ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4692/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caras Severin sub nr. 1144/151/2010 la data de 19 martie 2010, reclamanta P.M. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic, privind dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei nr. 200/1951, precum și pentru suferințele cauzate de aceasta. Prin Sentința civilă nr. 914 din 25 mai 2010, Tribunalul Caras Severin a admis în parte acțiunea și a dispus obligarea pârâtului la plata, către reclamantă, a sumei de 50.000 euro echivalată în lei la data efectuării plății, reprezentând daune morale.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că în data de 18 iulie 1951, ca urmare a deciziei M. A. I. nr. 200/1951, părinții reclamantei, T.P. și T.M., cumnata sa, T.R., și nepoții T.S. și T.R., au fost deportați în Câmpia Bărăganului, satul Dâlga Noua, raionul Lehliu. Prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, tribunalul a apreciat că le-au fost cauzate atât reclamantei, cât și familiei sale prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții ulterioare, fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație.

De asemenea, stabilirea unui domiciliu forțat, lipsirea de libertate, au produs consecințe și în planul vieții private a familiei reclamantei, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum și asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Referitor la cuantumul daunelor morale, instanța de fond a apreciat că suma de 50.000 euro (câte 5.000 euro/ persoană/ an de deportare) reprezintă o reparație echitabilă.

împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că suma de 50.000 euro acordată reclamantei cu titlu de daune morale este nejustificată în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că o astfel de reparație nu se poate transforma într-un izor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați. Prin decizia nr. 1000/ A din 27 iulie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot hotărârea atacată, cu consecința respingerii acțiunii, ca neîntemeiată. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, au fost declarate neconstituționale, fiind astfel desființat temeiul juridic ce a stat la baza pretențiilor deduse judecății.

Având în vedere că decizia de neconstitutionalitate în discuție a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță, iar art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei, și-a încetat efectele juridice, situație față de care acțiunea acesteia nu mai poate fi primită.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.M., neîntemeiat în drept, dar încadrabil în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulând, în esență, următoarele critici: I. Prin aplicarea în cauză a deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010, instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității legii, conform căruia legea în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, împrejurare față de care decizia de neconstituționalitate arătată nu este incidență în speță. II. Hotărârea instanței de apel încalcă dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție ce garantează dreptul de proprietate și definește noțiunea de „bun” și de „speranță legitimă ” , precum și jurisprudența CEDO în materie, prin faptul că refuză, prin soluția adoptată, repararea prejudiciului creat prin măsura administrativă abuzivă la care a fost supusă reclamanta și familia acesteia.

III. Prin aplicarea în cauză a efectelor deciziei de neconstituționalitate nr. 1358/2010 instanța de apel a încălcat principiul nediscriminării și al egalității de tratament în fața legii consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituția României și de art. 14 CEDO, în condițiile în care spețe similare s-au obținut soluții favorabile. IV. Hotărârea instanței de apel încalcă art. 6 CEDO care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, cu respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzicerea intervenției legiuitorului de natură să încalce acest principiu.

Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: I. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, decizia instanței de apel fundamentată pe decizia de neconstituționalitate în discuție, nu încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese. În acest sens, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of.

la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 27 iulie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice, fără a afecta în vreun fel principiul neretroactivității. II. Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. l din Primul Protocol ” (Cauza Caracas împotriva României - M. Of.

al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. l din Protocolul nr. l. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. l din Protocolul nr. l decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat” (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. l, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamanta. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. III. Discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situații identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile. Or, adoptarea deciziei de neconstitutionalitate de către instanța de contencios constituțional și dat fiind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie o justificarea obiectivă și rezonabilă în cauză.

Așadar, situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstitutionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” îl constituie decizia de neconstitutionalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. IV. Prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstitutionalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

Prin constatarea neconstituționalității textului de lege ce a constituit temeiul juridic al acțiunii introductive de instanță și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune nu se poate susține că ar fi afectat în sens negativ procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și stabilității juridice. În speță, pretențiile deduse judecății nu mai beneficiază de o recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de efecte juridice nu se datorează, cum greșit susține recurenta-reclamantă, intervenției intempestive a legiuitorului în actul de justiție, ci controlului de constituționalitate exercitat de către o autoritate independentă, în virtutea prerogativelor acordate de lege în acest sens.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.M. împotriva deciziei nr. 1000/ A din 27 iulie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2012.