ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1598/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin la 5 martie 2009, reclamanta S.R. (născută J.) a chemat în judecată

pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul

Administrației și Internelor, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 1.000.000

Euro, cu titlu de despăgubiri pentru suferințele morale îndurate de ea și de

întreaga familie în urma măsurii administrative de deportare în Câmpia

Bărăganului.

În motivarea acțiunii, întemeiată

inițial pe dispozițiile art. 998, art. 999, art. 1072 și art. 1075 C. civ., pe

Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 30/1994, Legea nr. 173/2006 și O.U.G. nr.

214/1999 și precizată ulterior ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

reclamanta a arătat că, la data de 18 iunie 1951, împreună cu bunicii J.S. și J.M.,

cu părinții J.I. și J.A. și surorile J.M. și J.D., au fost obligați să

părăsească propria casă, fiind deportați din localitatea Moldova Veche, județul

Caraș Severin în Câmpia Bărăganului, localitatea Valea Viilor.

A mai arătat reclamanta că noul

domiciliu era practic în câmp, fără locuință, apă și alimente, fiind obligați

la o viață sub limita demnității umane, precum deținuții politici, privați de

libertate și drepturi, inclusiv de dreptul de a se deplasa pe o distanță mai

mare de 5 km de localitate.

Prin sentința civilă nr. 1202 din 4

noiembrie 2009, Tribunalul Caraș Severin a admis în parte acțiunea reclamantei

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat prin D.G.F.P. Caraș Severin.

S-a constatat caracterul politic al

măsurii administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu

pentru reclamantă și familia sa pe perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955

și a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 250.000 Euro sau

echivalentul în lei la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri morale.

S-a luat act de renunțarea

reclamantei la judecata acțiunii față de pârâtul Ministerul Administrației și

Internelor.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că, la data de 18 iunie 1951 reclamanta împreună cu

familia sa au fost deportați din localitatea Moldova Veche, Județul Caraș

Severin în Câmpia Bărăganului, în localitatea Valea Viilor, în baza Deciziei

nr. 200/1951 a M.A.I., fiind obligați să-și părăsească locuința mobilată și

întreaga gospodărie, recoltele și animalele.

Reclamanta și familia sa au avut

domiciliul obligatoriu timp de 5 ani și 5 luni, iar la întoarcerea în

localitatea de domiciliu, la data de 20 decembrie 1955, au găsit casa vandalizată,

animalele și pământul fiind luate de I.A.S. și C.A.P.

S-a reținut că prin măsura

administrativă luată, reclamantei i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial,

rezultat din încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu

inconveniente de ordin fizic, fiind afectate implicit acele atribute ale

persoanei care influențează relațiile sociale, onoarea, reputația, precum și

cele situate în domeniul afectiv al relațiilor cu prietenii și apropiații.

Prima instanță a apreciat că, având

în vedere importanța valorii morale lezate și intensitatea cu care reclamanta

și familia sa au perceput consecințele vătămării, dându-se eficiență criteriului

satisfacției suficiente și echitabile, cererea reclamantei este fondată în

limita sumei de 250.000 Euro.

Împotriva sentinței menționate a

declarat apel pârâtul, solicitând anularea hotărârii pentru neparticiparea

procurorului la dezbateri, conform dispozițiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr.

221/2009 și trimiterea cauzei spre rejudecare în baza art. 297 alin. (2) C.

proc. civ.

Pe fondul cauzei, s-a susținut că

despăgubirile morale prevăzute de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 se

acordă doar pentru cei condamnați politic, nu și pentru cei care au făcut

obiectul unei măsuri administrate cu caracter politic, cum este cazul în speță.

Pe de altă parte, s-a arătat că suma

de 250.000 Euro acordată reclamantei este nejustificată în raport de întinderea

prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un

izvor de îmbogățire fără just temei.

Prin decizia civilă nr. 89/A din 21

aprilie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului

și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că l-a obligat pe acesta la

125.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății cu titlu de despăgubiri

pentru daune morale către reclamantă.

S-au menținut celelalte dispoziții

ale sentinței apelate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut că, în speță, contrar susținerilor pârâtului, procurorul a

participat la dezbateri, astfel cum rezultă din încheierea din 28 octombrie 2009

a Tribunalului Caraș Severin, astfel că sentința apelată nu este afectată de

nulitate.

S-a apreciat că instanța de fond a

interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,

text de cuprinde o enumerare a măsurilor reparatorii reglementate de acest act

normativ, reținând, pe cale de consecință, că măsurile menționate se acordă

atât pentru condamnările politice, cât și pentru măsurile administrative

asimilate acestora, asimilare se presupune identitatea de tratament în

acordarea formelor de despăgubire, finalitatea legii fiind aceea de a despăgubi

material și moral persoanele care au fost persecutate politic într-o formă sau

alta, în perioada 1945-1989.

S-a considerat, însă, că apelul este

fondat în ceea ce privește cuantificarea prejudiciului moral, instanța, în

raport de criteriile consacrate de doctrină și jurisprudență, al echității și

al principiului reparării integrale a prejudiciului, reținând că suma acordată

de tribunal este nejustificat de mare, dat fiind și faptul că reclamanta

beneficiază de o indemnizație lunară de 920 lei în baza Decretului-lege nr. 118/1990,

precum și de celelalte facilități acordate de acest decret.

S-a considerat că o despăgubire

echitabilă pentru reclamantă, cu păstrarea echilibrului față de prejudiciul

moral, o reprezintă suma de 125.000 Euro.

Împotriva deciziei menționate a

declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caraș Severin, criticând-o pentru motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de recurs,

pârâtul a susținut că instanțele de fond și apel au aplicat eronat prevederile

art. 5 din Legea nr. 221/2009, raportat la situația de fapt reținută, măsura

dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu neputând fi asimilată unei

condamnări cu caracter politic, dispuse printr-o hotărâre judecătorească.

Cea de-a două critică formulată de

recurent a vizat cuantumul daunelor morale acordate reclamantei, susținându-se

că acesta este nejustificat în raport cu întinderea prejudiciului real suferit,

neputând conduce la o îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind

prejudiciați.

S-a învederat că la repararea

daunelor morale, instanța de judecată trebuia să țină seama de principiul

proporționalității și de criteriul echității.

În faza procesuală a recursului nu

s-au administrat probe noi.

Curtea va examina cu prioritate

solicitarea recurentului invocată ca motiv de ordine publică în sensul

aplicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010,

publicată în M.Of. României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 vizând excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010

pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 și excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea

nr. 221/2009.

Recurentul a susținut că, având în

vedere că a fost identificată existența unui paralelism de reglementare, ce

determină, în opinia Curții Constituționale, neconstituționalitatea nu numai a

modificărilor aduse prin Ordonanța de Urgență a Guvernului; Legii nr. 221/2009,

ci chiar a art. 5 alin. (1), lit. a) teza I din lege și neintervenind nicio

modificare a prevederilor declarate neconstituționale, în termenul legal,

dispozițiile art. 5 alin. (1), lit. a), teza I din actul normativ a constituit

temeiul acțiunii reclamantei, au încetat de drept conform art. 147 alin. (1)

din Constituția României.

S-a considerat, pe cale de

consecință, că nu mai există temei juridic pentru acordarea unor despăgubiri cu

titlu de daune morale, iar față de obligativitatea Deciziei nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice nu ar mai datora despăgubiri.

Curtea va constata că o asemenea

solicitare nu poate fi admisă.

Decizia Curții Constituționale,

ulterioară datei pronunțării deciziei recurate, nr. 1358 din 21 octombrie 2010

nu se poate aplica în recurs pentru motivul incompatibilității cu art. 1

Protocolul 1, deoarece, conform art. 376 alin. (1) C. proc. civ., o hotărâre

definitivă constituie titlu executoriu, dând naștere unei valori patrimoniale,

în sensul Convenției, ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul 1,

iar punerea în exceptare a hotărârii dă dreptul părții câștigătoare de a se

bucura în mod efectiv de „bunul” său.

Examinând criticile formulate prin

motivele de recurs raportat la dispozițiile art.304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea

va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Dispozițiile art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009 cuprind o enumerare a măsurilor reparatorii reglementate de

lege, măsuri ce pot fi solicitate de „orice persoană care a suferit condamnări

cu caracter politic…., sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic”.

Prin urmare, măsurile reparatorii

enumerate în art. 5 din Legea nr. 221/2009 se acordă ambelor categorii de

persoane, această interpretare fiind impusă de titlul actului normativ, cât și

de întregul conținut al acestuia.

Asimilarea măsurilor administrative

cu caracter politic condamnărilor cu același caracter presupune identitatea de

tratament în acordarea formelor de despăgubire, finalitatea legii fiind aceea

de a despăgubi material și moral persoane persecutate politic, într-o formă sau

alta, în perioada 1945 – 1989.

Interpretarea adoptată de instanța

de apel este impusă și de împrejurarea că alin. (4) al art. 5, prevede că Legea

nr. 221/2009 se aplică și persoanelor beneficiare ale Decretului Lege nr. 118/1990

și ale O.U.G. nr. 214/1999, Acte normative care se referă și la persoanele

împotriva cărora s-au luat măsuri administrative cu caracter politic, nu numai

la cele condamnate politic.

Prin urmare critica formulată prin

primul motiv de recurs este nefondată.

Cea de-a doua critică, vizând

cuantumul daunelor acordate, este, de asemenea, neîntemeiată.

Într-adevăr, legiuitorul nu a

stabilit criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral.

Doctrina și jurisprudența au

consacrat totuși anumite criterii pentru cuantificarea despăgubirilor acordate

pentru prejudiciul moral, cum este echitatea, criterii ce decurg din principiul

reparării integrale a prejudiciului. Stabilirea cuantumului unor asemenea

despăgubiri implică, în mod inevitabil, o doză de aproximare, instanța fiind

nevoită să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit,

care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile

acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua

suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just

temei.

În termenii Convenției Europene a

Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în

vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă

pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același

timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii

prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Curtea va constata că suma de

125.000 Euro, stabilită de instanța de apel, reflectă menținerea echilibrului

în raport cu prejudiciul moral suferit de reclamantă prin deportare și

consecințele ulterioare ale acesteia, cu atât mai mult cu cât nu s-au invocat

de către recurent argumente noi, față de cele invocate prin motivele de apel,

care au condus deja la diminuarea cuantumului daunelor acordate.

Nu se poate susține că instanța de

apel nu ar fi avut în vedere împrejurarea că reclamanta intimată beneficiază

deja de o indemnizație lunară de 920 lei, acest aspect fiind reținut prin

considerentele deciziei recurate în contextul aprecierii sumei acordate de

prima instanță ca fiind nejustificat de mare.

Pentru toate aceste considerente,

Curtea va constata că recursul este nefondat și, în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de D.G.F.P. Caraș Severin împotriva deciziei nr. 89 A din 21 aprilie 2010 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23

februarie 2011.