ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5782/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, sub nr. 3071/115 din 29 septembrie 2009, reclamanții B.I.M. și B.N.I. au chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice București, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.550.000 euro, cu titlu de daune, 50.000 euro - despăgubiri materiale și 1.500.000 euro - despăgubiri morale, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic, privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei nr. 200/1951, precum și suferințele cauzate de această măsură administrativă, pe care a trebuit să o îndure atât reclamanții, cât și familia lor, până în prezent, pentru refacerea vieții.

Prin sentința civilă nr. 206 din 16 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, a fost admisă în parte acțiunea reclamanților B.I.M. și B.N.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin și, în consecință, a fost obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 125.000 euro, echivalentul în RON la data efectuării plății, cu titlu de daune morale. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul Caraș-Severin a reținut, în esență, următoarele: Familia reclamanților a fost obligată, la data de 17-18 iunie 1951, să-și părăsească gospodăria din satul C., pentru a fi transportată în Câmpia B., unde au locuit timp de 5 ani.

Această măsură a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, dispusă în temeiul hotărârii Consiliului de Miniștri din 15 martie 1951, se încadrează în disp. art. 3 din Legea nr. 221/2009, conform căreia „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare …”.

Prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, prima instanță a apreciat că le-au fost cauzate reclamanților și familiei acestora prejudicii materiale și morale, ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții lor ulterioare, fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație. De asemenea, stabilirea unui domiciliu forțat, lipsirea de libertate a produs consecințe și în planul vieții private a familiei reclamanților, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, după 5 ani, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum și asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cât privește cuantumul acestor daune morale, instanța a apreciat că suma de 1.500.000 euro, solicitată prin acțiunea introductivă, este exagerată. Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor. Astfel, stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral, prin importanța valorii morale lezate.

În aprecierea importanței prejudiciului moral, trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității persoanei de a se realiza deplin, pe plan social, profesional și familial. Or, reținând atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale reclamanților, care au suferit direct, ca urmare a acestor măsuri, instanța a apreciat că o indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 125.000 euro. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel, în termen legal, reclamanții B.I.M. și B.N.I., solicitând admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței primei instanțe, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii, cu consecința obligării pârâtului la plata despăgubirilor, în sumă de 1.550.000 euro, sau al echivalentului în RON la data plății, și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de D.G.F.P.

Caraș -Severin, care a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței civile, iar, pe fond, respingerea acțiunii reclamanților, ca neîntemeiată. Prin decizia civilă nr. 281/A din 16 septembrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanților B.I.M. și B.N.I.; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice București, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin și a schimbat, în parte, sentința civilă, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamanților B.I.M. și B.N.I. suma de 2.500 euro, pentru fiecare reclamant, cu titlu de despăgubiri. Pentru a adopta această soluție, Curtea a expus următoarele considerente: Dreptul la viață, la integritate fizică și psihică sunt valori universal recunoscute persoanei.

Atingerile aduse persoanei umane, prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii materiale, cât și prejudicii morale. Probleme reparării daunelor morale a fost dintotdeauna dificilă, din cauza faptului că suferințele morale nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă, ci numai de o alinare, de o ușurare, și faptului că unele suferințe morale îl însoțesc pe om timp îndelungat și, uneori, până la sfârșitul vieții sale. Având în vedere că legislația nu stabilește criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina și jurisprudența au consacrat anumite criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite pe plan fizic și moral, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situația familială, situația profesională sau cea socială.

Un criteriu fundamental, consacrat de doctrină și jurisprudență, în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, este echitatea. Din acest punct de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, fără îndoială, și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje, care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă, în situația îmbogățirii fără just temei. Și în termenii Curții Europene criteriul echității, în materia despăgubirilor morale, are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Pornind de la aceste considerații teoretice și având în vedere particularitățile speței, este neîndoielnic că membrii familiei reclamanților au suferit efectiv, urmare a măsurii deportării în Câmpia B., atât pe perioada celor 5 ani de strămutare, cât și ulterior. Sub aspectul cuantumului despăgubirilor, Curtea a reținut că, la data soluționării apelului, erau aplicabile disp. art. II din O.U.G. nr. 62/2010, potrivit cărora „procesele aflate în curs de judecată și în care nu s-au pronunțat hotărâri definitive, trebuie să se conformeze limitelor de sume prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 și 2 din Legea nr. 221/2009”. Din perspectiva dispozițiilor legale menționate, instanța de apel a apreciat că, pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți, în calitate de moștenitori de gradul I, după tatăl lor, care este titularul măsurii deportării, alături de bunici, suma de 2.500 euro, pentru fiecare, este echitabilă.

Pentru aceleași considerente, privind cuantumul daunelor morale, din perspectiva dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010, Curtea a considerat că apelul reclamanților este nefondat. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei civile nr. 281/A din 16 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În motivarea criticilor, pârâtul a susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 1 alin. (1) și (2) și a art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, modificată și completată cu O.U.G.

nr. 62/2010. Astfel, s-a invocat faptul că, în speță, reclamanții și familia acestora nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, dispusă în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniștri din 15 martie 195; prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a primi despăgubiri, pentru prejudicial moral suferit, întrucât nimeni nu poate adăuga la lege. Recurentul a considerat, de asemenea, că acordarea daunelor morale nu se justifică, întrucât drepturile, prevăzute și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.

În același sens, s-a susținut că suma acordată reclamanților, reprezentând daune morale, este nejustificată, chiar exorbitantă, în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați. Astfel, prejudiciile morale pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului. Prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea instanței de judecată, care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit, cu luarea în considerare a criteriului echității. Intimații au formulat întâmpinare, în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc.

civ., solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Examinând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, conform următoarelor considerente: Susținerea, conform căreia hotărârea recurată ar fi lipsită de temei legal, întrucât a nesocotit dispozițiile Legii nr. 221/2009, instanțele acordând despăgubiri morale, deși, în cauză, nu s-a făcut dovada existenței unei condamnări cu caracter politic, ci doar a unei măsuri administrative, nu poate fi primită. Așa cum în mod corect au stabilit instanțele fondului, prin dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, este reglementată posibilitatea acordării daunelor morale nu doar pentru ipoteza în care persoana a suferit condamnări cu caracter politic, ci și atunci când aceasta a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.

În acest sens, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, stabilind sfera persoanelor îndreptățite la asemenea măsuri reparatorii, statuează că este vorba despre „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic”. Faptul că, la lit. a) din art. 5 alin. (1), se face referire la acordarea despăgubirilor „pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare” nu poate conduce la concluzia susținută de către recurent, întrucât această dispoziție trebuie coroborată cu ipoteza normei aflată în alin. (1) și care are în vedere, în mod egal, situația condamnărilor politice și a măsurilor administrative cu caracter politic.

În consecință, constatându-se existenta unei măsuri administrative cu caracter politic, în sensul art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009 (dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu), în mod corect, instanțele fondului au reținut incidența art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, hotărârile pronunțate având astfel temei legal. În același sens, sub aspectul îndreptățirii reclamanților, în calitate de descendenți, de a solicita și a primi daune morale, se constată că legitimarea acestora este dată de înseși dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care, circumstanțiind sfera persoanelor cărora li se cuvin asemenea despăgubiri, fac referire nu doar la persoanele care au suferit în mod direct condamnări cu caracter politic, ci și la persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, și la descendenții acestor persoane, până la gradul al II-lea inclusiv.

Astfel, dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 sunt fără echivoc, statuând în mod expres că, după decesul celui care a suferit condamnări cu caracter politic sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, soțul sau descendenții acestuia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței acordarea de daune morale. Promovând acțiunea, reclamantii s-au prevalat și au demonstrat calitatea lor de descendenti de gradul I față de defunctul B.I., tat ă l lor, și de descendenti de gradul al II-lea față de bunicii lor, B.M. și B.E., de asemenea, supusi măsurii administrative a strămutării în Câmpia B. Critica, conform căreia acordarea daunelor morale nu se justifică, întrucât drepturile, prevăzute și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice, Înalta Curte o consideră nefondată.

Astfel, contrar susținerii recurentului-pârât, nu sunt excluși de la acordarea despăgubirilor morale, pe temeiul Legii nr. 221/2009, cei care au primit deja o reparație, conform Decretului-lege nr. 118/1990, această din urmă situație urmând a fi avută în vedere doar la determinarea cuantumului daunelor morale. În acest sens, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care circumstanțiază sfera de aplicare a actului normativ, poate solicita asemenea despăgubiri „orice persoană care a suferit condamnare cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic”, iar, potrivit art. 5 alin. (1 1 ), „la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, durata pedepsei privative de libertate (…), precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990”.

Din interpretarea rațională a acestui text legal, rezultă că măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 au natura unui criteriu de cuantificare a despăgubirilor, iar nu a unei condiții de admisibilitate a acțiunii, așa cum este ea înfățișată prin criticile recurentului. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, criticile recurentului, nu pot fi, de asemenea, primite, întrucât, în operațiunea de redimensionare a acestora, instanța de apel a avut în vedere criteriile la care se face referire în motivele de recurs – suferintele efectiv suportate de membrii familiei reclamantilor, principiul proporționalității și criteriul echitătii.

În acest sens, instanța de apel a statuat asupra unei despăgubiri echitabile, rezonabile, cu respectarea principiului proporționalității, dând o satisfacție justă pretenției în dezdăunare morală, reducând daunele morale de la 125.000 euro, cât fuseseră stabilite în primă instanță, la 2.500 euro, pentru fiecare reclamant. Astfel, aprecierea în echitate realizată de instanța de apel, în absența unor criterii ferme de cuantificare, păstrează raportul de proporționalitate între interesul particular și cel general, asigurând o satisfacție de natură morală, pentru atingerea adusă unor valori nepatrimoniale, în strânsă legătură cu atributele personalității umane. Pentru considerentele expuse, găsind nefondat ansamblul criticilor invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caraș – Severin, împotriva deciziei nr. 281/A din 16 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caraș – Severin, împotriva deciziei nr. 281/A din 16 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 iulie 2011.