ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1948/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1948/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Tribunalul

Caraș-Severin, secția civilă, prin sentința civilă nr. 1202 din 22 iunie 2010,

a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții S.P. și S.M., în

contradictoriu cu pârâtul S.R., prin M.F.P., prin D.G.F.P. Caraș-Severin, și pe

cale de consecință a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro

față de reclamanți. A respins petitul privind acordarea daunelor materiale.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

La data de 18 inie

1951, soțul, respectiv tatăl reclamanților a fost deportat în Bărăgan.

Dislocarea oamenilor în

Bărăgan, în baza dispozițiilor regimului opresiv de tristă amintire, atât

pentru cei plecați, cât și pentru cei rămași și ulterior pentru familiile

extinse, a produs numeroase prejudicii, atât în plan economic cât și în plan

moral.

Din declarațiile martorilor

audiați în cauză a rezultat că la data deportării familia reclamanților era o

familie înstărită, având o casă cu cinci camere corespunzător mobilată, aveau

un cazan de fiert țuica, iar la întoarcerea din Bărăgan nu au mai găsit nimic,

decât imobilul într-o stare avansată de degradare.

Prin stabilirea unui

domiciliu obligatoriu, instanța a apreciat că i-au fost cauzate atât

reclamanților, cât și familiei reclamanților prejudicii materiale și morale ale

căror consecințe s-au repercutat asupra vieții ulterioare a membrilor familiei,

fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și

atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație. De

asemenea, stabilirea unui domiciliu obligatoriu forțat, lipsirea de libertate a

produs consecințe și în planul vieții private a familiei reclamanților,

inclusiv după momentul întoarcerii acasă, respectiv, după 5 ani, când nu au mai

găsit decât o casă complet distrusă, în locul gospodăriei prospere lăsate la

plecare, precum și asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele

răspunderi instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cât privește

cuantumul acestor daune morale, instanța a apreciat să suma de 350.000 euro

solicitată de reclamanți prin acțiunea introductivă este exagerată.

Criteriile de

apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice,

deoarece există o incompatibilitate între caracterul nepatrimonial al daunelor

și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

Așa cum s-a arătat,

stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalent unui prejudiciu nepatrimonial

include desigur o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat

este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca

atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral

prin aspectul importanței valorii morale lezate.

În aprecierea

importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercursiunile

prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra

posibilității ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional și

familial.

Față de cele mai sus

expuse, respectiv atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale, ale

autorului reclamanților și familiei acestuia, instanța a apreciat că o

indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 50.000 euro (câte 5000 euro

/persoană /an de deportare ).

Stabilirea acestui

cuantum nu a presupus stabilirea „prețului” suferințelor fizice și psihice ale

autorului reclamanților care sunt inestimabile, ci a însemnat aprecierea

multilaterală a tuturor consecințelor negative a prejudiciului și ale

implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sociale.

Cu privire la daunele

materiale solicitate prin precizarea de acțiune, instanța văzând lipsa oricăror

probe din care să rezulte valoarea actuală a acestora, precum și faptul că

respectivele bunuri nu i-au mai fost returnate familiei reclamanților, instanța

văzând și dispozițiile art. 1169 C. civ., ca și cele ale art. 129 C. proc. civ., a respins acest capăt de cerere precum și cel privitor la acordarea de cheltuieli

de judecată, în temeiul acelorași texte de lege.

Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 267 din 17 februarie 2011, a

admis apelul declarat de pârâtul S.R., prin M.F.P. – D.G.F.P. Caraș – Severin,

împotriva sentinței civile nr. 1202 din 22 iunie 2010 și pe cale de consecință;

rejudecând, a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins

acțiunea civilă introdusă de către reclamanți.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Motivul pentru care

reclamanții nu au dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă

temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale (M. Of. nr.

761/15.11.2010).

Curtea

Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de

tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și

instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a

ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în

domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate

din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la

această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr.

118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor

morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din

Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009.

În fine, Curtea

Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În conformitate cu

art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr.

47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își

încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform art. 147

alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la

data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei

dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru

viitor.

În cazul de față,

Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost

publicată în M. Of. (M. Of. nr. 761/15.11.2010). Termenul de 45 de zile a

expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate

neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această

decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

reclamanților, și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului

juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamanților sub aspectul despăgubirilor

morale.

Nu s-a putut reține

nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în

sensul jurisprudenței C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenție. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o

hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în

momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare

se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus

prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv

posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză,

declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

o ordonanță.

Față de cele reținute

anterior, nu a prezentat nicio relevanță și nu s-au impus a fi analizate

criticile aduse de apelant hotărârii primei instanțe cu privire la cuantumul

despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr.

62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Împotriva deciziei civile mai sus menționată

au declarat recurs reclamanții: S.M., S.P., criticând-o ca fiind nelegală,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., deoarece:

- În cauză este vorba de condamnare cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora.

- Sunt aplicabile în

cauză: O.U.G. nr. 214/1999, art. 8 și următoarele din C.A.D.O.L.F.; Decretul

nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009.

Recursul declarat de

reclamanții S.M. și S.P. este nefondat.

Prin deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege arătate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Alt. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitive câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de „natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este ca acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul

deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui

act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea

neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate

neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Soluția nu este de

natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la C.E.D.O., întrucât în absența unei hotărâri definitive care să

fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se

poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul

nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine

stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și

libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existenta

unor motive obiective și rezonabile.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of., nr. 789/07.112011),

care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum deciziile Curții

Constituționale sus-menționate au fost publicate în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 17 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, astfel încât, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții S.M. și S.P. împotriva deciziei nr.

267/ A din 17 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 19 martie 2012.