ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1583/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la 12 noiembrie 2009, B.V. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în sumă de 1.000.000 euro cu titlu de daune, pentru luarea măsurilor administrative cu caracter politic, constând în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, în baza Deciziei nr. 200/1951, precum și pentru suferințele cauzate de respectiva măsură. Tribunalul Caraș-Severin, prin sentința civilă nr. 207 din 16 februarie 2010 a admis în parte acțiunea civilă formulată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 110.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plății, reprezentând daune morale.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că bunicii, mama, mătușa și unchiul reclamantei au fost obligați să-și părăsească casa din Liubcova, județul Caraș-Severin și au fost deportați în Câmpia Bărăganului. Tribunalul a reținut că măsura dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu antecesorilor reclamantei, se încadrează în dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009. Prin stabilirea domiciliului obligatoriu, instanța a apreciat că i-au fost cauzate familiei reclamantei prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții ulterioare a membrilor familiei, fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație.

De asemenea, stabilirea unui domiciliu forțat, lipsirea de libertate a produs consecințe și în planul vieții private a familiei reclamantei, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, respectiv după 4 ani și jumătate, când nu au mai găsit decât casele complet distruse, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum și asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Cât privește însă cuantumul acestor daune morale, instanța a apreciat că suma de 1.000.000 euro solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată. Aprecierea prejudiciilor morale nu are la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral, nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc al despăgubirilor.

Așa cum s-a arătat, stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include desigur o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral prin aspectul importanței valorii morale lezate. În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile asupra stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial. Față de cele mai sus expuse, respectiv atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale antecesorilor reclamantei, instanța a apreciat că o indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 110.000 euro.

Stabilirea acestui cuantum nu a presupus stabilirea „prețului” suferințelor fizice și psihice ale antecesorilor reclamantei, care sunt inestimabile, ci a însemnat aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sale sociale. Prin decizia nr. 376/ A din 28 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția generală a finanțelor publice Caraș Severin împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins în tot acțiunea civilă introdusă de reclamanta B.V.

Instanța de apel a constatat că prin decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor reclamantei și corelativ a hotărârilor judecătorești întemeiate pe dispoziția legală declarată neconstituțională, astfel încât la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială. Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorul legal al pretinsului drept și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestuia de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantei cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun. S-a reținut de aceea, că în speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.

Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive. Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, curtea a admis apelul declarat de pârât. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta B.V., întemeiat pe motivele de nelegalitate cuprinse la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și, pe fond, admiterea acțiunii și menținerea sentinței tribunalului.

A criticat decizia sub aspectul că instanța de apel nu a ținut cont de faptul că acțiunea a avut ca temei Legea nr. 221/2009 în totalitate, act normativ care nu este în prezent desființat în întregime, urmându-și astfel scopul pentru care a fost adoptat. Totodată a considerat că instanța de apel nu a ținut cont de prevederile art. 292 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., în sensul că apelantul - pârât s-a folosit de cu totul alte motive, mijloace de apărare sau dovezi față de cele invocate în primă instanță. De asemenea, a arătat că nu s-a menționat nimic de decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010 prin care s-a constatat neconstituționalitatea O.U.G. nr. 62/2010.

În continuare, recurenta a apreciat că în România, ca stat de drept, legile trebuie să fie aplicate uniform, punctual și neechivoc, iar constatarea neconstituționalității acestora ar fi trebuit a avea loc înainte sau imediat după promulgarea acesteia, astfel încât să nu poată a-și produce efectele o perioadă îndelungată de timp. A învederat că în cazul său nu poate fi pusă problema suprapunerii mai multor legi pentru același scop, cu referire la Decretul-lege nr. 118/1990, deoarece nici ea nici antecesorii săi nu au primit nici o formă de despăgubire, materială sau morală. A arătat că s-a creat o situație discriminatorie în aplicarea Legii nr. 221/2009, în condițiile în care persoane aflate într-o situație similară cu a sa au primit despăgubiri în baza respectivului act normativ.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Problema de drept care se pune în speță este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.V. împotriva deciziei nr. 376/ A din 28 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2012.