ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 191/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 191/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, la 22 martie 2010,

reclamanții L.V.C., C.G.V.I. și L.L. au solicitat instanței, obligarea

pârâtului Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraș Severin la plata sumei

de 1.000.000.000 euro, cu titlu de daune morale pentru dislocarea și stabilirea

de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei nr. 200/1951 și pentru suferințele

cauzate prin aceasta.

Prin sentința civilă

nr. 912 din 25 mai 2010 a Tribunalului Caraș Severin s-a admis în parte

acțiunea civilă formulată de reclamanții L.V.C., C.G.V.I. și L.L., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraș Severin,

fiind obligat pârâtul la plata sumei de 125.000 euro, în echivalent în lei, la

data efectuării plății, reprezentând daune morale.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamantul împreună cu familia

acestuia au fost deportați în Câmpia Bărăganului, în perioada 18 iunie 1951-20

decembrie 1955.

Prin stabilirea unui

domiciliu obligatoriu, instanța a apreciat că le-au fost cauzate atât

reclamanților, cât și familiei lor prejudicii materiale și morale ale căror

consecințe s-au repercutat asupra vieții ulterioare a membrilor familiei,

fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și

atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație. De

asemenea, stabilirea unui domiciliu forțat lipsirea de libertate a produs

consecințe și în planul vieții private a familiei reclamanților, inclusiv după

momentul întoarcerii acasă, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă,

în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum și asupra surselor de

venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct.

1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cât privește însă

cuantumul acestor daune morale, instanța a apreciat că suma de 1.000.000 euro

solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată, stabilind că suma de

125.000 euro (câte 5000 euro/persoană/an de deportare) acoperă consecințele

negative ale prejudiciului și ale implicațiilor acestora pe toate planurile

vieții sociale.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel atât reclamanții L.V.C., C.G.V.I. și L.L. cât și

pârâtul Statul Român reprezentat de M.F.P. prin D.G.F.P. Caraș-Severin.

Prin decizia nr. 213

din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, respingând ca

nefondat apelul reclamanților, a admis apelul formulat de pârât și a schimbat

în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea reclamanților.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut că examinarea motivelor de apel este

subsidiară unui aspect primordial, derivat din schimbările intervenite în

conținutul Legii nr. 221/2009 după înregistrarea acțiunii.

În acest sens a fost

luat în discuție, ca motiv de apel de ordine publică împrejurarea că prin

decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, art. 5 pct. 1

lit. a) al Legii nr. 221/2009 care a servit ca temei juridic al acțiunii de

față a încetat să-și mai producă efectele avute în vedere de legiuitor la

momentul adoptării legii.

Analiza art. 5 alin.

(1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 s-a făcut sub un dublu aspect, respectiv cel

al constituționalității sale dar și cel al compatibilității lui cu dispozițiile

Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Aspectul

neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost

dedus din examinarea comparativă a mai multor acte normative, respectiv: DL nr.

118/1990, republicat și O.U.G. nr. 214/1999 aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificări și completări ulterioare,

examinare pe baza căreia s-a concluzionat că în domeniul acordării de

despăgubiri pentru daunele morale cauzate persoanelor persecutate din motive

politice în perioada comunistă sunt în vigoare reglementări paralele, a căror

coexistență conduce la crearea unor situații de incoerență și instabilitate.

Curtea

Constituțională a constatat că nesocotirea de către legiuitor a legii

menționate prin instituirea, ca efect al dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, a unei noi proceduri de reparare materială, identică ca

scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, încalcă

dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, și de aceea, este în mod

vădit, neavenită.

Decizia nr. 1358/2010

de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are, de

la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituția revizuită, un

caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.

Curtea Constituțională

a reținut că lipsa obligației statului de a dezdăuna persoanele persecutate

politic în perioada comunistă este confirmată și de jurisprudența C.E.D.O. în

materie (Hotărârea din 12 mai 2009 din cauza E. ș.a. contra Germania, Hotărârea

din 2 februarie 2010 din cauza K. și I.K. contra Georgia), fiind în primul rând

important ca prin lege să se producă o satisfacție de ordin moral prin însăși

recunoașterea și condamnarea măsurilor contrare drepturilor omului. Acest lucru

a fost realizat în România atât într-o manieră globală, în cadrul procesului de

condamnare publică a crimelor comuniste cât și într-o manieră individuală, ca

efect al O.U.G. nr. 214/1999, care a permis acordarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă persoanelor care au fost supuse, din motive politice,

abuzurilor vechiului sistem.

Chiar și în absența

vreunei obligații rezultate din Convenție, interesul statului român pentru

consacrarea acestei reparații de ordin moral ca și a celei de ordin material

(prin acordarea de indemnizații lunare, actualizate periodic, potrivit

Decretului–lege nr. 118/1990, acelorași categorii de persoane și pentru

aceleași fapte prejudiciabile ca și cele menționate în Legea nr. 221/2009), s-a

manifestat efectiv iar măsurile menționate constituie remedii adecvate

reparării efectelor acestei tragedii a istoriei și reprezintă în sine o

satisfacție echitabilă în sensul art. 41 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului și jurisprudenței generate de aplicarea acestui articol.

Tribunalul a reținut,

față de cele arătate că reclamanții nu aveau, la data intrării în vigoare a

Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței C.E.D.O. generată de

aplicarea art. 1 al Primului Protocolului adițional la Convenție, pe care

trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci, doar

posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau

executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art.

374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3

C. proc. civ.).

Faptul că statul nu

are, potrivit obligațiilor pozitive impuse de Convenție, decât obligația de

protecție a unui „bun” (în sensul autonom consacrat de acest act normativ,

incluzând aici și un interes patrimonial existent și suficient de caracterizat)

iar nu și obligația de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun,

este argumentat în Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale și prin

raportare la jurisprudența C.E.D.O. în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984

din cauza V.M. contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza S. contra

Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza A. contra Polonia).

Rezultă, deci, că

raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect

Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data

soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui

moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional

art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, care au condus inițial la suspendarea lui de

drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art.

147 alin. (1) din Constituție), datorită caracterului lor obligatoriu erga

omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea, la fond sau în apel, a

substanței pretențiilor deduse judecății.

Împotriva deciziei

pronunțate în apel au declarat recurs reclamanții L.V.C., C.G.V.I. și L.L.

întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, reclamanții au susținut că hotărârea atacată este nelegală,

întrucât decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale se aplică numai

cauzelor înregistrate ulterior publicării acesteia nu și cauzelor aflate pe

rol, în primă instanță sau în căile de atac, la data pronunțării.

Acest punct de vedere

este susținut prin dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă respectarea principiului

neretroactivității și a speranței legitime ce decurge dintr-o hotărâre

judecătorească chiar nedefinitivă (ex. cauza S. vs. Grecia din 11 iulie 2002 și

cauza P.C.N. SA vs. Belgia din 20 noiembrie 1995).

Au mai susținut că

pentru respectarea principiului egalității în fața legii, se impune instituirea

unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite (ex. cauza B. vs. Croația).

Totodată au arătat

că, în sprijinul respectării principiului egalității în drepturi și al necreeării

unor situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut

hotărâri definitive sunt și dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din O.G. nr.

137/2008 coroborat cu art. 16 și 20 alin. (2) din Constituția României.

Față de cele

menționate, au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și

admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, în sensul acordării daunelor

morale în cuantumul solicitat.

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce succed:

În esență, problema

care se pune în discuție este aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea reclamanților

de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora

persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată

în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente

dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în

curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației

în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 paragraf 1 din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a

reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraf 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași

considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii

de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu

poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Față de toate

considerentele reținute, recursul va fi respins, în raport de dispozițiile art.

312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții L.V.C., C.G.V.I. și L.L. împotriva

deciziei nr. 213 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 ianuarie 2012.