ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1717/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la data de 12 mai 2010, reclamantele B. (C.) V. și C. (C.) A. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata de daune morale în cuantum de 1.000.000 euro, ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic luată împotriva lor, a părinților și a bunicii lor, constând în strămutarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955. Prin sentința civilă nr. 1299 din 30 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis, în parte, acțiunea și l-a obligat pe pârât să plătească câte 80.000 euro fiecărei reclamante, în echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantele împreună cu părinții și bunica lor au fost deportați și li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în Bărăgan, în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Fiind vorba despre o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 din Legea nr. 221/2009, reclamantele sunt îndreptățite la despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de ele, de părinții și bunica lor, conform art. 5 alin. (1) lit. a) din același act normativ. Ținând seama de consecințele negative suportate pe plan fizic și psihic de victimele deportării, de importanța valorilor morale lezate prin această măsură și de intensitatea cu care victimele au perceput consecințele vătămării, tribunalul a apreciat că o reparație echitabilă și îndestulătoare este asigurată prin acordarea unei sume de 80.000 euro în favoarea fiecărei reclamante.

Prin decizia civilă nr. 546/ A din 10 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinței susmenționate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii acțiunii. Pentru a decide astfel, curtea a reținut lipsa de temei legal a cererii reclamantelor de acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, aplicabilă în speță în raport de dispozițiile art. 147 alin. (1) și alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 47/1992. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamante, care au invocat greșita aplicare la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

În dezvoltarea acestui motiv, recurentele au arătat că la data introducerii cererii de chemare în judecată s-a născut dreptul la acțiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că legea în vigoare la data introducerii acțiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului. Cum decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este ulterioară promovării acțiunii, ea nu produce efecte în cauză, neputând fi aplicată retroactiv, cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituție.

În aplicarea principiului neretroactivității s-a pronunțat și Curtea europeană a drepturilor omului, prin hotărârea din 8 martie 2006 în cauza B. vs. Croația, par. 81. Recurentele susțin că la data pronunțării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 aveau o hotărâre susceptibilă de a fi definitivă, prin care li s-au acordat despăgubiri întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că aveau o speranță legitimă și deci un bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În cazul în care nu li s-ar acorda despăgubiri, deși s-a constatat caracterul politic al măsurilor administrative abuzive, s-ar încălca și principiul egalității în drepturi și s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive, ceea ce contravine art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție, care consacră principiul egalității și interzice discriminarea.

De asemenea, se pune problema încălcării dreptului la un proces echitabil, în condițiile unei profunde instabilități legislative generatoare de insecuritate a circuitului civil în general. Așa fiind, față de dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, instanța trebuia să aplice cu prioritate reglementările internaționale și să acorde reclamantelor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin măsura administrativă cu caracter politic luată împotriva lor și a familiei lor. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și de decizia în interesul Legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține următoarele: Contrar susținerilor recurentelor, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantele nu erau titularele unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum greșit pretind recurentele. Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantele s-ar găsi, dat fiindcă cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Referitor la relevanța deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în raport de dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența creată în legătură cu acestea, susținerile recurentelor sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

În speță, însă, Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie își produce efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 7 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurentele. Având în vedere considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, curtea de apel a făcut aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel că nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recursul reclamantelor va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele B. (C.) V. și C. (C.) A. împotriva deciziei nr. 546/ A din 10 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2012.