ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2235/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2235/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată la 4
martie 2010, reclamantele L.E. și L.D. au chemat în judecată pe pârâtul Statul
Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la suma
de 1.000.000 euro, despăgubiri morale pentru măsura administrativă cu caracter
politic aplicată autorului lor L.C.
Prin sentința civilă nr. 911 din 25
mai 2010, pronunțată în dosarul nr. 806/115/2010, Tribunalul Caraș-Severin a
admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantele L.E. și L.D. împotriva
pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.
Caraș-Severin și a obligat pârâtul să le plătească suma de 25.000 euro sau
echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri morale.
Pentru a hotărî
astfel, prima instanță a reținut că în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951, familia
reclamantelor a fost strămutată pe perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955.
Astfel, în a treia zi
de Rusalii a anului 1951, în zori de zi, casa familiei reclamantelor a fost
înconjurată de organele de miliție și grăniceri, dându-li-se răgaz două ore pentru
a se pregăti și spunându-li-se că vor pleca, dar nu le-au comunicat destinația.
La data la care
familia reclamantelor a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta avea o
situație materială bună, cu o avere medie în sat.
Avea o casă, pământ,
animale, unelte agricole, bunuri pe care nu le-au mai găsit la întoarcerea
acasă, cu excepția casei care, așa cum relevă martorul audiat în cauză, era
aproape distrusă.
Această măsură, a
dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, se încadrează în disp. art. 3
din Legea nr. 221/2009.
Prin stabilirea unui
domiciliu obligatoriu, le-au fost cauzate reclamantelor și familiei
reclamantelor prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au
repercutat asupra vieții ulterioare, fiindu-le știrbit dreptul personal
nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale,
respectiv onoare și reputație.
Cât privește însă
cuantumul despăgubirilor morale, prima instanță a apreciat că suma de 1.000.000
euro solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată, considerând că o
indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 25.000 euro (câte 5000
euro/persoană/an de deportare).
Împotriva sentinței civile nr. 911 din
25 mai 2010 a Tribunalului Caraș-Severin a declarat apel în termenul legal
pârâtul.
Prin deciziei nr. 648/A din data de 23
martie 2011 a Curții de Apel Timișoara – secția civilă a fost admis apelul
pârâtului și în consecință a fost schimbată în parte hotărârea atacată, în
sensul că a fost respinsă în totalitate acțiunea civilă formulată de
reclamantele L.E. și L.D.
Pentru a hotărî
astfel, instanța de apel, e
xaminând hotărârea atacată în raport de dispozițiile
deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a reținut
următoarele:
Reclamantele nu pot
beneficia de despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009, însă nu pentru
motivele invocate de pârâtul recurent.
Motivul pentru care
reclamantele nu au dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a)
din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul
juridic al acțiunii a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21
octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761
din 15 noiembrie 2010.
Curtea
Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a)
din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de
tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și
instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a
ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în
domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate
din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la
această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009
are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990,
diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică
prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr.
118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
În fine, Curtea
Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.
221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.
În conformitate cu art.
147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,
dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează
efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții
Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord
prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui
termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de
drept.
Conform art. 147 alin.
(4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data
publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei
dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru
viitor.
În cazul de față, decizia
nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M.
Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca
Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu
dispozițiile Constituției.
Prin urmare, această
decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.
Inexistența temeiului
juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantelor sub aspectul dreptului la
despăgubiri morale.
Instanța de apel a
arătat că nu se poate reține nici faptul că reclamantele aveau, anterior
deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții
Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1
adițional la Convenție. Acestea aveau doar posibilitatea de a-l dobândi
printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar
în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de față nu
s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un
caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet
asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.
Această interpretare
se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus
prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv
posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea
Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză,
declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau
o ordonanță.
Față de cele
reținute, s-a arătat că nu mai prezintă nici o relevanță și nu se mai impun a
fi analizate criticile cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult
cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate
neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții
Constituționale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Împotriva pronunțate
de instanța de apel au declarat recurs reclamantele, indicând drept temei
dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
În susținerea
recursului, reclamantele au arătat că hotărârea instanței de apel este
nelegală, pentru că Decizia nr. 1358/2010, a Curții Constituționale prin care
au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza
I din Legea nr. 221/2009, nu poate fi aplicată cauzelor aflate pe rol la data
pronunțării ei, ci acelor acțiuni înregistrate ulterior publicării sale în M.
Of. al României.
A se aprecia în alt
mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor
îndreptățite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse
unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care
instanță de judecată a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții
au depus cererile în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de
Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente
neprevăzute neimputabile persoanelor aflate în cauză.
A mai arătat că prin Decizia
nr. 1354 din 20 octombrie 2010, prin care s-a declarat neconstituțional art. I,
pct. l si art. II din O.U.G. nr. 62/2010, s-a reținut ca principiul egalității
și interzicerii discriminării, a fost reluat de C.E.D.O. în Protocolul nr. 12 la Convenție, adoptat în anul 2000, iar art. I al acestui Protocol prevede: „exercitarea
oricărui drept prevăzut de lege trebuie sa fie asigurat fără nici o
discriminare bazată in special pe sex, rasă, culoare, limba, religie, opinii
politice și orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o
minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație."
Recurentele
reclamante au arătat și faptul că, la data introducerii cererii de chemare în
judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune
pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a),
astfel că, legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată
este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În sensul aplicării
principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8
martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croația, paragraful 81).
Au arătat că principiul
neretroactivității legii civile noi este acea regulă de drept potrivit căreia o
lege civilă se aplica numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea
ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute
anterior, expres consacrat în art. l C. civ.
Pe lângă prevederile
Legii nr. 221/2009 nemodificată, reclamantele au arătat că mai sunt incidente
și prevederile dreptului comunitar, respectiv pactele și tratatele privitoare
la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, susținând că
față de legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu
excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai
favorabile.
În raport de
dispozițiile art. 147 din Constituția României dispozițiile din legile și
ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind
neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la
publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul
sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu
dispozițiile Constituției. Pe durată acestui termen, dispozițiile constatate ca
fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Faptul, că până la
această dată legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea, nu le este
imputabil și nu este un temei legal, ca cererile sa fie respinse, ci este
obligatoriu ca cererile să fie judecate în acord cu prevederile constituționale
și internaționale.
Cu privire la criteriul
cuantumului despăgubirilor morale au arătat că suma acordată de către instanță
de fond subsemnaților de 25.000 euro, echivalent în lei la data efectuării
plății, cu titlu de despăgubiri morale, reprezintă o despăgubire echitabilă și
trebuie menținută.
Cu
ocazia dezbaterilor recursului, reprezentantul Ministerului Public a invocând
incidența în cauză a deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie
2010 și a deciziei nr. 12/2011, pronunțată de instanța supremă în recursul în
interesul legii.
Recursul
va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect,
se poate observa că deși recurentele și-a întemeiat recursul și pe dispozițiile
art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu
prevederilor textelor menționate.
Cauza va fi însă
analizată prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În
esență, recurentele-reclamante critică nelegala respingere a cererii de
acordare a daunelor materiale, solicitate în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din
Legea nr. 221/2009.
Problema
care se pune însă în discuție este aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei
Curții Constituționale nr. 1358/2010.
Astfel,
cererea reclamantelor de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost
întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,
potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări
cu
caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita
instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral
suferit prin condamnare.
Prevederile
art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate
neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe
deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr.
47/1992.
În raport de această
reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea
neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,
care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în
curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de
drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de
Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.
nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010
a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de
judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care
la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte,
urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.
(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot
constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data
publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.
În considerentele
acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de
neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar
și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din
Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,
respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,
privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în
interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330
7
alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reținut,
în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației
prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât
această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,
situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând
sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de
aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment
la care era în vigoare art. 5
alin. (1)
lit. a) din
Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp
pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face
cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula
tempus regit actum.
În considerentele
aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului
dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din
Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a
reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare
a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență
unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a
posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin
constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte
erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se
poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,
ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței
dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la
tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a
drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun
fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul acelorași
considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de
constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se
poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate
de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea
anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra
normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.
Înalta Curte nu a
considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele
nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre
sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele
persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă
la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare
obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și
rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite
și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme
imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la
acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și
nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform
considerentelor deciziei Curții Constituționale).
În ceea ce privește
incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii
judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul
înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre
existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere
caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul
legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu
poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în
speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza
nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Față de toate
considerentele reținute, recursul va fi respins, în raport de dispozițiile art.
312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamantele L.D. și L.E. împotriva deciziei nr.
648/A din data de 23 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara – secția civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 27 martie 2012.