ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1598/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin la 5 martie 2009, reclamanta S.R. (născută J.) a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Administrației și Internelor, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 1.000.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru suferințele morale îndurate de ea și de întreaga familie în urma măsurii administrative de deportare în Câmpia Bărăganului. În motivarea acțiunii, întemeiată inițial pe dispozițiile art. 998, art. 999, art. 1072 și art. 1075 C. civ., pe Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 30/1994, Legea nr. 173/2006 și O.U.G. nr. 214/1999 și precizată ulterior ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reclamanta a arătat că, la data de 18 iunie 1951, împreună cu bunicii J.S.

și J.M., cu părinții J.I. și J.A. și surorile J.M. și J.D., au fost obligați să părăsească propria casă, fiind deportați din localitatea Moldova Veche, județul Caraș Severin în Câmpia Bărăganului, localitatea Valea Viilor. A mai arătat reclamanta că noul domiciliu era practic în câmp, fără locuință, apă și alimente, fiind obligați la o viață sub limita demnității umane, precum deținuții politici, privați de libertate și drepturi, inclusiv de dreptul de a se deplasa pe o distanță mai mare de 5 km de localitate. Prin sentința civilă nr. 1202 din 4 noiembrie 2009, Tribunalul Caraș Severin a admis în parte acțiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P.

Caraș Severin. S-a constatat caracterul politic al măsurii administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu pentru reclamantă și familia sa pe perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955 și a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 250.000 Euro sau echivalentul în lei la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri morale. S-a luat act de renunțarea reclamantei la judecata acțiunii față de pârâtul Ministerul Administrației și Internelor. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, la data de 18 iunie 1951 reclamanta împreună cu familia sa au fost deportați din localitatea Moldova Veche, Județul Caraș Severin în Câmpia Bărăganului, în localitatea Valea Viilor, în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., fiind obligați să-și părăsească locuința mobilată și întreaga gospodărie, recoltele și animalele.

Reclamanta și familia sa au avut domiciliul obligatoriu timp de 5 ani și 5 luni, iar la întoarcerea în localitatea de domiciliu, la data de 20 decembrie 1955, au găsit casa vandalizată, animalele și pământul fiind luate de I.A.S. și C.A.P. S-a reținut că prin măsura administrativă luată, reclamantei i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial, rezultat din încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu inconveniente de ordin fizic, fiind afectate implicit acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale, onoarea, reputația, precum și cele situate în domeniul afectiv al relațiilor cu prietenii și apropiații. Prima instanță a apreciat că, având în vedere importanța valorii morale lezate și intensitatea cu care reclamanta și familia sa au perceput consecințele vătămării, dându-se eficiență criteriului satisfacției suficiente și echitabile, cererea reclamantei este fondată în limita sumei de 250.000 Euro.

Împotriva sentinței menționate a declarat apel pârâtul, solicitând anularea hotărârii pentru neparticiparea procurorului la dezbateri, conform dispozițiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 și trimiterea cauzei spre rejudecare în baza art. 297 alin. (2) C. proc. civ. Pe fondul cauzei, s-a susținut că despăgubirile morale prevăzute de art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 se acordă doar pentru cei condamnați politic, nu și pentru cei care au făcut obiectul unei măsuri administrate cu caracter politic, cum este cazul în speță. Pe de altă parte, s-a arătat că suma de 250.000 Euro acordată reclamantei este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

Prin decizia civilă nr. 89/A din 21 aprilie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că l-a obligat pe acesta la 125.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății cu titlu de despăgubiri pentru daune morale către reclamantă. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că, în speță, contrar susținerilor pârâtului, procurorul a participat la dezbateri, astfel cum rezultă din încheierea din 28 octombrie 2009 a Tribunalului Caraș Severin, astfel că sentința apelată nu este afectată de nulitate.

S-a apreciat că instanța de fond a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, text de cuprinde o enumerare a măsurilor reparatorii reglementate de acest act normativ, reținând, pe cale de consecință, că măsurile menționate se acordă atât pentru condamnările politice, cât și pentru măsurile administrative asimilate acestora, asimilare se presupune identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire, finalitatea legii fiind aceea de a despăgubi material și moral persoanele care au fost persecutate politic într-o formă sau alta, în perioada 1945-1989.

S-a considerat, însă, că apelul este fondat în ceea ce privește cuantificarea prejudiciului moral, instanța, în raport de criteriile consacrate de doctrină și jurisprudență, al echității și al principiului reparării integrale a prejudiciului, reținând că suma acordată de tribunal este nejustificat de mare, dat fiind și faptul că reclamanta beneficiază de o indemnizație lunară de 920 lei în baza Decretului-lege nr. 118/1990, precum și de celelalte facilități acordate de acest decret. S-a considerat că o despăgubire echitabilă pentru reclamantă, cu păstrarea echilibrului față de prejudiciul moral, o reprezintă suma de 125.000 Euro. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Caraș Severin, criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a susținut că instanțele de fond și apel au aplicat eronat prevederile art. 5 din Legea nr. 221/2009, raportat la situația de fapt reținută, măsura dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu neputând fi asimilată unei condamnări cu caracter politic, dispuse printr-o hotărâre judecătorească. Cea de-a două critică formulată de recurent a vizat cuantumul daunelor morale acordate reclamantei, susținându-se că acesta este nejustificat în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, neputând conduce la o îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

S-a învederat că la repararea daunelor morale, instanța de judecată trebuia să țină seama de principiul proporționalității și de criteriul echității. În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi. Curtea va examina cu prioritate solicitarea recurentului invocată ca motiv de ordine publică în sensul aplicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. României nr. 761 din 15 noiembrie 2010 vizând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 și excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009.

Recurentul a susținut că, având în vedere că a fost identificată existența unui paralelism de reglementare, ce determină, în opinia Curții Constituționale, neconstituționalitatea nu numai a modificărilor aduse prin Ordonanța de Urgență a Guvernului; Legii nr. 221/2009, ci chiar a art. 5 alin. (1), lit. a) teza I din lege și neintervenind nicio modificare a prevederilor declarate neconstituționale, în termenul legal, dispozițiile art. 5 alin. (1), lit. a), teza I din actul normativ a constituit temeiul acțiunii reclamantei, au încetat de drept conform art. 147 alin. (1) din Constituția României. S-a considerat, pe cale de consecință, că nu mai există temei juridic pentru acordarea unor despăgubiri cu titlu de daune morale, iar față de obligativitatea Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu ar mai datora despăgubiri.

Curtea va constata că o asemenea solicitare nu poate fi admisă. Decizia Curții Constituționale, ulterioară datei pronunțării deciziei recurate, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu se poate aplica în recurs pentru motivul incompatibilității cu art. 1 Protocolul 1, deoarece, conform art. 376 alin. (1) C. proc. civ., o hotărâre definitivă constituie titlu executoriu, dând naștere unei valori patrimoniale, în sensul Convenției, ce intră în sfera de protecție a art. 1 din Protocolul 1, iar punerea în exceptare a hotărârii dă dreptul părții câștigătoare de a se bucura în mod efectiv de „bunul” său. Examinând criticile formulate prin motivele de recurs raportat la dispozițiile art.304 pct. 9 C. proc.

civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 cuprind o enumerare a măsurilor reparatorii reglementate de lege, măsuri ce pot fi solicitate de „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic…., sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic”. Prin urmare, măsurile reparatorii enumerate în art. 5 din Legea nr. 221/2009 se acordă ambelor categorii de persoane, această interpretare fiind impusă de titlul actului normativ, cât și de întregul conținut al acestuia.

Asimilarea măsurilor administrative cu caracter politic condamnărilor cu același caracter presupune identitatea de tratament în acordarea formelor de despăgubire, finalitatea legii fiind aceea de a despăgubi material și moral persoane persecutate politic, într-o formă sau alta, în perioada 1945 – 1989. Interpretarea adoptată de instanța de apel este impusă și de împrejurarea că alin. (4) al art. 5, prevede că Legea nr. 221/2009 se aplică și persoanelor beneficiare ale Decretului Lege nr. 118/1990 și ale O.U.G. nr. 214/1999, Acte normative care se referă și la persoanele împotriva cărora s-au luat măsuri administrative cu caracter politic, nu numai la cele condamnate politic. Prin urmare critica formulată prin primul motiv de recurs este nefondată.

Cea de-a doua critică, vizând cuantumul daunelor acordate, este, de asemenea, neîntemeiată. Într-adevăr, legiuitorul nu a stabilit criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral. Doctrina și jurisprudența au consacrat totuși anumite criterii pentru cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, cum este echitatea, criterii ce decurg din principiul reparării integrale a prejudiciului. Stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, în mod inevitabil, o doză de aproximare, instanța fiind nevoită să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

În termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime. Curtea va constata că suma de 125.000 Euro, stabilită de instanța de apel, reflectă menținerea echilibrului în raport cu prejudiciul moral suferit de reclamantă prin deportare și consecințele ulterioare ale acesteia, cu atât mai mult cu cât nu s-au invocat de către recurent argumente noi, față de cele invocate prin motivele de apel, care au condus deja la diminuarea cuantumului daunelor acordate.

Nu se poate susține că instanța de apel nu ar fi avut în vedere împrejurarea că reclamanta intimată beneficiază deja de o indemnizație lunară de 920 lei, acest aspect fiind reținut prin considerentele deciziei recurate în contextul aprecierii sumei acordate de prima instanță ca fiind nejustificat de mare. Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Caraș Severin împotriva deciziei nr. 89 A din 21 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2011.