ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4051/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția civilă, reclamantul C.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive cu caracter politic luate împotriva sa, prin dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. e) și art. 5 din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 533 din 30 martie 2010, Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în RON al sumei de 220.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru daune morale.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că măsura dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu dispusă în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, se încadrează în dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009. Tribunalul a apreciat că prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, i-au fost cauzate familiei reclamantului prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții ulterioare a acestora, fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație.

De asemenea, stabilirea unui domiciliu forțat lipsirea de libertate a produs consecințe și în planul vieții private a familiei reclamantului, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, respectiv după 5 ani, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă și ocupată de alte persoane, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum și asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Cât privește cuantumul daunelor morale, instanța de fond a apreciat că suma de 1.000.000 euro solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include desigur o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral prin aspectul importanței valorii morale lezate. Având în vedere atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale familiei reclamantului, instanța a apreciat că o indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 220.000 euro. Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel pârâtul. Prin decizia civilă nr. 633 A din 23 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului, a schimbat în tot sentința apelată în sensul respingerii acțiunii.

În motivarea acestei soluții, Curtea de apel a reținut, în esență, că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 - cu efect general obligatoriu - a Curții Constituționale, art. 5 pct. 1 lit. a) al Legii nr. 221/2009 care a servit ca temei juridic al acțiunii de față a încetat să-și mai producă efectele avute în vedere de legiuitor la momentul adoptării legii. Decizia nr. 1358/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a art. amintit are, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.

Reclamantul nu avea la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adițional nr. 1 la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel [art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.].

S-a mai reținut că raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege - care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile, iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale [art. 147 alin. (1) din Constituție] - datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea - la fond sau în apel - a substanței pretențiilor deduse judecății.

Decizia Curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici: În motivarea recursului, recurentul reclamant arată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, considerând că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 își produce efectele în speță, față de împrejurarea că acțiunea a fost formulată anterior pronunțării acestei decizii. Se susține că, prin aplicarea în cauza de față a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, au fost încălcate prevederile art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 și art. 14 din Convenție, precum și dispozițiile art. 16 și art. 20 din Constituția României.

Recurentul-reclamant solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului pârâtului, cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de nelegali ta te prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și ținând seama de decizia nr. 12/2011 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Cu titlu preliminar, trebuie menționat că în ce privește încadrarea în drept a recursului, motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie acestor ipoteze de nelegalitate.

Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., constată că dezvoltarea criticilor face posibilă încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin motivele invocate recurentul susținând greșita aplicare în speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Contrar susținerilor recurentului, Curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

În acest sens, în mod legal Curtea de apel a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, cu consecința respingerii acțiunii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. al României nr. 789/07.11.2011, obligatorie pentru instanțe de la data publicării, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivitătii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă care să îi fi confirmat dreptul. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. De asemenea, nu se poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-ar fi încălcat principiul nediscriminării. Acest principiu cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi reclamantul, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Rezultă că, dând eficiență Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, Curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor constituționale și legale în materie, situație în care nu sunt întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pe cale de consecință, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.G. împotriva deciziei nr. 903 din 24 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2012.