ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4692/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4692/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caras Severin sub nr. 1144/151/2010

la data de 19 martie 2010, reclamanta P.M. a solicitat, în contradictoriu cu

Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, obligarea

pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru luarea

măsurilor administrative cu caracter politic, privind dislocarea și stabilirea

de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei nr. 200/1951, precum și pentru

suferințele cauzate de aceasta.

Prin Sentința civilă nr. 914 din 25

mai 2010, Tribunalul Caras Severin a admis în parte acțiunea și a dispus

obligarea pârâtului la plata, către reclamantă, a sumei de 50.000 euro

echivalată în lei la data efectuării plății, reprezentând daune morale.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că în data de 18 iulie 1951, ca urmare a deciziei M. A. I. nr. 200/1951,

părinții reclamantei, T.P. și T.M., cumnata sa, T.R., și nepoții T.S. și T.R.,

au fost deportați în Câmpia Bărăganului, satul Dâlga Noua, raionul Lehliu.

Prin stabilirea unui domiciliu

obligatoriu, tribunalul a apreciat că le-au fost cauzate atât reclamantei, cât

și familiei sale prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au

repercutat asupra vieții ulterioare, fiindu-le știrbit dreptul personal

nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale,

respectiv, onoare și reputație. De asemenea, stabilirea unui domiciliu forțat,

lipsirea de libertate, au produs consecințe și în planul vieții private a

familiei reclamantei, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, când nu au mai găsit

decât o casă complet distrusă, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare,

precum și asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele

răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Referitor la cuantumul daunelor

morale, instanța de fond a apreciat că suma de 50.000 euro (câte 5.000 euro/

persoană/ an de deportare) reprezintă o reparație echitabilă.

împotriva acestei hotărâri a declarat

apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că suma

de 50.000 euro acordată reclamantei cu titlu de daune morale este nejustificată

în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că o astfel

de reparație nu se poate transforma într-un izor de îmbogățire fără just temei

a celor ce se pretind prejudiciați.

Prin decizia nr. 1000/ A din 27 iulie

2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului, a

schimbat în tot hotărârea atacată, cu consecința respingerii acțiunii, ca

neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța

de apel a reținut, în esență, că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din

Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale, fiind astfel

desființat temeiul juridic ce a stat la baza pretențiilor deduse judecății.

Având în vedere că decizia de

neconstitutionalitate în discuție a fost publicată în M. Of. al României nr.

761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare

Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale cu

dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele

juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt

obligatorii, la fel ca normele abrogate. Prin urmare, această decizie a Curții

Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță, iar art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

reclamantei, și-a încetat efectele juridice, situație față de care acțiunea

acesteia nu mai poate fi primită.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta P.M., neîntemeiat în drept, dar încadrabil în dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulând, în esență, următoarele critici:

I. Prin aplicarea în cauză a deciziei

de neconstituționalitate nr. 1358/2010, instanța de apel a încălcat principiul

neretroactivității legii, conform căruia legea în vigoare la data formulării

cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului,

împrejurare față de care decizia de neconstituționalitate arătată nu este

incidență în speță.

II. Hotărârea instanței de apel

încalcă dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție ce

garantează dreptul de proprietate și definește noțiunea de „bun” și de

„speranță legitimă

”

, precum și jurisprudența CEDO în

materie, prin faptul că refuză, prin soluția adoptată, repararea prejudiciului

creat prin măsura administrativă abuzivă la care a fost supusă reclamanta și

familia acesteia.

III. Prin aplicarea în cauză a

efectelor deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010 instanța de apel a

încălcat principiul nediscriminării și al egalității de tratament în fața legii

consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituția României și de art. 14 CEDO, în

condițiile în care spețe similare s-au obținut soluții favorabile.

IV. Hotărârea instanței de apel

încalcă art. 6 CEDO care garantează dreptul la un proces echitabil, cu

componenta materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent

și imparțial, cu respectarea principiului egalității părților în procesul civil

și interzicerea intervenției legiuitorului de natură să încalce acest

principiu.

Recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

I. Contrar susținerilor

recurentei-reclamante, decizia instanței de apel fundamentată pe decizia de

neconstituționalitate în discuție, nu încalcă principiul neretroactivității

legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare la data intrării

în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situații juridice legale, în curs

de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată,

despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul

titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Or, la momentul la care instanța este

chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai

există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor

dispoziții legale exprese.

În acest sens, s-a pronunțat Decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr.

789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a

deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional

în M. Of.”

Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în

speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 27 iulie 2011,

cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei

respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai

pot produce efectele juridice, fără a afecta în vreun fel principiul

neretroactivității.

II. Referitor la noțiunea de „bun”,

potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri

actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține

beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr.

221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră

drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care

sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de

verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire

este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor

legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. l din Primul Protocol

”

(Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din

19 martie 2007).

În mod asemănător s-a reținut într-o

altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi

născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi

care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte

constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de

neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din

partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun

care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. l.

În jurisprudența instanței europene

s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. l din

Protocolul nr. l decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie

judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales

ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în absența unei hotărâri

definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții

Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. l

din Protocolul nr. l, astfel încât situația existentă în cauză nu se

circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamanta.

Referitor la noțiunea de „speranță

legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține

categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială

susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care

are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa

este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor

naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea jurisprudență nu s-a

conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar

noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern,

întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie

de verificarea organului jurisdicțional.

III. Discriminarea presupune aplicarea

unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații identice sau similare,

în lipsa unei justificări obiective și rezonabile.

Or, adoptarea deciziei de

neconstitutionalitate de către instanța de contencios constituțional și dat

fiind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale

astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție,

constituie o justificarea obiectivă și rezonabilă în cauză.

Așadar, situația de dezavantaj sau de

discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod

definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstitutionalitate,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” îl constituie

decizia de neconstitutionalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega

însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării

actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care

fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea

efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură

imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar

fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

IV. Prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu excepția de

neconstitutionalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic,

realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

Prin constatarea

neconstituționalității textului de lege ce a constituit temeiul juridic al acțiunii

introductive de instanță și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune nu se

poate susține că ar fi afectat în sens negativ procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și stabilității juridice.

În speță, pretențiile deduse judecății

nu mai beneficiază de o recunoaștere în legislația internă a statului, iar

lipsirea lor de efecte juridice nu se datorează, cum greșit susține

recurenta-reclamantă, intervenției intempestive a legiuitorului în actul de

justiție, ci controlului de constituționalitate exercitat de către o autoritate

independentă, în virtutea prerogativelor acordate de lege în acest sens.

Pentru aceste considerente, în

aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta P.M. împotriva deciziei nr. 1000/ A din 27 iulie 2011 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

21 iunie 2012.