ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1464/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 4 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Caraș-Severin,

ulterior precizată, reclamantul B.I. a solicitat, în temeiul Legii nr.

221/2009, obligarea pârâtului Statul Român, prin M.F.P., la plata

despăgubirilor în sumă de 750.000 euro pentru prejudiciul moral suferit ca

urmare a deportării în Bărăgan, în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955,

a reclamantului, a mamei C.D. și a bunicilor acestuia, B.I. și B.A.

Prin sentința civilă

nr. 1247 din 23 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin a fost admisă

în parte cererea, fiind obligat pârâtul la plata sumei de 60.000 euro,

echivalent în lei la data executării, pentru prejudiciul moral suferit ca

urmare a deportării reclamantului și a mamei acestuia și s-a luat act de

renunțarea reclamantului la cererea de obligare a pârâtului la despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de bunicii săi.

Pentru a dispune

astfel, instanța a reținut că starea de fapt relatată de reclamant este

conformă cu realitatea, că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 3 și art.

5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și că se impune repararea prejudiciului

suferit, însă într-un cuantum rezonabil.

Împotriva sentinței a

declarat apel pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P.

Caraș-Severin, care a criticat-o pentru netemeinicie și nelegalitate,

solicitând schimbarea ei, în sensul respingerii în tot a acțiunii.

Prin decizia nr. 91

din 26 ianuarie 2001, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis apelul

declarat de pârât, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins

în tot cererea de chemare în judecată. Prin aceeași decizie, s-a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamant.

Instanța de apel a

reținut că, urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, temeiul de drept al acțiunii și, întrucât Guvernul și

Parlamentul nu au pus prevederile neconstituționale de acord cu dispozițiile

Constituției, aceste norme legale și-au încetat efectele juridice, conform

dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată și ale art.

147 alin. (1) din Constituție.

Norma legală ce a

reprezentat temeiul cererii în despăgubiri pentru daune morale formulată de

reclamant și-a încetat efectele juridice, iar încetarea s-a produs înainte de

stingerea printr-o hotărâre definitivă a raporturilor juridice deduse

judecății, astfel încât decizia Curții Constituționale este incidentă în cauză,

fiind respectate dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție.

Cum reclamantul a

invocat dispozițiile Legii nr. 221/2009 pentru a beneficia de despăgubiri ca

urmare a prejudiciului moral cauzat de deportarea bunicilor săi, pentru

considerentele mai sus arătate, instanța de apel a respins și capătul de cerere

vizându-i pe aceștia, astfel cum a fost formulat de reclamant.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

reclamantul B.I.

În motivarea

recursului, recurentul a invocat argumente care se încadrează în prevederile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., după cum urmează: nerespectarea principiului

egalității și a normelor legale în materie (art. 16 din Constituție, art. 1 din

Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale), deoarece s-a creat o stare de inegalitate între

reclamant și persoanele care au obținut soluționarea definitivă a litigiului

anterior publicării în M. Of. a deciziei de neconstituționalitate;

nerespectarea principiului neretroactivității legii, decizia de

neconstituționalitate neputând fi aplicată cauzelor aflate pe rolul instanței

de judecată; încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

hotărârea pronunțată în primă instanță, prin care s-a stabilit chiar în mod

nedefinitiv dreptul reclamantului la despăgubiri, constituind un „bun” în

sensul Convenției și a practicii Curții Europene a Drepturilor Omului.

Examinând criticile

formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Problema de drept

care se pune în speță este dacă textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care

a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în

curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației

în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 par. 1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul

la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la

art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată

în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru

instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenție

și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de

cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate

tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6

paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii

de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în cadrul prezentei cauze

nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că,

în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

În consecință, se

constată nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ,

hotărârea din apel fiind pronunțată cu aprecierea corectă a efectelor deciziei

Curții Constituționale publicată anterior soluționării definitive a litigiului.

Față de aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. pr. civ., Înalta Curte va

respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul B.I. împotriva deciziei civile nr.

91 din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 02 martie 2012.