ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5782/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5782/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, sub nr. 3071/115 din 29 septembrie 2009, reclamanții

B.I.M. și B.N.I. au chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin Ministerul

Economiei și Finanțelor Publice București, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin,

solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea

pârâtului la plata sumei de 1.550.000 euro, cu titlu de daune, 50.000 euro - despăgubiri

materiale și 1.500.000 euro - despăgubiri morale, pentru luarea măsurilor administrative

cu caracter politic, privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu,

în baza deciziei nr. 200/1951, precum și suferințele cauzate de această măsură administrativă,

pe care a trebuit să o îndure atât reclamanții, cât și familia lor, până în prezent,

pentru refacerea vieții.

Prin sentința civilă

nr. 206 din 16 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, a fost admisă

în parte acțiunea reclamanților B.I.M. și B.N.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul

Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P.

Caraș-Severin și, în consecință, a fost obligat pârâtul la plata către reclamanți

a sumei de 125.000 euro, echivalentul în RON la data efectuării plății, cu titlu

de daune morale.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Tribunalul Caraș-Severin a reținut, în esență, următoarele:

Familia reclamanților

a fost obligată, la data de 17-18 iunie 1951, să-și părăsească gospodăria din satul

C., pentru a fi transportată în Câmpia B., unde au locuit timp de 5 ani.

Această măsură a dislocării

și stabilirii de domiciliu obligatoriu, dispusă în temeiul hotărârii Consiliului

de Miniștri din 15 martie 1951, se încadrează în disp. art. 3 din Legea nr. 221/2009,

conform căreia „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în

perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul

sau descendenții acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței

de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea

statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare

…”.

Prin stabilirea unui domiciliu

obligatoriu, prima instanță a apreciat că le-au fost cauzate reclamanților și familiei

acestora prejudicii materiale și morale, ale căror consecințe s-au repercutat asupra

vieții lor ulterioare, fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate,

precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație.

De asemenea, stabilirea

unui domiciliu forțat, lipsirea de libertate a produs consecințe și în planul vieții

private a familiei reclamanților, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, după

5 ani, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă, în locul gospodăriei

prospere lăsate la plecare, precum și asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite

elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cât privește cuantumul

acestor daune morale, instanța a apreciat că suma de 1.500.000 euro, solicitată

prin acțiunea introductivă, este exagerată.

Criteriile de apreciere

a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există

o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul

bănesc patrimonial al despăgubirilor.

Astfel, stabilirea cuantumului

despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză apreciabilă

de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze

prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu

importanța prejudiciului moral, prin importanța valorii morale lezate.

În aprecierea importanței

prejudiciului moral, trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral

asupra stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității persoanei de

a se realiza deplin, pe plan social, profesional și familial.

Or, reținând atingerea

adusă mai multor drepturi fundamentale ale reclamanților, care au suferit direct,

ca urmare a acestor măsuri, instanța a apreciat că o indemnizație echitabilă o reprezintă

suma de 125.000 euro.

Împotriva acestei sentințe,

au declarat apel, în termen legal, reclamanții B.I.M. și B.N.I., solicitând admiterea

apelului și schimbarea în parte a sentinței primei instanțe, în sensul admiterii

în totalitate a acțiunii, cu consecința obligării pârâtului la plata despăgubirilor,

în sumă de 1.550.000 euro, sau al echivalentului în RON la data plății, și pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de D.G.F.P.

Caraș -Severin, care a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței civile,

iar, pe fond, respingerea acțiunii reclamanților, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă

nr. 281/A din 16 septembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins,

ca nefondat, apelul reclamanților B.I.M. și B.N.I.; a admis apelul declarat de pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de D.G.F.P.

Caraș-Severin și a schimbat, în parte, sentința civilă, în sensul că a obligat pârâta

să plătească reclamanților B.I.M. și B.N.I. suma de 2.500 euro, pentru fiecare reclamant,

cu titlu de despăgubiri.

Pentru a adopta această

soluție, Curtea a expus următoarele considerente:

Dreptul la viață, la integritate

fizică și psihică sunt valori universal recunoscute persoanei. Atingerile aduse

persoanei umane, prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale cauzează sau pot

cauza nu numai prejudicii materiale, cât și prejudicii morale.

Probleme reparării daunelor

morale a fost dintotdeauna dificilă, din cauza faptului că suferințele morale nu

sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă, ci numai de o alinare, de o ușurare,

și faptului că unele suferințe morale îl însoțesc pe om timp îndelungat și, uneori,

până la sfârșitul vieții sale.

Având în vedere că legislația

nu stabilește criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina

și jurisprudența au consacrat anumite criterii, cum ar fi: consecințele negative

suferite pe plan fizic și moral, importanța valorilor morale lezate, măsura în care

au fost afectate situația familială, situația profesională sau cea socială.

Un criteriu fundamental,

consacrat de doctrină și jurisprudență, în cuantificarea despăgubirilor acordate

pentru prejudiciul moral, este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea

cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, fără îndoială, și o doză de aproximare,

însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral

suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile

acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje, care să atenueze suferințele

morale, fără a se ajunge însă, în situația îmbogățirii fără just temei.

Și în termenii Curții

Europene criteriul echității, în materia despăgubirilor morale, are în vedere necesitatea

ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral

suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu reprezinte

amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru

victime.

Pornind de la aceste considerații

teoretice și având în vedere particularitățile speței, este neîndoielnic că membrii

familiei reclamanților au suferit efectiv, urmare a măsurii deportării în Câmpia

B., atât pe perioada celor 5 ani de strămutare, cât și ulterior.

Sub aspectul cuantumului

despăgubirilor, Curtea a reținut că, la data soluționării apelului, erau aplicabile

disp. art. II din O.U.G. nr. 62/2010, potrivit cărora „procesele aflate în curs

de judecată și în care nu s-au pronunțat hotărâri definitive, trebuie să se conformeze

limitelor de sume prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 și 2 din Legea

nr. 221/2009”.

Din perspectiva dispozițiilor

legale menționate, instanța de apel a apreciat că, pentru prejudiciul moral suferit

de reclamanți, în calitate de moștenitori de gradul I, după tatăl lor, care este

titularul măsurii deportării, alături de bunici, suma de 2.500 euro, pentru fiecare,

este echitabilă.

Pentru aceleași considerente,

privind cuantumul daunelor morale, din perspectiva dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010,

Curtea a considerat că apelul reclamanților este nefondat.

Împotriva acestei decizii,

a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând admiterea recursului, modificarea

deciziei civile nr. 281/A din 16 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivarea criticilor,

pârâtul a susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii, respectiv a art. 1 alin. (1) și (2) și a art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009,

modificată și completată cu O.U.G. nr. 62/2010.

Astfel, s-a invocat faptul

că, în speță, reclamanții și familia acestora nu au suferit o condamnare, ci au

făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, dispusă în temeiul

Hotărârii Consiliului de Miniștri din 15 martie 195; prin urmare, nu sunt îndeplinite

condițiile legale pentru a primi despăgubiri, pentru prejudicial moral suferit,

întrucât nimeni nu poate adăuga la lege.

Recurentul a considerat,

de asemenea, că acordarea daunelor morale nu se justifică, întrucât drepturile,

prevăzute și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, reprezintă

măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive

politice.

În același sens, s-a susținut

că suma acordată reclamanților, reprezentând daune morale, este nejustificată, chiar

exorbitantă, în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere

că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce

se pretind prejudiciați.

Astfel, prejudiciile morale

pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii

prejudiciului. Prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar

criterii generale lăsate la aprecierea instanței de judecată, care va stabili cuantumul

bănesc al prejudiciului suferit, cu luarea în considerare a criteriului echității.

Intimații au formulat

întâmpinare, în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., solicitând respingerea

recursului, ca nefondat.

Examinând criticile deduse

judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, conform următoarelor

considerente:

Susținerea,

conform căreia hotărârea recurată ar fi lipsită de temei legal, întrucât a nesocotit

dispozițiile Legii nr. 221/2009, instanțele acordând despăgubiri morale, deși, în

cauză, nu s-a făcut dovada existenței unei condamnări cu caracter politic, ci doar

a unei măsuri administrative, nu poate fi primită.

Așa cum în

mod corect au stabilit instanțele fondului, prin dispozițiile art. 5 din Legea

nr. 221/2009, este reglementată posibilitatea acordării daunelor morale nu doar

pentru ipoteza în care persoana a suferit condamnări cu caracter politic, ci și

atunci când aceasta a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.

În acest sens,

art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, stabilind sfera persoanelor îndreptățite

la asemenea măsuri reparatorii, statuează că este vorba despre „orice persoană care

a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic”.

Faptul că,

la lit. a) din art. 5 alin. (1), se face referire la acordarea despăgubirilor „pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare” nu poate conduce la concluzia susținută

de către recurent, întrucât această dispoziție trebuie coroborată cu ipoteza normei

aflată în alin. (1) și care are în vedere, în mod egal, situația condamnărilor politice

și a măsurilor administrative cu caracter politic.

În consecință,

constatându-se existenta unei măsuri administrative cu caracter politic, în sensul

art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009 (dislocarea și stabilirea domiciliului

obligatoriu), în mod corect, instanțele fondului au reținut incidența art. 5

alin. (1) lit. a) din acest act normativ, hotărârile pronunțate având astfel temei

legal.

În același sens, sub aspectul

îndreptățirii reclamanților, în calitate de descendenți, de a solicita și a primi

daune morale, se constată că legitimarea acestora este dată de înseși dispozițiile

art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care, circumstanțiind sfera persoanelor

cărora li se cuvin asemenea despăgubiri, fac referire nu doar la persoanele care

au suferit în mod direct condamnări cu caracter politic, ci și la persoanele care

au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, și la descendenții

acestor persoane, până la gradul al II-lea inclusiv.

Astfel, dispozițiile

art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 sunt fără echivoc, statuând în mod expres

că, după decesul celui care a suferit condamnări cu caracter politic sau care a

făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, soțul sau descendenții

acestuia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței acordarea de

daune morale.

Promovând acțiunea,

reclamantii s-au prevalat și au demonstrat calitatea lor de descendenti de gradul

I față de defunctul B.I., tat

ă

l lor, și de descendenti de gradul al II-lea față de bunicii

lor, B.M. și B.E., de asemenea, supusi măsurii administrative a strămutării în Câmpia

B.

Critica, conform

căreia

acordarea

daunelor morale nu se justifică, întrucât drepturile, prevăzute și acordate în temeiul

Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu

pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, Înalta Curte o consideră

nefondată.

Astfel, contrar

susținerii recurentului-pârât, nu sunt excluși de la acordarea despăgubirilor morale,

pe temeiul Legii nr. 221/2009, cei care au primit deja o reparație, conform Decretului-lege

nr. 118/1990, această din urmă situație urmând a fi avută în vedere doar la determinarea

cuantumului daunelor morale.

În acest sens,

potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care circumstanțiază sfera de

aplicare a actului normativ, poate solicita asemenea despăgubiri „orice persoană

care a suferit condamnare cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie

1989, sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic”,

iar, potrivit art. 5 alin. (1

1

), „la stabilirea cuantumului despăgubirilor

prevăzute la alin. (1), instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se

limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate (…), precum și măsurile

reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990”.

Din interpretarea

rațională a acestui text legal, rezultă că măsurile reparatorii deja acordate în

temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 au natura unui criteriu de cuantificare a despăgubirilor,

iar nu a unei condiții de admisibilitate a acțiunii, așa cum este ea înfățișată

prin criticile recurentului.

În ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor, criticile recurentului, nu pot fi, de asemenea, primite,

întrucât, în operațiunea de redimensionare a acestora, instanța de apel a avut în

vedere criteriile la care se face referire în motivele de recurs – suferintele efectiv

suportate de membrii familiei reclamantilor, principiul proporționalității și criteriul

echitătii.

În acest sens,

instanța de apel a statuat asupra unei despăgubiri echitabile, rezonabile, cu respectarea

principiului proporționalității, dând o satisfacție justă pretenției în dezdăunare

morală, reducând daunele morale de la 125.000 euro, cât fuseseră stabilite în primă

instanță, la 2.500 euro, pentru fiecare reclamant.

Astfel, aprecierea

în echitate realizată de instanța de apel, în absența unor criterii ferme de cuantificare,

păstrează raportul de proporționalitate între interesul particular și cel general,

asigurând o satisfacție de natură morală, pentru atingerea adusă unor valori nepatrimoniale,

în strânsă legătură cu atributele personalității umane.

Pentru considerentele

expuse, găsind nefondat ansamblul criticilor invocate, Înalta Curte, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caraș – Severin, împotriva deciziei

nr. 281/A din 16 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

D.G.F.P. Caraș – Severin, împotriva deciziei nr. 281/A din 16 septembrie 2010 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 6 iulie 2011.