ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1080/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1080/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Tribunalul

Caraș-Severin, secția civilă, prin sentința civilă nr. 1423 din 07 septembrie

2010, a admis în parte acțiunea reclamantei O.E., în contradictoriu cu pârâtul

Statul Român, prin M.F.P., prin D.G.F.P. Caraș-Severin, și pe cale de

consecință: pârâtul a fost obligat la plata sumei de 4.000 euro față de reclamantă.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

La data de 20 aprilie

1952, familia reclamantei compusă din mama sa C.R., a soțului ei, O.G., și a ei

personal, au fost obligați să părăsească casa din localitatea Lăpușnicu Mare, și

deportați în localitatea Feteștii Noi, din Bărăgan, unde au avut domiciliu

obligatoriu până la data de 05 ianuarie 1956.

În urma lor a rămas o

întreagă gospodărie, respectiv casa mobilată, pământul și grădina cultivată,

animale, păsări, unelte de agricultură, hambare cu cereale, apucând să ia cu ei

doar câteva lucruri de strictă necesitate.

Din declarația

martorului audiat în cauză a rezultat că familia reclamantei era o familie cu o

situație materială bună, având pământ, animale, casă, utilaje agricole, iar la

întoarcerea acasă nu au mai găsit decât casa într-un stadiu avansat de

degradare.

Prin stabilirea unui

domiciliu obligatoriu, instanța a apreciat că i-au fost cauzate atât

reclamantei, cât și familiei acesteia prejudicii materiale și morale ale căror

consecințe s-au repercutat asupra vieții ulterioare a membrilor familiei,

fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și

atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație. De

asemenea, stabilirea unui domiciliu forțat lipsirea de libertate a produs

consecințe și în planul vieții private a familiei reclamantei, inclusiv după

momentul întoarcerii acasă, respectiv după 5 ani, când nu au mai găsit decât o

casă complet distrusă, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum

și asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii

instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cât privește însă

cuantumul acestor daune morale, instanța a apreciat că suma de 600.000 euro

solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată.

Criteriile de

apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice,

deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al

daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

Așa cum s-a arătat,

stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial

include desigur o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat

este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca

atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral

prin aspectul importanței valorii morale lezate.

În aprecierea

importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile

prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra

posibilității ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional și

familial.

Față de cele mai sus

expuse, respectiv atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale

reclamantei și familiei acesteia, instanța a apreciat că o indemnizație

echitabilă o reprezintă suma de 4.000 euro, având în vedere următorul algoritm

de calcul (câte 500 euro/an/persoană deportată, atunci când acțiunea a fost

promovată în nume propriu, câte 250 euro/an/persoană deportată, atunci când

acțiunea a fost promovată de un descendent de grad I și câte 125

euro/an/persoană deportată atunci când acțiunea a fost promovată de un

descendent de grad II).

Stabilirea acestui

cuantum nu a presupus stabilirea „prețului” suferințelor fizice și psihice ale

reclamantei și familiei acesteia, care sunt inestimabile, ci a însemnat

aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și

ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sociale.

Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 148 din 8 februarie 2011 a

respins apelul reclamantei O.E., împotriva secției civile nr. 1423 din 7

septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, și pe cale de

consecință: a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., prin

de D.G.F.P. Caraș-Severin, împotriva aceleiași sentințe, pe care o schimbă în

sensul că a respins acțiunea în despăgubiri formulată de reclamantă împotriva

instituției pârâte.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Curtea a luat în

discuție ca motiv de apel de ordine publică împrejurarea că prin decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010, cu efect general obligatoriu, a Curții

Constituționale, art. 5 pct. 1 lit. a) al Legii nr. 221/2009 care a servit ca

temei juridic al acțiunii de față a încetat să-și mai producă efectele avute în

vedere de legiuitor la momentul adoptării legii.

În concret, ca urmare

a cererilor formulate de pârâtul Statul Român prin M.F.P. în mai multe dosare

aflate pe rolul instanțelor în care s-a invocat excepția de

neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea

Constituțională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a admis respectiva excepție.

Analiza art. 5 alin.

(1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel

al constituționalității sale dar și cel al compatibilității lui cu dispozițiile

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Aspectul

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost

dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv:

Decretul-lege nr. 118/1990, republicat și O.U.G. nr. 214/1999 aprobată cu

modificări și completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificări și completări

ulterioare, examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării

de despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive

politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror

coexistență conduce la crearea unor situații de incoerență și instabilitate.

S-a reținut că prin

art. 16 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative, în procesul de legiferare este

interzisă instituirea acelorași reglementări în două sau mai multe acte

normative iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturare

fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.

Curtea

Constituțională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii

menționate prin instituirea, ca efect al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca

scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă

dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, și de aceea, este în mod

vădit, neavenită.

Decizia nr. 1358/2010

de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are, de

la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un

caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.

Aplicarea simplistă

și automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile

în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009 rămân supuse dispozițiilor

în vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate

întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.

Această regulă se

aplică, desigur, însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele,

definitiv și complet, înainte de intrarea în vigoare a legii noi (rezultate din

constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale) nu și acelora

care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate

efectele numai după ieșirea din vigoare a acesteia.

Cu referire la

decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță,

rezultă, deci, că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor adică în

privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat

raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita

aspectului de neconstituționalitate constatat.

Problema aceasta

trebuie tratată nuanțat întrucât atunci când se discută despre efectele

viitoare ale raportului juridic doctrina face distincție în funcție de situația

juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală, ipoteză

în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca și celelalte elemente ale

structurii raportului juridic, rezultă din voința expresă sau prezumată a

părților iar noua lege ar interveni brutal și nepermis asupra dreptului la

liberă dispoziție a părților, sau dacă ea are o natură necontractuală (legală),

ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.

Altfel spus, în prima

ipoteză se poate vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților iar, în

cea de-a doua, doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară, a unor

drepturi.

Privită în conținutul

său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care

reclamanții o solicită a fi impusă statului în baza art. 5 alin. (1) lit. a) al

Legii nr. 221/2009, este una rezultată dintr-o situație legală iar nu

convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în

a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei

proceduri judiciare.

Curtea

Constituțională a reținut că lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele

persecutate politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența

C.E.D.O. în materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza E. ș.a. contra

Germania, Hotărârea din 2 februarie 2010 din cauza K. și I.K. contra Georgia),

fiind în primul rând important ca prin lege să se producă o satisfacție de

ordin moral prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare

drepturilor omului. Acest lucru a fost realizat în România atât într-o manieră

globală, în cadrul procesului de condamnare publică a crimelor comuniste cât și

într-o manieră individuală, ca efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis

acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor care au

fost supuse, din motive politice, abuzurilor vechiului sistem.

Chiar și în absența

vreunei obligații rezultate din Convenție, interesul statului român pentru

consacrarea acestei reparații de ordin moral ca și a celei de ordin material

(prin acordarea de indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit

Decretului-lege nr. 118/1990, acelorași categorii de persoane și pentru

aceleași fapte prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009), s-a

manifestat efectiv iar măsurile menționate constituie remedii adecvate

reparării efectelor acestei tragedii a istoriei și reprezintă în sine o

satisfacție echitabilă în sensul art. 41 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului și jurisprudenței generate de aplicarea acestui articol.

Potrivit celor

anterior expuse rezultă că reclamanții nu aveau, la data intrării în vigoare a

Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței C.E.D.O. generată de

aplicarea art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 la Convenție, pe care trebuiau

să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar

posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau

executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art.

374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3

C. proc. civ.).

Faptul că statul nu

are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de

protecție a unui „bun” (în sensul autonom consacrat de acest act normativ,

incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizat)

iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun,

este argumentat în Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și prin

raportare la jurisprudența C.E.D.O. în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984

din cauza V. contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza S. contra

Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza A. contra Polonia).

Rezultă, deci, că

raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect

Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării

apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment,

dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5

alin. (1) lit. a) din lege, care au condus inițial la suspendarea lui de drept

pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147

alin. (1) din Constituție), datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes

trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea, la fond sau în apel, a

substanței pretențiilor deduse judecății.

Împotriva deciziei

civile mai sus menționată a declarat recurs reclamanta O.E., criticând-o ca

fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:

- Decizia nr. 13588 a

Curții Constituționale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol la data

pronunțării deciziei de neconstituționalitate, ea producând efecte noi cauzelor

înregistrate ulterior pronunțării sale.

- Dacă nu s-ar mai

acorda daune pentru prejudiciul moral suferit prin deportarea în Bărăgan, s-ar

încălca principiul egalității și interzicerii discriminării ce a fost reluat de

C.E.D.O. în Protocolul nr. 12 la Convenție adoptat în anul 2000.

Recursul nu este

fondat.

Prin deciziile Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

(deportări).

Declararea

neconstituționalității textelor legale arătate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 din Constituție

prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru

autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru autoritățile și

instituțiile publice cât și pentru particulari și produce efecte mari pentru

viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna că un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate

în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

numai în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân dispuse, în ceea ce privește

validitatea condițiilor de fond și formă, legii în vigoare la data întocmirii

actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din acte juridice ale părților și

cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste norme de ordine publică, sunt de

interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, supuse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță., a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or. la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ce privește dispozitivul

deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „aplicarea unui act

normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să se

aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei

efecte au încetat, judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pentru care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Soluția este de

natură să nu încalce nici dreptul la „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența

unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la

nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se

raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție,

cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 54 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”.

Cum deciziile Curții

Constituționale sus-menționate au fost publicate în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 08 februarie 2011, cauza nefiind deci soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, astfel încât, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

reține recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta O.E. împotriva deciziei nr. 148 din 8

februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 februarie 2012.