ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3556/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3556/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 12 mai 2010 pe

rolul Tribunalului Caraș-Severin, reclamantul B.C. a chemat în judecată pe

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de

1.000.000 euro cu titlu de daune morale, pentru măsurile administrative cu

caracter politic luate împotriva sa și a familiei sale prin dislocarea și

stabilirea de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în baza Deciziei M.A.I. nr.

200/1951.

Prin Sentința civilă

nr. 1221 din 22 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea

și a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 50.000 euro sau

echivalentul în RON la data plății, reprezentând daune morale.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că prin dislocarea și stabilirea domiciliului

obligatoriu în Bărăgan, i-au fost cauzate reclamantului și autorilor acestuia

prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra

vieții ulterioare, fiindu-le știrbite dreptul personal nepatrimonial la

libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare

și reputație. De asemenea, instanța de fond a reținut că stabilirea de

domiciliu obligatoriu forțat, lipsirea de libertate, a produs consecințe și în

planul vieții private a tatălui reclamantului și familiei sale, inclusiv după

momentul întoarcerii acasă, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă,

în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum și asupra surselor de

venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct.

1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cât privește

cuantumul daunelor morale, tribunalul a apreciat că suma de 1.000.000 euro

solicitată de reclamant este exagerată, reținând că în aprecierea importanței

prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral

asupra stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității persoanei de

a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor, tribunalul, având în vedere atingerea adusă mai

multor drepturi fundamentale, asupra reclamantului și a familiei sale, a

apreciat că o indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 50.000 euro (câte

5000 euro/persoană/an de deportare).

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând modificarea

sentinței, în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, prin Decizia nr. 229A din 15 februarie 2001, a admis

apelul pârâtului, cu consecința schimbării sentinței apelate, în sensul

respingerii acțiunii reclamantului.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut că, prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de

neconstituționalitate ridicată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare,

sunt neconstituționale.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

asupra cauzei de față, instanța de apel a avut în vedere că sunt aplicabile

dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin.

(3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora "Dispozițiile din legile și

ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau

Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției".

De asemenea, s-a

arătat că sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din

Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010, iar în intervalul de

45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate

neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile

Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea

ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca

normele abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii, respectiv

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea de apel a apreciat că

se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului, cu consecința

schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantului.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și

susținând, în esență, că instanța de apel ar fi trebuit să soluționeze cauza pe

baza legii de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, având în

vedere că era constituțională la acea dată, modificarea intervenită prin

deciziile Curții Constituționale neputând opera retroactiv. A mai arătat că,

prin aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, instanța de

apel a încălcat art. 20 din Constituție, dispozițiile art. 6 și 14 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și practica judiciară a

instanței europene în materie.

Recursul este

nefondat, potrivit celor ce urmează:

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional, fără ca prin aceasta să fie încălcat

principiul neretroactivității, cum greșit susține recurentul reclamant.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor, nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații

juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că ele rămân supuse legii

în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a

legii noi, dar numai dacă respectivele situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului (căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege), se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii,

ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", că

"dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în

vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția

de constituționalitate această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, "instanțele erau obligate să se

conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor

normative declarate neconstituționale".

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Soluția adoptată de

instanța constituțională nu este de natură să încalce dreptul la un proces

echitabil, a principiului nediscriminării sau egalității de tratament, întrucât

aceste drepturi și principii nu au o existență de sine stătătoare,

independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților

reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive

obiective și rezonabile.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011,

care a statuat în interesul legii că drept urmare a Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, "dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of."

Cum Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 15 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la

momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Referitor la

principiul nediscriminării și al egalității de tratament, situația de

dezavantaj sau de discriminare în care recurentul-reclamant s-ar găsi prin

nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de

neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din

controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

"discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței care, în aplicarea unei norme

incoerente, ar fi ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu excepția

de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic,

realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

Prin constatarea

neconstituționalității textului de lege ce a constituit temeiul juridic al

acțiunii introductive de instanță și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex

nunc nu se poate susține că ar fi afectat în sens negativ procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și stabilității juridice.

În speță, pretențiile

deduse judecății nu mai beneficiază de o recunoaștere în legislația internă a

statului, iar lipsirea lor de efecte juridice este rezultatul controlului de

constituționalitate exercitat de către o autoritate independentă, în virtutea

prerogativelor acordate de lege în acest sens.

În aceste condiții,

Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii,

drept pentru care va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul B.C. împotriva Deciziei nr. 229/A din 15

februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 18 mai 2012.

Procesat de GGC - AA