ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 437/2014

Asupra recursului civil

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la data de 22 martie 2010, reclamanții J.R.,

V.G. și S.Z. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând instanței ca ,în temeiul Legii nr. 221/2009, să constate caracterul

politic al măsurii administrative de dislocare și stabilire a domiciliului obligatoriu

în perioada 18 iunie 1951-14 ianuarie 1956 luate împotriva defunctei J.D., să dispună

obligarea pârâtului la plata sumei de 8.480.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit ca efect al măsurii administrative și la plata cheltuielilor

de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 919 din 25 mai 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis, în parte, acțiunea formulată

de reclamanții sus-menționați în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice - D.G.F.P. Caraș-Severin.

A dispus obligarea pârâtului

la plata către reclamanți a sumei de 25.000 euro sau echivalentul în RON la data

efectuării plății, reprezentând daune morale.

A dispus obligarea pârâtului

la plata sumei de 476,97 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamanți.

Prin decizia nr. 318 din

22 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și

a dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010, invocată de reclamanți.

A respins apelul declarat

de reclamanții J.R., V.G. și S.Z. împotriva sentinței civile nr. 919 din 25 mai

2010 a Tribunalului Caraș-Severin.

Aceeași instanță a admis

apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P.

Caraș-Severin împotriva aceleiași sentinței, pe care a schimbat-o, în sensul că

a respins acțiunea formulată de reclamanți.

Împotriva deciziei

nr. 318 din 22 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, au declarat

recurs reclamanții J.R., V.G. și S.Z., criticând-o pentru nelegalitate, prin prisma

motivului prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență, în recurs au

fost aduse critici în sensul că instanța de apel nu a respectat prevederile

art. 129 C. proc. civ., a încălcat principiul disponibilității ce guvernează procesul

civil, a omis a se pronunța asupra tuturor capetelor de cerere (dat fiind caracterul

devolutiv al apelului) și nu a analizat cuantumul despăgubirilor morale acordate

de instanța de fond.

Învestită cu soluționarea

recursului, Înalta Curte a dispus, prin încheierea din 21 februarie 2012, suspendarea

judecății în temeiul art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ca urmare a decesului

reclamantei J.R. la data de 05 iunie 2011.

De la data suspendării

judecății, cauza a rămas în nelucrare, fiind repusă pe rol, din oficiu, în vederea

discutării perimării.

Înalta Curte urmează să

constate intervenită sancțiunea perimării, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 248 alin.

(1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs,

revizuire și altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar

împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an,

în materie civilă.

Rezultă că, pentru a interveni

perimarea în materie civilă, pricina, indiferent de faza procesuală în care se află,

trebuie să fi rămas în nelucrare timp de un an și această lăsare a pricinii în nelucrare,

să se datoreze culpei părții.

Această sancțiune a perimării

operează, deopotrivă, și în situația în care suspendarea s-a dispus în temeiul

art. 243 C. proc. civ., având în vedere că, potrivit art. 245 alin. (1) pct. 2 din

același cod, trebuie solicitată reînceperea judecății „prin cererea de redeschidere,

făcută cu arătarea moștenitorilor”.

Altfel spus, perimarea

este incidentă cu condiția ca timp de un an să nu se fi săvârșit în cauză niciun

act de procedură în vederea judecării ei, situație datorată lipsei de diligență

a părții, care nu a acționat în acest scop, deși avea posibilitatea să o facă.

Singura derogare pe care

o face legiuitorul, pentru ipotezele reglementate de art. 243 C. proc. civ., vizează

suspendarea cursului perimării pe o perioadă de 3 luni, sub condiția însă ca respectivele

situații având ca efect prorogarea termenului, să fi intervenit în cele din urmă

6 luni ale termenului de perimare (atunci când suspendarea judecății s-a dispus

deci, pe un alt temei decât cel reprezentat de art. 243 din același cod).

În speță, nu se regăsește

o altfel de situație, care să fi condus la prelungirea termenului de perimare, care

a început să curgă de la data la care s-a oprit cursul judecății, ca urmare a decesului

uneia dintre părți.

Se va constata, așadar,

că nu a avut loc o repunere pe rol a cauzei în vederea continuării judecății, în

condițiile art. 245 alin. (1) pct. 2 din cod și că lăsarea pricinii în nelucrare

este imputabilă părților (care nu au invocat faptul că ar fi fost împiedicate de

a stărui în judecată datorită unor împrejurări mai presus de voința lor, în sensul

art. 250 alin. (3) C. proc. civ.).

În consecință, în condițiile

în care până la împlinirea termenului de perimare, calculat conform art. 101

alin. (3) din același cod, nu s-a înregistrat vreo cerere de repunere pe rol a cauzei

în vederea continuării judecății, instanța va reține întrunirea în cauză a cerințelor

prevăzute de art. 248 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât, Înalta Curte urmează

să constate perimat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat recursul

declarat de reclamanții J.R. (decedată la 05 iunie 2011), V.G. și S.Z. împotriva

deciziei nr. 318 din 22 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie

2014.