ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1717/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1717/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Caraș-Severin la data de 12 mai 2010, reclamantele B. (C.) V. și C.

(C.) A. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata de daune morale în

cuantum de 1.000.000 euro, ca urmare a măsurii administrative cu caracter

politic luată împotriva lor, a părinților și a bunicii lor, constând în

strămutarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 - 20

decembrie 1955.

Prin sentința civilă nr.

1299 din 30 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis, în parte, acțiunea și

l-a obligat pe pârât să plătească câte 80.000 euro fiecărei reclamante, în

echivalent în lei la data plății, cu titlu de daune morale.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că reclamantele împreună cu părinții și bunica lor

au fost deportați și li s-a stabilit domiciliul obligatoriu în Bărăgan, în

perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Fiind vorba despre o

măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 din Legea nr. 221/2009,

reclamantele sunt îndreptățite la despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat

de ele, de părinții și bunica lor, conform art. 5 alin. (1) lit. a) din același

act normativ.

Ținând seama de

consecințele negative suportate pe plan fizic și psihic de victimele

deportării, de importanța valorilor morale lezate prin această măsură și de

intensitatea cu care victimele au perceput consecințele vătămării, tribunalul a

apreciat că o reparație echitabilă și îndestulătoare este asigurată prin

acordarea unei sume de 80.000 euro în favoarea fiecărei reclamante.

Prin decizia civilă nr.

546/ A din 10 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis

apelul declarat de pârât împotriva sentinței susmenționate, pe care a

schimbat-o în tot, în sensul respingerii acțiunii.

Pentru a decide

astfel, curtea a reținut lipsa de temei legal a cererii reclamantelor de

acordare de daune morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale, aplicabilă în speță în raport de dispozițiile art. 147

alin. (1) și alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) și alin. (3) din

Legea nr. 47/1992.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamante, care au

invocat greșita aplicare la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

În dezvoltarea

acestui motiv, recurentele au arătat că la data introducerii cererii de chemare

în judecată s-a născut dreptul la acțiune pentru a solicita despăgubiri în

temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că legea în

vigoare la data introducerii acțiunii este aplicabilă pe tot parcursul

procesului.

Cum decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010, prin care s-a constatat ca fiind

neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este

ulterioară promovării acțiunii, ea nu produce efecte în cauză, neputând fi

aplicată retroactiv, cu încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituție. În aplicarea

principiului neretroactivității s-a pronunțat și Curtea europeană a drepturilor

omului, prin hotărârea din 8 martie 2006 în cauza B. vs. Croația, par. 81.

Recurentele susțin că

la data pronunțării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 aveau o

hotărâre susceptibilă de a fi definitivă, prin care li s-au acordat despăgubiri

întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

astfel că aveau o speranță legitimă și deci un bun în înțelesul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție.

În cazul în care nu

li s-ar acorda despăgubiri, deși s-a constatat caracterul politic al măsurilor

administrative abuzive, s-ar încălca și principiul egalității în drepturi și

s-ar crea situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut

hotărâri definitive, ceea ce contravine art. 14 din Convenție și art. 1 din

Protocolul nr. 12 la Convenție, care consacră principiul egalității și

interzice discriminarea.

De asemenea, se pune

problema încălcării dreptului la un proces echitabil, în condițiile unei

profunde instabilități legislative generatoare de insecuritate a circuitului

civil în general.

Așa fiind, față de

dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, instanța trebuia să aplice cu

prioritate reglementările internaționale și să acorde reclamantelor despăgubiri

pentru prejudiciul moral cauzat prin măsura administrativă cu caracter politic

luată împotriva lor și a familiei lor.

Analizând decizia

atacată în raport de criticile formulate, de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și de decizia în interesul Legii nr. 12/2011, Înalta Curte reține

următoarele:

Contrar susținerilor

recurentelor, curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea

în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate

fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale,

cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie

pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ.

Astfel, s-a stabilit

că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să

se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu

suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantele nu erau titularele unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul lor la despăgubiri.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene nu i le legitimează.

Nu se poate reține

nici că prin aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

s-ar încălca art. 14 din Convenție, cum greșit pretind recurentele.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamantele s-ar găsi, dat fiindcă

cererea lor nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Referitor la

relevanța deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 în raport de

dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența

creată în legătură cu acestea, susținerile recurentelor sunt, de asemenea,

neîntemeiate.

Într-adevăr, potrivit

art. 20 alin. (2) din Constituția României, în caz de neconcordanță între

pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care

România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale,

cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții

mai favorabile.

În speță, însă,

Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul

legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la

examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva

diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei,

ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu

beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la

despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 - 15 noiembrie 2010, această decizie își produce

efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la

Convenție.

Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 330

7

C. proc. civ., inclusiv din perspectiva

concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții

Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, așa încât

acest aspect nu mai poate fi rediscutat în prezenta cauză, cu consecința unei

alte interpretări pe care intenționează să o obțină recurentele.

Având în vedere

considerentele expuse, urmează a se reține că, în mod legal, curtea de apel a

făcut aplicarea la speță a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

astfel că nefiind întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantelor va fi respins, ca nefondat,

conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantele B. (C.) V. și C. (C.) A. împotriva

deciziei nr. 546/ A din 10 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 martie 2012.