ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1169/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1169/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1693 din 21 octombrie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte

acțiunea civilă formulată de reclamanții C.O. și B.E. împotriva pârâtului

Statului Român, prin M.F.P.; a obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant

în parte echivalentul în lei a sumei de 8.000 euro, reprezentând daune morale

pentru prejudiciul creat prin măsura administrativă a deportării în Bărăgan; a

respins capătul de cerere având ca obiect daune materiale; a obligat pârâtul să

plătească reclamantului suma de 1000 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu

avocat.

În cauză a formulat

întâmpinare pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând respingerea acțiunii,

ca neîntemeiată întrucât, reclamanții au beneficiat de măsurile reparatorii

instituite prin Decretul-lege nr. 118/1990, iar suma pretinsă, reprezentând

daune morale, solicitate de reclamanți este nejustificată în raport cu

întinderea prejudiciului real suferit și este nelegală, având în vedere că nu

se poate transforma într-un izvor de îmbogățire tară just temei a celor ce se

pretind prejudiciați.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că reclamanții, mamă și fiu, împreună cu fratele,

părinții și bunicii lor (respectiv, părinții reclamantei), au fost deportați

prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 din localitatea de domiciliu în localitatea

Dropia din Câmpia Bărăganului, începând din data de 18 iunie 1951 până în 20

decembrie 1955.

Prima instanță a mai

reținut că prin strămutarea în altă zonă a țării, cu alte condiții geografice,

în plin câmp, departe de comunitatea în care au trăit până atunci, s-a adus o

gravă restrângere a drepturilor fundamentale ale deportaților și urmașilor

acestora, constând în pierderea posibilităților de îmbogățire spirituală,

divertisment și destindere pe o lungă perioadă de timp, a fost pierdută

apartenența religioasă, apartenența la familie, comunitate, fiind grav vătămată

integritatea fizică, psihică a persoanei deportate.

Prin deportare,

dreptul la imagine al deportatului și al întregii familii a fost grav afectat,

aceștia fiind excluși din viața socială și politică a comunității, accesul la

educație și la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat

fiind deosebit de greu, îngreunând practic viața persoanei deportate și a

membrilor familiei în societate sub toate aspectele și fiind de natură a împiedica

progresul ființei umane, situație în care, persoanei strămutate trebuie să i se

acorde despăgubiri morale.

Cu privire la capătul

de cerere având ca obiect repararea unui prejudiciu material, instanța de fond

a constatat că probele administrate în cauză nu permit stabilirea unei situații

de fapt certe cu privire la existența și întinderea acestuia.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin M.F.P., arătând că

reclamanții beneficiază, în baza Decretului-lege nr. 118/1990, de o

indemnizație lunară de 922 lei, conform Hotărârii nr. 621 din 19 august 1990 și

Hotărârea nr. 626 din 29 august 1990, de toate drepturile prevăzute ca urmare a

atribuirii a acestei calități în baza Deciziei nr. 309 din 19 februarie 2004, a

Comisiei pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă.

Reclamanții și

familia acestora nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri

administrative cu caracter politic, astfel încât nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit,

deoarece Legea nr. 221/1990 prevede posibilitatea de a se acorda daune morale

persoanelor care au suferit o condamnare, iar nimeni nu poate adăuga la lege.

Pârâtul a mai arătat

că suma de 8.000 euro acordată cu titlu de daune morale este nejustificată în

raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate

transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind

prejudiciați.

Prin decizia civilă

nr. 333 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul

pârâtului, a schimbat sentința atacată și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea,

reținând că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt

neconstituționale.

Rezultă că aceste

prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi

aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate, fiind

astfel desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii

reclamanților, respectiv, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

situație față de care acțiunea acestora nu mai poate fi primită.

Această soluție se

impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

Această soluție se

impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când

evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

Împotriva acestei

decizii au formulat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. reclamanții C.O. și B.E., invocând următoarele aspecte de nelegalitate:

I. Decizia instanței

de apel încalcă principiul neretroactivității legii, întrucât la data

introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a

născut un drept la acțiune căruia îi este aplicabilă legea în vigoare la acel

moment, sens în care s-a pronunțat și C.E.D.O. prin jurisprudența sa constantă

în materie, pe care o invocă în susținerea recursului.

Decizia Curții

Constituționale care a fundamentat soluția instanței de apel este inaplicabilă

în cauză, o interpretare contrară fiind de natură a încălca atât principiul

neretroactivității, cât și principiul egalității în fața legii, ce presupune

instituirea unui tratament juridic identic în situații similare.

II. Faptul că până la

31 decembrie 2010 legiuitorul nu a intervenit pentru a armoniza dispozițiile

Legii nr. 221/2009 cu legea fundamentală nu poate fi imputat reclamanților și

nu reprezintă un temei legal pentru respingerea pretențiilor acestora, în cauză

fiind incidente, deopotrivă, prevederile Declarației Universale a Drepturilor

Omului, art. 3, 5 și 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluțiile

A.P.C.E. nr. 1096/1996 și 1481/2006, a căror aplicare cu prioritate în dreptul

intern este reglementată de dispozițiile art. 20 din Constituție.

III. Respingerea

cererii în considerarea efectului deciziilor de neconstituționalitate

echivalează cu o denegare de dreptate în sensul art. 3 C. civ., judecătorul

fiind obligat să procedeze la soluționarea cauzei prin interpretarea legii, iar

în lipsă de text expres prin analogia legii ori analogia dreptului și să

rezolve cauza cu care a fost învestit.

Recursul este

nefondat, pentru argumentele ce succed:

I. Prin decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Contrar susținerilor

recurenților-reclamanți, decizia de neconstituționalitate arătată nu încalcă

nici principiul neretroactivității legii și nici principiul egalității în fața

legii, întrucât acțiunile în justiție în curs de soluționare la data intrării

în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situații juridice legale, în curs

de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

În acest sens, s-a

pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul

legii că, drept urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr.

1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of."

Cum decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată, în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 22 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Dreptul la

nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci se

raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție,

cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care recurenții-reclamanți s-ar găsi prin

nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de

neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

II. Decizia Curții

Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea dispozițiilor

legale atacate are ca efect, pe de o parte, obligația Parlamentului sau

Guvernului, după caz, de a pune de acord dispozițiile neconstituționale cu

prevederile Constituției, în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei,

iar pe de altă parte, obligația organelor de aplicare a legilor (autorități

administrative și judecătorești) de a se conforma deciziei Curții, în sensul de

a nu aplica dispozițiile constatate ca neconstituționale, inclusiv pe perioada

de 45 de zile sus-menționată, perioadă în care aceste dispoziții sunt

suspendate de drept.

Altfel spus, o

decizie de admitere a unei excepții de neconstituționalitate va avea ca efect

ieșirea din circuitul legislativ a prevederii constatate ca neconstituționale,

fie ca urmare a nemodificării ei în termenul prevăzut de lege, fie prin

modificarea acesteia în sensul punerii de acord cu Constituția.

În speță,

recurenții-reclamanți critică faptul că în termenul expres prevăzut de lege,

legiuitorul nu pus în acord cu legea fundamentală, dispozițiile declarate

neconstituționale, situație despre care arată că nu le este imputabilă.

Această critică însă

nu poate fi primită, pe de o parte, întrucât termenul de 45 de zile are

caracterul unui termen de recomandare, nefiind un imperativ în îndeplinirea

obligației ce revine, după caz, Parlamentului sau Guvernului conform

dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, iar pe de altă parte,

pentru că primează principiul celerității și al termenului rezonabil în

soluționarea cauzei, ca garanții ale unui proces echitabil.

Jurisprudența C.E.D.O.,

referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de

neconstituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu

Constituția, precum și prevalenta reglementărilor internaționale, respectiv, a

Rezoluțiilor nr. 1096/1996 și 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei, care stabilesc obligațiile ce le revin statelor în această materie, consacrată

de art. 20 din Constituție, au fost deja în atenția Curții Constituționale în

cadrul analizării conformității dispozițiilor art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/2009 cu normele constituționale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul

de recomandare al normelor internaționale invocate de către recurenții-reclamanți,

situație care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja

expuse.

III. În speță nu sunt

incidente dispozițiile art. 3 C. civ. privind denegarea de dreptate, întrucât judecătorul

nu a refuzat să judece pe motiv că „legea nu prevede, este întunecată sau

neîndestulătoare", ci a soluționat cauza conform celor statuate prin

decizia de neconstituționalitate mai sus evocată și a dispozițiilor legale care

instituie obligativitatea efectelor unei astfel de decizii.

Împrejurarea că

pretențiile reclamanților au fost soluționate în mod nefavorabil celor

solicitate, datorită declarării neconstituționalității textului legal ce a

constituit temeiul juridic al acțiunii, nu este asimilabilă unei denegări de

dreptate, ci este rezultatul aplicării corecte a legii și a normelor în

materie.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții C.O. și B.E. împotriva deciziei nr.

333 din 22 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 22 februarie 2012.