ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2235/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la 4 martie 2010, reclamantele L.E. și L.D. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la suma de 1.000.000 euro, despăgubiri morale pentru măsura administrativă cu caracter politic aplicată autorului lor L.C. Prin sentința civilă nr. 911 din 25 mai 2010, pronunțată în dosarul nr. 806/115/2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantele L.E. și L.D. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin și a obligat pârâtul să le plătească suma de 25.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri morale.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, familia reclamantelor a fost strămutată pe perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955. Astfel, în a treia zi de Rusalii a anului 1951, în zori de zi, casa familiei reclamantelor a fost înconjurată de organele de miliție și grăniceri, dându-li-se răgaz două ore pentru a se pregăti și spunându-li-se că vor pleca, dar nu le-au comunicat destinația. La data la care familia reclamantelor a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta avea o situație materială bună, cu o avere medie în sat. Avea o casă, pământ, animale, unelte agricole, bunuri pe care nu le-au mai găsit la întoarcerea acasă, cu excepția casei care, așa cum relevă martorul audiat în cauză, era aproape distrusă.

Această măsură, a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, se încadrează în disp. art. 3 din Legea nr. 221/2009. Prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, le-au fost cauzate reclamantelor și familiei reclamantelor prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții ulterioare, fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație. Cât privește însă cuantumul despăgubirilor morale, prima instanță a apreciat că suma de 1.000.000 euro solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată, considerând că o indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 25.000 euro (câte 5000 euro/persoană/an de deportare).

Împotriva sentinței civile nr. 911 din 25 mai 2010 a Tribunalului Caraș-Severin a declarat apel în termenul legal pârâtul. Prin deciziei nr. 648/A din data de 23 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara – secția civilă a fost admis apelul pârâtului și în consecință a fost schimbată în parte hotărârea atacată, în sensul că a fost respinsă în totalitate acțiunea civilă formulată de reclamantele L.E. și L.D. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel, e xaminând hotărârea atacată în raport de dispozițiile deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a reținut următoarele: Reclamantele nu pot beneficia de despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009, însă nu pentru motivele invocate de pârâtul recurent.

Motivul pentru care reclamantele nu au dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă. Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă.

Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor. În cazul de față, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantelor sub aspectul dreptului la despăgubiri morale. Instanța de apel a arătat că nu se poate reține nici faptul că reclamantele aveau, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Acestea aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță. Față de cele reținute, s-a arătat că nu mai prezintă nici o relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Împotriva pronunțate de instanța de apel au declarat recurs reclamantele, indicând drept temei dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În susținerea recursului, reclamantele au arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală, pentru că Decizia nr. 1358/2010, a Curții Constituționale prin care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data pronunțării ei, ci acelor acțiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of. al României.

A se aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanță de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus cererile în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute neimputabile persoanelor aflate în cauză. A mai arătat că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, prin care s-a declarat neconstituțional art. I, pct. l si art. II din O.U.G. nr. 62/2010, s-a reținut ca principiul egalității și interzicerii discriminării, a fost reluat de C.E.D.O.

în Protocolul nr. 12 la Convenție, adoptat în anul 2000, iar art. I al acestui Protocol prevede: „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie sa fie asigurat fără nici o discriminare bazată in special pe sex, rasă, culoare, limba, religie, opinii politice și orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație." Recurentele reclamante au arătat și faptul că, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că, legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croația, paragraful 81). Au arătat că principiul neretroactivității legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia o lege civilă se aplica numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior, expres consacrat în art. l C. civ. Pe lângă prevederile Legii nr. 221/2009 nemodificată, reclamantele au arătat că mai sunt incidente și prevederile dreptului comunitar, respectiv pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, susținând că față de legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În raport de dispozițiile art. 147 din Constituția României dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durată acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Faptul, că până la această dată legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea, nu le este imputabil și nu este un temei legal, ca cererile sa fie respinse, ci este obligatoriu ca cererile să fie judecate în acord cu prevederile constituționale și internaționale.

Cu privire la criteriul cuantumului despăgubirilor morale au arătat că suma acordată de către instanță de fond subsemnaților de 25.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri morale, reprezintă o despăgubire echitabilă și trebuie menținută. Cu ocazia dezbaterilor recursului, reprezentantul Ministerului Public a invocând incidența în cauză a deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și a deciziei nr. 12/2011, pronunțată de instanța supremă în recursul în interesul legii. Recursul va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente: Sub un prim aspect, se poate observa că deși recurentele și-a întemeiat recursul și pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ., criticile formulate nu se circumscriu prevederilor textelor menționate. Cauza va fi însă analizată prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În esență, recurentele-reclamante critică nelegala respingere a cererii de acordare a daunelor materiale, solicitate în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Problema care se pune însă în discuție este aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Astfel, cererea reclamantelor de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în raport de dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele L.D. și L.E. împotriva deciziei nr. 648/A din data de 23 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara – secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2012.