ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3556/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 12 mai 2010 pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, reclamantul B.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.000.000 euro cu titlu de daune morale, pentru măsurile administrative cu caracter politic luate împotriva sa și a familiei sale prin dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Prin Sentința civilă nr. 1221 din 22 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 50.000 euro sau echivalentul în RON la data plății, reprezentând daune morale.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în Bărăgan, i-au fost cauzate reclamantului și autorilor acestuia prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții ulterioare, fiindu-le știrbite dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație. De asemenea, instanța de fond a reținut că stabilirea de domiciliu obligatoriu forțat, lipsirea de libertate, a produs consecințe și în planul vieții private a tatălui reclamantului și familiei sale, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum și asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cât privește cuantumul daunelor morale, tribunalul a apreciat că suma de 1.000.000 euro solicitată de reclamant este exagerată, reținând că în aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității persoanei de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial. La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul, având în vedere atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale, asupra reclamantului și a familiei sale, a apreciat că o indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 50.000 euro (câte 5000 euro/persoană/an de deportare). Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Caraș-Severin, solicitând modificarea sentinței, în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin Decizia nr. 229A din 15 februarie 2001, a admis apelul pârâtului, cu consecința schimbării sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale asupra cauzei de față, instanța de apel a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora "Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției". De asemenea, s-a arătat că sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea de apel a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului, cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantului.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și susținând, în esență, că instanța de apel ar fi trebuit să soluționeze cauza pe baza legii de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, având în vedere că era constituțională la acea dată, modificarea intervenită prin deciziile Curții Constituționale neputând opera retroactiv. A mai arătat că, prin aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, instanța de apel a încălcat art. 20 din Constituție, dispozițiile art. 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și practica judiciară a instanței europene în materie.

Recursul este nefondat, potrivit celor ce urmează: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional, fără ca prin aceasta să fie încălcat principiul neretroactivității, cum greșit susține recurentul reclamant.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor, nu și pentru trecut. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că ele rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă respectivele situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului (căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege), se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că "dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, "instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce dreptul la un proces echitabil, a principiului nediscriminării sau egalității de tratament, întrucât aceste drepturi și principii nu au o existență de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, care a statuat în interesul legii că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, "dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 15 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Referitor la principiul nediscriminării și al egalității de tratament, situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurentul-reclamant s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul "discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

Prin constatarea neconstituționalității textului de lege ce a constituit temeiul juridic al acțiunii introductive de instanță și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc nu se poate susține că ar fi afectat în sens negativ procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și stabilității juridice. În speță, pretențiile deduse judecății nu mai beneficiază de o recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de efecte juridice este rezultatul controlului de constituționalitate exercitat de către o autoritate independentă, în virtutea prerogativelor acordate de lege în acest sens.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, drept pentru care va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.C. împotriva Deciziei nr. 229/A din 15 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 mai 2012. Procesat de GGC - AA