ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6331/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin sentința civilă nr. 910 din 25 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, în dosarul nr. 796/115/2010, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantele L.E., B.S. și D.C. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caraș-Severin; în consecință, instanța a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 25.000 euro, echivalat în lei la data efectuării plății, reprezentând daune morale. Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că reclamantele au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro cu titlu de daune morale pentru măsura cu caracter politic luată împotriva soțului și, respectiv, antecesorului lor L.J.

Acesta, împreuna cu familia sa, a fost strămutat în Bărăgan unde a locuit 4 ani și jumătate în condiții extrem de grele, atât măsura strămutării, cât și condițiile de viață, precum și perioada ulterioară întoarcerii, producând suferințe morale și fizice antecesorului lor. Din probele administrate, instanța a reținut că prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 familia reclamantelor a fost strămutată pe perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955. La data la care familia reclamantelor a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta avea o situație materială bună, având o avere medie în sat. Astfel, familia reclamantului avea o casă, pământ, animale, unelte agricole, bunuri pe care nu le-au mai găsit la întoarcerea acasă, cu excepția casei care, așa cum relevă martorul audiat în cauză, era aproape distrusă.

Obligați să lase în urmă tot ceea ce au avut, familia reclamantului, deportată în Bărăgan, nu a avut casă, documente, într-un cuvânt nimic, fiind lăsați în câmp, sub cerul liber. Prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, instanța a apreciat că i-au fost cauzate familiei reclamantului prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții ulterioare a membrilor familiei, fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație.

De asemenea, stabilirea unui domiciliu forțat și lipsirea de libertate a produs consecințe și în planul vieții private a familiei reclamantului, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, respectiv după 5 ani, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum și asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Cât privește cuantumul acestor daune morale, instanța a apreciat că suma de 1.000.000 euro solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată. Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

Așa cum s-a arătat, stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral prin aspectul importanței valorii morale lezate. În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial. Față de cele mai sus expuse, respectiv atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale familiei reclamantului, instanța a apreciat că o indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 25.000 euro (câte 5.000 euro/an/persoană deportată).

Stabilirea acestui cuantum nu a presupus stabilirea „prețului” suferințelor fizice și psihice ale familiei reclamantului, care sunt inestimabile, ci a însemnat aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sociale. Prin decizia civilă nr. 414/A din 2 noiembrie 2010 Curtea de Apel Timișoara - secția civilă a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 4.000 euro către reclamante, cu titlu de despăgubiri. S-a menținut în rest hotărârea și s-a respins apelul declarat de reclamante împotriva aceleiași hotărâri.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Tribunalul s-a referit în concret la toate împrejurările ce se constituie în criterii de evaluare a daunelor morale cuvenite reclamantelor, aspect ce rezultă din considerentele sentinței apelate. Împrejurarea că defunctul soț, respectiv tată al reclamantelor, a beneficiat de dispozițiile D-L nr. 118/1990 nu este de natură a atrage respingerea cererii de chemare în judecată, ci este un element ce urmează a fi avut în vedere la stabilirea despăgubirilor. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, nici sistemul nostru legislativ și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret care să repare pe deplin daunele morale, iar acest principiu al reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.

În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi chiar și o sumă de bani de natură a permite victimei să-și aline prin anumite avantaje rezultatul faptei ilicite exercitată împotriva sa. De aceea, ce trebuie în concret evaluat, în realitate nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanța sesizată cu o astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situație similară cu acea avută anterior, ci pentru a-i procura acele satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

La cuantificarea sumei ce se acordă, instanța trebuie să pună accentul pe importanța prejudiciului din punct de vedere chiar al victimei, în mod repetat jurisprudența Înaltei Curți statuând că cea mai în măsură a cuantifica un astfel de prejudiciu este chiar persoana în cauză, victima unui asemenea prejudiciu. Este de observat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a pct. 1 din Legea nr. 221/2009 limitează la 5.000 euro cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral ce se poate acorda soției și descendenților de gradul I a/ai persoanei supusă condamnării sau măsurii administrative cu caracter politic. 1. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții L.E., B.S.

și D.C., arătând următoarele: Cuantumul despăgubirilor civile acordate de către instanța de apel în sumă de 4.000 euro este total nejustificat, în raport cu prejudiciul moral suferit, suma acordată reclamanților fiind insuficientă pentru a putea despăgubi material și moral persoana, respectiv pe numitul L.J., care a fost persecutat politic într-o formă sau alta în perioada anilor 1945-1989. Stabilirea cuantumului despăgubirilor prejudiciul moral suferit, implică fără îndoială și o doza de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje în măsură să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Se învederează, totodată, că și în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp, aceste despăgubiri să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime, motiv pentru care se apreciază că suma acordată reclamantelor de către instanța de fond, de 25.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune morale, reprezintă o despăgubire echitabilă. 2. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin critică decizia pronunțată de instanța de apel, cu privire la care susține că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Se consideră că acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere faptul că însăși drepturile prevăzute și acordate, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice. De asemenea, Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea de a se acorda daune morale persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic și anume, cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească, iar nimeni nu poate adăuga la lege. Instanța nu poate face distincția și nici asocierea unei condamnări în sensul Legii nr. 221/2009, cu o altă măsură luată împotriva soțului, respectiv tatălui reclamantelor, aceasta având în vedere principiul de drept „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.

În speță, antecesorul reclamantelor nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic. Prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. O altă critică vizează cuantumul daunelor morale acordate, sens în care se apreciază că suma de 4.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale pentru măsura abuzivă luată împotriva soțului și tatălui reclamantelor, acordată de instanța de judecată, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați. Prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea instanței de judecată, care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit.

Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul moral este nevoie de un criteriu de referință față de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantelor, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. La repararea daunelor morale instanța de judecată trebuie să țină cont și de criteriul echității. Cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit. Gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale. Raportat la împrejurările speței o statuare în echitate, care să asigure o reparație morală și nu una având scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate.

Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat constant că prejudiciul moral constând în lezarea onoarei sau a reputației unei persoane sau alte suferințe de ordin psihic justifică acordarea unor compensații materiale, compensații care se stabilesc prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere criterii rezultând din cazul concret dedus judecății. Examinând recursurile în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: 1. Recursul reclamantelor se privește ca fondat, cu consecința admiterii lui, pentru considerentele ce succed: Instanța de apel a dimensionat daunele morale de care pot beneficia reclamanții, în raport de consecințele negative produse asupra acestora de măsura administrativă cu caracter politic, dar și în raport de dispozițiile O.U.G.

nr. 62/2010, care a plafonat sumele ce se pot acorda categoriilor de persoane vizate de Legea nr. 221/2009. La data pronunțării deciziei civile nr. 414/A din 2 noiembrie 2010, O.U.G. nr. 62/2010 își producea pe deplin efectele. Curtea Constituțională a României a pronunțat decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15 noiembrie 2010, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. De asemenea, prin deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 publicate în M. Of.

nr. 761/15 noiembrie 2010 s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. Față de împrejurarea că deciziile Curții Constituționale au fost publicate în M. Of. după ce reclamanții obținuseră o hotărâre definitivă și executorie de acordare a daunelor morale în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009, Înalta Curte constată că acestea nu pot produce efecte în cauza de față. Pe de altă parte, declararea neconstituțională a prevederilor art. I pct. 1 din O.U.G.

nr. 62/2010 nu mai permite aplicarea acestora în recurs. Pe cale de consecință, aprecierea cuantumului daunelor morale urmează a fi făcută exclusiv prin aplicarea criteriilor jurisprudențiale ale echității și proporționalității. În operațiunea jurisdicțională de „cuantificare” a unor asemenea despăgubiri nu se poate realiza o reparare integrală a prejudiciului produs, dată fiind natura valorilor afectate. De aceea, nu se poate pune problema în această materie a unei „repuneri în situația anterioară”, pentru că scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacții morale pentru suferințe de același ordin, moral, iar nu a unei satisfacții patrimoniale. Este motivul pentru care aprecierea unor asemenea daune se realizează în echitate și păstrând principiul proporționalității și al justului echilibru între natura valorilor lezate și sumele acordate.

Fiind vorba de prejudicii morale, ele nu pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani, întrucât viața, sănătatea, onoarea nu pot fi evaluate în bani, existând practic, o incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul patrimonial al despăgubirii. Faptul că reparația trebuie să fie una echitabilă înseamnă că nu se poate ignora natura valorilor nesocotite, dar și că ea nu se poate constitui în temei al îmbogățirii, întrucât, în caz contrar, s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune care, așa cum s-a menționat, trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv și moral, iar constatarea caracterului politic al măsurii administrative reprezintă, în sine, o recunoaștere a conduitei morale și a demnității autorului reclamanților.

De aceea, față de aceste argumente, de perioada strămutării dispusă prin măsura administrativă, de suferințele fizice și psihice încercate de autorul reclamanților raportate la vârsta acestuia la momentul deportării, ținând seama și de consecințele produse ulterior în viața acestora pe plan social și profesional, precum și de măsurile reparatorii obținute deja în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, Înalta Curte apreciază că suma de 43.000 euro reprezintă o justă despăgubire pentru prejudiciul moral astfel produs.

2. Recursul pârâtului va fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente: Referitor la prima critică și anume, aceea că autorul reclamanților în cauză s-a adresat Comisiei pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 și a fost despăgubit pecuniar - prin acordarea unei indemnizații lunare, astfel încât, instanța ar fi trebuit să verifice dacă drepturile obținute de acesta prin efectul Decretului-lege nr. 118/1990 nu acoperă în totalitate prejudiciul moral suferit în urma măsurilor cu caracter politic la care a fost supus împreună cu familia sa, Înalta Curte constată că este neîntemeiată. În speță, nu se poate aprecia că prejudiciul moral suportat de autorul reclamanților ca urmare a aplicării măsurii administrative cu caracter politic a fost integral acoperit prin acordarea unei indemnizații în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 (hotărârea nr. 39 din 11 iulie 1990). Faptul că prin Decretului-lege nr. 118/1990 sau O.U.G.

nr. 214/1999 sunt recunoscute o serie de drepturi persoanelor persecutate politic în perioada comunistă, nu înseamnă, contrar susținerilor recurentului-pârât, excluderea reclamanților de la beneficiul Legii nr. 221/2009. Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire a actelor normative emise anterior în scopul reparării prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, cum este și Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, invocat în recurs. Soluția rezultă din modul de redactare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009. Astfel, la lit. a) se prevede că la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral „se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 (…) și al O.U.G.

nr. 214/1999 (…)”, iar la lit. b) se prevede acordarea despăgubirilor materiale numai dacă bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative nu i-au fost restituite celui în cauză, în natură sau prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005. Prin urmare, faptul că autorul reclamanților a fost beneficiarul unei indemnizații de 901 lei lunar în baza Decretului-lege nr. 118/1991 nu înlătură dreptul acestora la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca efect al măsurii administrative cu caracter politic dispuse în perioada comunistă, ci este doar un criteriu legal de cuantificare a daunelor morale acordate în baza Legii nr. 221/2009.

Referitor la cea de a doua critică formulată de recurentul pârât și anume, aceea că instanțele de fond și apel au aplicat eronat prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, raportat la situația de fapt reținută, măsura dislocării din vestul țării și stabilirii domiciliului obligatoriu în Câmpia Bărăganului neputând fi asimilată unei condamnări cu caracter politic, dispuse printr-o hotărâre judecătorească, Înalta Curte constată că este nefondată.

Astfel, la data de 2 iunie 2009 Parlamentul României a adoptat Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar la data de 11 iunie 2009 legea a fost publicată în M. Of., partea I, nr. 396. Prin acest act normativ, legiuitorul a înțeles să definească ce se înțelege prin „condamnare cu caracter politic” (art. 1 alin. (1)), a enumerat faptele considerate a fi atras condamnări cu acest caracter (art. 1 alin. (2)), a prevăzut condițiile în care și alte fapte se încadrează în această categorie, fără a fi enumerate expres în lege (art. 1 alin. (3)) și a prevăzut posibilitatea persoanelor care consideră că au suferit o condamnare de acest gen de a se adresa instanțelor judecătorești pentru constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele expres enumerate în lege (art. 1 alin. (4), art. 4). Dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 cuprind o enumerare a măsurilor reparatorii reglementate de lege, măsuri ce pot fi solicitate de „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic…., sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic”.

Prin urmare, măsurile reparatorii enumerate în art. 5 din Legea nr. 221/2009 se acordă ambelor categorii de persoane, această interpretare fiind impusă de titlul actului normativ, cât și de întregul conținut al acestuia. Asimilarea măsurilor administrative cu caracter politic condamnărilor cu același caracter presupune identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire, finalitatea legii fiind aceea de a despăgubi material și moral persoane persecutate politic, într-o formă sau alta, în perioada 1945 – 1989. Interpretarea corectă adoptată de instanța de apel este impusă și de împrejurarea că alin. (4) al art. 5, prevede că Legea nr. 221/2009 se aplică și persoanelor beneficiare ale Decretului Lege nr. 118/1990 și ale O.U.G.

nr. 214/1999, acte normative care se referă și la persoanele împotriva cărora s-au luat măsuri administrative cu caracter politic, nu numai la cele condamnate politic. Critica referitoare la modalitatea aplicării criteriilor de cuantificare a prejudiciului moral va fi respinsă ca nefondată, pentru argumentele expuse în analiza recursului declarat de reclamanți. Pentru argumentele expuse, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamanților, va modifica în parte decizia recurată în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 43.000 euro daune morale, echivalent în lei data plății, și va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanții L.E., B.S. și D.C. împotriva deciziei civile nr. 414/A din 2 noiembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara - secția civilă. Modifică decizia recurată în sensul că obligă pârâtul la plata sumei de 43.000 euro – echivalentul în lei la data plății, către reclamante, cu titlu de daune morale. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 septembrie 2011.