ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1583/2012

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Caraș-Severin la 12 noiembrie 2009, B.V. a solicitat, în

contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea

pârâtului la plata despăgubirilor în sumă de 1.000.000 euro cu titlu de daune,

pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic, constând în

dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, în baza Deciziei nr. 200/1951,

precum și pentru suferințele cauzate de respectiva măsură.

Tribunalul Caraș-Severin,

prin sentința civilă nr. 207 din 16 februarie 2010 a admis în parte acțiunea

civilă formulată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 110.000 euro,

echivalent în lei la data efectuării plății, reprezentând daune morale.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că bunicii, mama, mătușa și unchiul

reclamantei au fost obligați să-și părăsească casa din Liubcova, județul

Caraș-Severin și au fost deportați în Câmpia Bărăganului.

Tribunalul a reținut

că măsura dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu antecesorilor

reclamantei, se încadrează în dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009.

Prin stabilirea

domiciliului obligatoriu, instanța a apreciat că i-au fost cauzate familiei

reclamantei prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat

asupra vieții ulterioare a membrilor familiei, fiindu-le știrbit dreptul

personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile

sociale, respectiv onoare și reputație. De asemenea, stabilirea unui domiciliu

forțat, lipsirea de libertate a produs consecințe și în planul vieții private a

familiei reclamantei, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, respectiv după

4 ani și jumătate, când nu au mai găsit decât casele complet distruse, în locul

gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum și asupra surselor de venit,

fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009.

Cât privește însă

cuantumul acestor daune morale, instanța a apreciat că suma de 1.000.000 euro solicitată

prin acțiunea introductivă este exagerată.

Aprecierea

prejudiciilor morale nu are la bază criterii exacte, științifice, deoarece

există o incompatibilitate între caracterul moral, nepatrimonial al daunelor și

cuantumul bănesc al despăgubirilor.

Așa cum s-a arătat,

stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial

include desigur o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat

este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca

atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral

prin aspectul importanței valorii morale lezate.

În aprecierea

importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile asupra

stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității de a se realiza

deplin pe plan social, profesional și familial.

Față de cele mai sus

expuse, respectiv atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale

antecesorilor reclamantei, instanța a apreciat că o indemnizație echitabilă o

reprezintă suma de 110.000 euro.

Stabilirea acestui

cuantum nu a presupus stabilirea „prețului” suferințelor fizice și psihice ale

antecesorilor reclamantei, care sunt inestimabile, ci a însemnat aprecierea

multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și ale

implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sale sociale.

Prin decizia nr. 376/

A din 28 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis

apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția generală a finanțelor publice Caraș Severin împotriva sentinței

tribunalului, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins în tot

acțiunea civilă introdusă de reclamanta B.V.

Instanța de apel a

constatat că prin decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a declarat ca

neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare

ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor reclamantei și

corelativ a hotărârilor judecătorești întemeiate pe dispoziția legală declarată

neconstituțională, astfel încât la data soluționării apelului nu mai există

temeiul juridic prevăzut de legea specială.

Fiind declarat

neconstituțional tocmai izvorul legal al pretinsului drept și în lipsa unei

manifestări de voință în sensul recunoașterii acestuia de către legiuitorul

intern, acțiunea reclamantei cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text

de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a

reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al

legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca

obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu

poate adăuga de la sine și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu

normele de drept comun.

S-a reținut de aceea,

că în speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care

are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de

drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul

consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special,

derogatorii de la dreptul comun.

Decizia Curții

Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru

instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului, în sensul

examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii

introductive.

Cum acest temei

juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost

declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte

juridice, în exercitarea controlului de legalitate, curtea a admis apelul

declarat de pârât.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamanta B.V., întemeiat pe motivele de

nelegalitate cuprinse la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând

admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și, pe fond, admiterea acțiunii

și menținerea sentinței tribunalului.

A criticat decizia

sub aspectul că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că acțiunea a avut

ca temei Legea nr. 221/2009 în totalitate, act normativ care nu este în prezent

desființat în întregime, urmându-și astfel scopul pentru care a fost adoptat.

Totodată a considerat

că instanța de apel nu a ținut cont de prevederile art. 292 alin. (1) și alin.

(2) C. proc. civ., în sensul că apelantul - pârât s-a folosit de cu totul alte

motive, mijloace de apărare sau dovezi față de cele invocate în primă instanță.

De asemenea, a arătat

că nu s-a menționat nimic de decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010 prin

care s-a constatat neconstituționalitatea O.U.G. nr. 62/2010.

În continuare,

recurenta a apreciat că în România, ca stat de drept, legile trebuie să fie

aplicate uniform, punctual și neechivoc, iar constatarea neconstituționalității

acestora ar fi trebuit a avea loc înainte sau imediat după promulgarea

acesteia, astfel încât să nu poată a-și produce efectele o perioadă îndelungată

de timp.

A învederat că în

cazul său nu poate fi pusă problema suprapunerii mai multor legi pentru același

scop, cu referire la Decretul-lege nr. 118/1990, deoarece nici ea nici

antecesorii săi nu au primit nici o formă de despăgubire, materială sau morală.

A arătat că s-a creat

o situație discriminatorie în aplicarea Legii nr. 221/2009, în condițiile în

care persoane aflate într-o situație similară cu a sa au primit despăgubiri în

baza respectivului act normativ.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Problema de drept

care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010,

aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului

juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a

devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit

că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării

deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă,

care să fi confirmat dreptul acesteia.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta B.V. împotriva deciziei nr. 376/ A

din 28 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 martie 2012.