ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1080/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, prin sentința civilă nr. 1423 din 07 septembrie 2010, a admis în parte acțiunea reclamantei O.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Caraș-Severin, și pe cale de consecință: pârâtul a fost obligat la plata sumei de 4.000 euro față de reclamantă. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: La data de 20 aprilie 1952, familia reclamantei compusă din mama sa C.R., a soțului ei, O.G., și a ei personal, au fost obligați să părăsească casa din localitatea Lăpușnicu Mare, și deportați în localitatea Feteștii Noi, din Bărăgan, unde au avut domiciliu obligatoriu până la data de 05 ianuarie 1956. În urma lor a rămas o întreagă gospodărie, respectiv casa mobilată, pământul și grădina cultivată, animale, păsări, unelte de agricultură, hambare cu cereale, apucând să ia cu ei doar câteva lucruri de strictă necesitate.

Din declarația martorului audiat în cauză a rezultat că familia reclamantei era o familie cu o situație materială bună, având pământ, animale, casă, utilaje agricole, iar la întoarcerea acasă nu au mai găsit decât casa într-un stadiu avansat de degradare. Prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, instanța a apreciat că i-au fost cauzate atât reclamantei, cât și familiei acesteia prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții ulterioare a membrilor familiei, fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație.

De asemenea, stabilirea unui domiciliu forțat lipsirea de libertate a produs consecințe și în planul vieții private a familiei reclamantei, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, respectiv după 5 ani, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum și asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Cât privește însă cuantumul acestor daune morale, instanța a apreciat că suma de 600.000 euro solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată. Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

Așa cum s-a arătat, stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include desigur o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral prin aspectul importanței valorii morale lezate. În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial.

Față de cele mai sus expuse, respectiv atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale reclamantei și familiei acesteia, instanța a apreciat că o indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 4.000 euro, având în vedere următorul algoritm de calcul (câte 500 euro/an/persoană deportată, atunci când acțiunea a fost promovată în nume propriu, câte 250 euro/an/persoană deportată, atunci când acțiunea a fost promovată de un descendent de grad I și câte 125 euro/an/persoană deportată atunci când acțiunea a fost promovată de un descendent de grad II). Stabilirea acestui cuantum nu a presupus stabilirea „prețului” suferințelor fizice și psihice ale reclamantei și familiei acesteia, care sunt inestimabile, ci a însemnat aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sociale.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 148 din 8 februarie 2011 a respins apelul reclamantei O.E., împotriva secției civile nr. 1423 din 7 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, și pe cale de consecință: a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., prin de D.G.F.P. Caraș-Severin, împotriva aceleiași sentințe, pe care o schimbă în sensul că a respins acțiunea în despăgubiri formulată de reclamantă împotriva instituției pârâte. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Curtea a luat în discuție ca motiv de apel de ordine publică împrejurarea că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, cu efect general obligatoriu, a Curții Constituționale, art. 5 pct. 1 lit. a) al Legii nr. 221/2009 care a servit ca temei juridic al acțiunii de față a încetat să-și mai producă efectele avute în vedere de legiuitor la momentul adoptării legii.

În concret, ca urmare a cererilor formulate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. în mai multe dosare aflate pe rolul instanțelor în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a admis respectiva excepție. Analiza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel al constituționalității sale dar și cel al compatibilității lui cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Aspectul neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv: Decretul-lege nr. 118/1990, republicat și O.U.G.

nr. 214/1999 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificări și completări ulterioare, examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror coexistență conduce la crearea unor situații de incoerență și instabilitate. S-a reținut că prin art. 16 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte normative iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturare fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.

Curtea Constituțională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii menționate prin instituirea, ca efect al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, și de aceea, este în mod vădit, neavenită. Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor. Aplicarea simplistă și automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 rămân supuse dispozițiilor în vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.

Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi (rezultate din constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale) nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia. Cu referire la decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță, rezultă, deci, că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor adică în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat.

Problema aceasta trebuie tratată nuanțat întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic doctrina face distincție în funcție de situația juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală, ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca și celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voința expresă sau prezumată a părților iar noua lege ar interveni brutal și nepermis asupra dreptului la liberă dispoziție a părților, sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare. Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților iar, în cea de-a doua, doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară, a unor drepturi.

Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanții o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009, este una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare. Curtea Constituțională a reținut că lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența C.E.D.O. în materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza E. ș.a. contra Germania, Hotărârea din 2 februarie 2010 din cauza K. și I.K.

contra Georgia), fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacție de ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste cât și într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.

Chiar și în absența vreunei obligații rezultate din Convenție, interesul statului român pentru consacrarea acestei reparații de ordin moral ca și a celei de ordin material (prin acordarea de indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit Decretului-lege nr. 118/1990, acelorași categorii de persoane și pentru aceleași fapte prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009), s-a manifestat efectiv iar măsurile menționate constituie remedii adecvate reparării efectelor acestei tragedii a istoriei și reprezintă în sine o satisfacție echitabilă în sensul art. 41 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudenței generate de aplicarea acestui articol. Potrivit celor anterior expuse rezultă că reclamanții nu aveau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 la Convenție, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.). Faptul că statul nu are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de protecție a unui „bun” (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizat) iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și prin raportare la jurisprudența C.E.D.O.

în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza V. contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza S. contra Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza A. contra Polonia). Rezultă, deci, că raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin. (1) din Constituție), datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea, la fond sau în apel, a substanței pretențiilor deduse judecății.

Împotriva deciziei civile mai sus menționată a declarat recurs reclamanta O.E., criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece: - Decizia nr. 13588 a Curții Constituționale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data pronunțării deciziei de neconstituționalitate, ea producând efecte noi cauzelor înregistrate ulterior pronunțării sale. - Dacă nu s-ar mai acorda daune pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea în Bărăgan, s-ar încălca principiul egalității și interzicerii discriminării ce a fost reluat de C.E.D.O. în Protocolul nr. 12 la Convenție adoptat în anul 2000. Recursul nu este fondat. Prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative (deportări).

Declararea neconstituționalității textelor legale arătate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru autoritățile și instituțiile publice cât și pentru particulari și produce efecte mari pentru viitor iar nu și pentru trecut. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna că un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea numai în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân dispuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere. Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din acte juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste norme de ordine publică, sunt de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, supuse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță., a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or. la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să se aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pentru care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. Soluția este de natură să nu încalce nici dreptul la „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 54 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”. Cum deciziile Curții Constituționale sus-menționate au fost publicate în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 08 februarie 2011, cauza nefiind deci soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, astfel încât, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va reține recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta O.E. împotriva deciziei nr. 148 din 8 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2012.