ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 320/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, la data de 17 mai 2010, reclamanta Ș.E. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să fie obligat pârâtul S.R. prin M.F.P- la plata sumei de 1 milion de euro, cu titlu de daune morale. În motivarea acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009, reclamanta a arătat că la data de 17 iunie 1951, tatăl acesteia, T.G. a fost deportat în Bărăgan, unde împreună cu familia, au fost lăsați în câmp liber, fără mijloace de subzistență, supuși degradărilor, umilințelor și marginalizați social, îndurând privațiuni de ordin material și moral. A mai precizat reclamanta că s-a îmbolnăvit grav împreună cu mama sa, aceasta din urmă decedând în anul 1974 în urma unei boli de plămâni, contractată în perioada deportării, iar tatăl său, a decedat mai târziu, în anul 1983, ca urmare a suferințelor reumatice severe.

Prin sentința civilă nr. 1233 din 22 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea și a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 75.000 euro, sau echivalentul în lei la data plății, cu titlul de daune morale. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta este îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, ca urmare a dislocării autorilor săi și deportării acestora în Bărăgan, în perioada 17 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, prima instanță a apreciat că suma de 1 milion de euro, solicitată de reclamantă este exagerat de mare și disproporționată, în raport cu suferințele produse familiei sale, urmare privațiunilor suportate și a reținut că, deși familia reclamantei a fost grav afectată din punct de vedere material, social și uman, stabilirea cuantumului prejudiciului moral nu are la bază criterii exacte, științifice, deoarece prejudiciul moral este dificil de „prețuit” din punct de vedere bănesc, fiind necesară o corelare între valorile morale lezate și prejudiciul efectiv produs victimelor deportării. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul S.R. prin M.F.P., criticând-o pentru și nelegalitate, în motivarea apelului său, pârâtul invocând deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, art. I pct. l și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010, precizând că prin Decretul-Lege nr. l 18/1990 și O.U.G. nr. 214/1999 s-a creat deja cadrul legal privind măsurile reparatorii pentru persoanele persecutate politic în regimul anterior. Prin decizia civilă nr. 230/ A din 15 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P., a schimbat în totalitate sentința civilă nr. 1223 din 22 iunie 2010 a Tribunalului Caraș-Severin și a respins acțiunea.

Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a constatat și reținut, în esență, următoarele: Prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (l) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 republicată dispun, în mod imperativ, obligativitatea generală a deciziilor Curții Constituționale, iar consecința caracterului obligatoriu al deciziilor sale este lipsirea de eficiență normativă a actului declarat neconstituțional, în raport de acest aspect, efectul deciziei de neconstituționalitate fiind similar efectului abrogării unui text de lege sau a unui act normativ.

În situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte în sensul că aceste norme își încetează aplicabilitatea. Împotriva deciziei nr. 230/ A pronunțată la data de 15 februarie 2011 de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta. Dezvoltând motivele de recurs, aceasta a invocat neincidența în cauză a Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, care trebuie interpretată prin raportare la art. 6 din C.E.D.O., text ce obligă la respectarea principiului neretroactivității și la o speranță legitimă ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească. Recurenta-reclamantă a susținut că dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare la data promovării acțiunii, declararea neconstituționalității neputând să-i fie imputabilă, conform principiului neretroactivității.

Examinând criticile invocate de reclamantă, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., căruia i se circumscriu, Înalta Curte va constata că recursul este nefondat, pentru considerentele ce succed: Problema de drept care se pune, în speță, nu este cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptățită la acordarea daunelor morale, în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, raportat la măsurile reparatorii, de care a beneficiat deja în baza altor acte normative edictate în scopul reparării abuzurilor săvârșite de statul comunist, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of.

nr. 761/15.11.2010). Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (M. Of. nr. 789/07.11.2011). Astfel, Înalta Curte a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă, pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. În consecință, recursul reclamantei se va respinge, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanta Ș.E. împotriva deciziei nr. 23 O/A din 15 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2012.