ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 320/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Caraș-Severin, la data de 17 mai 2010, reclamanta Ș.E. a solicitat

instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligat pârâtul S.R. prin

M.F.P- la plata sumei de 1 milion de euro, cu titlu de daune morale.

În motivarea acțiunii, întemeiată în

drept pe dispozițiile art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009, reclamanta a arătat

că la data de 17 iunie 1951, tatăl acesteia, T.G. a fost deportat în Bărăgan, unde

împreună cu familia, au fost lăsați în câmp liber, fără mijloace de

subzistență, supuși degradărilor, umilințelor și marginalizați social, îndurând

privațiuni de ordin material și moral.

A mai precizat reclamanta că s-a

îmbolnăvit grav împreună cu mama sa, aceasta din urmă decedând în anul 1974 în

urma unei boli de plămâni, contractată în perioada deportării, iar tatăl său, a

decedat mai târziu, în anul 1983, ca urmare a suferințelor reumatice severe.

Prin sentința civilă nr. 1233 din 22

iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea și a dispus

obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 75.000 euro, sau

echivalentul în lei la data plății, cu titlul de daune morale.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că reclamanta este îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit, în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009,

ca urmare a dislocării autorilor săi și deportării acestora în Bărăgan, în

perioada 17 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

La stabilirea cuantumului

despăgubirilor, prima instanță a apreciat că suma de 1 milion de euro,

solicitată de reclamantă este exagerat de mare și disproporționată, în raport

cu suferințele produse familiei sale, urmare privațiunilor suportate și a

reținut că, deși familia reclamantei a fost grav afectată din punct de vedere

material, social și uman, stabilirea cuantumului prejudiciului moral nu are la

bază criterii exacte, științifice, deoarece prejudiciul moral este dificil de

„prețuit” din punct de vedere bănesc, fiind necesară o corelare între valorile

morale lezate și prejudiciul efectiv produs victimelor deportării.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel pârâtul S.R. prin M.F.P., criticând-o pentru și nelegalitate, în motivarea

apelului său, pârâtul invocând deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358

din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, art.

I

pct. l și art.

II

din

O.U.G. nr. 62/2010, precizând că prin Decretul-Lege nr. l 18/1990 și O.U.G. nr.

214/1999 s-a creat deja cadrul legal privind măsurile reparatorii pentru

persoanele persecutate politic în regimul anterior.

Prin decizia civilă nr. 230/ A din 15

februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de pârâtul S.R.

prin M.F.P., a schimbat în totalitate sentința civilă

nr. 1223 din 22 iunie 2010 a Tribunalului Caraș-Severin și a respins

acțiunea.

Pentru a decide astfel, instanța de

control judiciar a constatat și reținut, în esență, următoarele:

Prin deciziile Curții Constituționale nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art.

5 alin. (l) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Art. 147 alin. (4) din Constituție și art.

11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată dispun, în mod imperativ,

obligativitatea generală a deciziilor Curții Constituționale, iar consecința caracterului

obligatoriu al deciziilor sale este lipsirea de eficiență normativă a actului

declarat neconstituțional, în raport de acest aspect, efectul deciziei de

neconstituționalitate fiind similar efectului abrogării unui text de lege sau a

unui act normativ.

În situația excepției de

neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții

Constituționale produce efecte în sensul că aceste norme își încetează

aplicabilitatea.

Împotriva deciziei nr. 230/ A

pronunțată la data de 15 februarie 2011 de Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta.

Dezvoltând motivele de recurs, aceasta

a invocat neincidența în cauză a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, care trebuie interpretată prin raportare la art. 6 din

C.E.D.O., text ce obligă la respectarea principiului neretroactivității și la o

speranță legitimă ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească.

Recurenta-reclamantă a susținut că

dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare la data promovării

acțiunii, declararea neconstituționalității neputând să-i fie imputabilă,

conform principiului neretroactivității.

Examinând criticile invocate de

reclamantă, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., căruia i se circumscriu, Înalta Curte va constata că recursul este

nefondat, pentru considerentele ce succed:

Problema de drept care se pune, în

speță, nu este cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptățită la

acordarea daunelor morale, în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, raportat la măsurile reparatorii, de care a beneficiat deja în baza

altor acte normative edictate în scopul reparării abuzurilor săvârșite de

statul comunist, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat

cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori

de constituționalitate,

prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes,

se aplică și acțiunilor

în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest

sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie

2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (M. Of. nr. 789/07.11.2011).

Astfel, Înalta Curte a stabilit că

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

M. Of.

Or, în speță, la data publicării (M.

Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la

data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că, fiind

promovată acțiunea la un moment la care erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului

de lege să se întindă, pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun" susceptibil

de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă

vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

În consecință, recursul reclamantei se

va respinge, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefundat,

recursul declarat de reclamanta Ș.E. împotriva deciziei nr. 23 O/A din 15

februarie 2011 a Curții

de

Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2012.