ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2186/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2186/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 879 din 19 mai 2010, pronunțată în dosarul nr. 4051/115/2009, Tribunalul

Caraș-Severin a admis în parte acțiunea civilă, astfel cum a fost precizată de

reclamanții A.C. și S.G. împotriva pârâtului Statul Român prin M.F.P.,

reprezentat prin D.G.F.P. Caraș-Severin; a obligat pârâtul să plătească suma de

50.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plății, pentru fiecare

reclamant în parte, cu titlu de daune morale; a luat act de renunțarea

reclamanților la judecarea capătului de cerere referitor la prejudiciul suferit

în calitate de moștenitori după defuncții lor părinți, S.G. și S.F.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a avut în vedere, în esență, că reclamanții au fost

deportați în Câmpia Bărăganului, alături de părinții lor, în perioada 18 iunie

1951 - 20 decembrie 1955, astfel că întrunesc condițiile pentru a beneficia de

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsura

strămutării impusă de autorități, măsură care datorită naturii, duratei și

modalității de executare poate fi considerată ca afectând în mod determinant

situația reclamanților, așa încât a considerat îndeplinite prevederile art. 3

și 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, acordând reclamanților câte 50.000 euro,

cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin

D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței

în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.

În motivare, pârâtul

apelant a arătat că sentința atacată este netemeinică și nelegală, întrucât

reclamanții nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri

administrative cu caracter politic, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Pârâtul apelant a mai

susținut că acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere că

drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990

reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu, pentru persoanele care au fost

persecutate din motive politice.

Reclamanții intimați

au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului.

Prin decizia civilă

nr. 644/ a din 23 martie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis

apelul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P.

Caraș-Severin împotriva sentinței civile nr. 879 din 19 mai 2010, pronunțată de

Tribunalul Caraș-Severin în dosarul nr. 4051/115/2009.

A schimbat în parte

sentința atacată în sensul că a respins în totalitate acțiunea formulată de

reclamanții A.C. și S.G.

Curtea de Apel a

reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin M.F.P. și, în consecință,

s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.

221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

raport cu cauza de față, Curtea are în vedere că sunt aplicabile dispozițiile

art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea

nr. 47/1992), potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în

vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt

aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar

de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în

intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord

prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au

încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu

mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii

reclamanților, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

Curtea apreciază că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului, cu

consecința schimbării în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii

acțiunii reclamanților în totalitate.

Această soluție se

impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

Această soluție se

impune cu atât mai mult cu cât potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când

evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând

neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul

acelei excepții.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat recurs reclamanții A.C. și S.G., invocând

în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-a invocat că instanța a făcut o greșită interpretare și

aplicare a efectelor deciziei Curții Constituționale.

S-a susținut că prin

aplicarea deciziei Curții Constituționale s-au încălcat principiile

neretroactivității legii, al egalității și al nediscriminării, prevăzute de

art. 1 C. civ., art. 15 din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 12

la Convenție, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Recurenții au

dezvoltat aceste critici, invocând și practica convențională.

Recursul

reclamanților este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed, care se

circumscriu Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în

interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Prin deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului

juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice

voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în

curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât

acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse

de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența

noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în

ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub

aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită

și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se

poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel, intrarea în

vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată,

în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul

cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic).

Nu este însă vorba,

astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în

patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

considera că reclamantul beneficia de un bun, care să intre sub protecția art.

1 din Protocolul nr. 1.

Or, la momentul la care

instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de

reclamanți, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de

lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010,

„dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.”

Cum deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 23 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal si nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în

respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Astfel, chiar din jurisprudența

C.E.D.O., rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei

intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul

procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia,

lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ

jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii

și de a da coerență ordinii juridice.

Deși recurenții au

invocat și motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu au

dezvoltat și argumentat cererea de recurs din perspectiva acestui motiv, astfel

că nu va fi finalizat.

Pentru considerentele

expuse, constatând că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, nefiind

incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte în aplicarea dispozițiile art. 312 C. proc. civ., va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții A.C. și S.G. împotriva deciziei nr.

644/ A din 23 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 martie 2012.