scop, deși avea posibilitatea să o facă.

Singura derogare pe care o face legiuitorul, pentru ipotezele reglementate de art. 243 C. proc. civ., vizează suspendarea cursului perimării pe o perioadă de 3 luni, sub condiția însă ca respectivele situații având ca efect prorogarea termenului, să fi intervenit în cele din urmă 6 luni ale termenului de perimare (atunci când suspendarea judecății s-a dispus deci, pe un alt temei decât cel reprezentat de art. 243 din același cod). În speță, nu se regăsește o altfel de situație, care să fi condus la prelungirea termenului de perimare, care a început să curgă de la data la care s-a oprit cursul judecății, ca urmare a decesului uneia dintre părți.

Se va constata, așadar, că nu a avut loc o repunere pe rol a cauzei în vederea continuării judecății, în condițiile art. 245 alin. (1) pct. 2 din cod și că lăsarea pricinii în nelucrare este imputabilă părților (care nu au invocat faptul că ar fi fost împiedicate de a stărui în judecată datorită unor împrejurări mai presus de voința lor, în sensul art. 250 alin. (3) C. proc. civ.). În consecință, în condițiile în care până la împlinirea termenului de perimare, calculat conform art. 101 alin. (3) din același cod, nu s-a înregistrat vreo cerere de repunere pe rol a cauzei în vederea continuării judecății, instanța va reține întrunirea în cauză a cerințelor prevăzute de art. 248 alin. (1) C. proc.

civ., astfel încât, Înalta Curte urmează să constate perimat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimat recursul declarat de reclamanții J.R. (decedată la 05 iunie 2011), V.G. și S.Z. împotriva deciziei nr. 318 din 22 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2014.