ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4051/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4051/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului Caraș-Severin, secția civilă, reclamantul C.G. a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor

administrative abuzive cu caracter politic luate împotriva sa, prin dislocarea

și stabilirea domiciliului obligatoriu, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr.

200/1951.

În drept, acțiunea

a fost întemeiată pe dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. e) și art. 5 din Legea

nr. 221/2009.

Prin sentința

civilă nr. 533 din 30 martie 2010, Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, a admis

în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în

RON al sumei de 220.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru daune morale.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut că măsura dislocării și stabilirii de domiciliu

obligatoriu dispusă în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15

martie 1951, se încadrează în dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009.

Tribunalul a apreciat

că prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, i-au fost cauzate familiei reclamantului

prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții

ulterioare a acestora, fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate,

precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație.

De asemenea, stabilirea unui domiciliu forțat lipsirea de libertate a produs consecințe

și în planul vieții private a familiei reclamantului, inclusiv după momentul întoarcerii

acasă, respectiv după 5 ani, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă

și ocupată de alte persoane, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum

și asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite

de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cât privește cuantumul

daunelor morale, instanța de fond a apreciat că suma de 1.000.000 euro solicitată

prin acțiunea introductivă este exagerată.

Stabilirea cuantumului

despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include desigur o doză

apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine

să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face

o corelare cu importanța prejudiciului moral prin aspectul importanței valorii morale

lezate.

Având în vedere

atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale familiei reclamantului, instanța

a apreciat că o indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 220.000 euro.

Împotriva sentinței

primei instanțe a formulat apel pârâtul.

Prin decizia civilă

nr. 633 A din 23 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul

pârâtului, a schimbat în tot sentința apelată în sensul respingerii acțiunii.

În motivarea acestei

soluții, Curtea de apel a reținut, în esență, că prin Decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 - cu efect general obligatoriu - a Curții Constituționale, art. 5

pct. 1 lit. a) al Legii nr. 221/2009 care a servit ca temei juridic al acțiunii

de față a încetat să-și mai producă efectele avute în vedere de legiuitor la momentul

adoptării legii.

Decizia nr. 1358/2010

de admitere a excepției de neconstituționalitate a art. amintit are, de la data

publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, un caracter general obligatoriu

și putere numai pentru viitor.

Reclamantul nu

avea la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un „bun” în sensul jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului

adițional nr. 1 la Convenție, pe care trebuia să-l prezerve sau să-l confirme prin

declanșarea procesului, ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească

pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive

în apel [art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) și cu art. 377

alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.].

S-a mai reținut

că raportul juridic de obligație la plată a statului în cauzele având ca obiect

Legea nr. 221/2009 urma să își producă efectele, cel mai devreme, la data soluționării

apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale

a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care

s-a constatat ca fiind neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege - care

au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile, iar, după acest termen,

la încetarea efectelor sale [art. 147 alin. (1) din Constituție] - datorită caracterului

lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanță la tranșarea - la

fond sau în apel - a substanței pretențiilor deduse judecății.

Decizia Curții

de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant care, invocând

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., a formulat

următoarele critici:

În motivarea recursului,

recurentul reclamant arată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii,

considerând că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 își produce efectele

în speță, față de împrejurarea că acțiunea a fost formulată anterior pronunțării

acestei decizii.

Se susține că,

prin aplicarea în cauza de față a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

au fost încălcate prevederile art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 și art. 14 din Convenție, precum și dispozițiile

art. 16 și art. 20 din Constituția României.

Recurentul-reclamant

solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii

apelului pârâtului, cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de

nelegali ta te prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și ținând seama de decizia

nr. 12/2011 pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar,

trebuie menționat că în ce privește încadrarea în drept a recursului, motivele prevăzute

de art. 304 pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, deoarece

nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie acestor ipoteze de

nelegalitate.

Înalta Curte,

în temeiul art. 306 alin. (3) C. proc. civ., constată că dezvoltarea criticilor

face posibilă încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin motivele

invocate recurentul susținând greșita aplicare în speță a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010.

Contrar susținerilor

recurentului, Curtea de apel a dezlegat corect problema de drept care se punea în

speță, aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat

cauzei deduse judecății, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010.

În acest sens,

în mod legal Curtea de apel a reținut că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010,

publicată în M. Of. în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală

a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional

nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale, cu consecința

respingerii acțiunii.

Astfel, potrivit

art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii fundamentale, pe durata acestui

termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

art. menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării

în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările

și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității

unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru

viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor

care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă

de drept a fost dezlegată în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din

19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. al

României nr. 789/07.11.2011, obligatorie pentru instanțe de la data publicării,

conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel,

Înalta Curte a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia

în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță,

la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna

ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu

ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză

în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor

dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivitătii, ceea

ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil

de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă care să îi fi confirmat dreptul.

Concluzionând,

prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un

stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se

poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței

și al stabilității juridice.

De asemenea, nu

se poate reține nici că prin aplicarea la speță a Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 s-ar fi încălcat principiul nediscriminării.

Acest principiu

cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Situația de dezavantaj

sau de discriminare în care s-ar găsi reclamantul, dat fiindcă cererea sa nu fusese

soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării”

constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea

înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior

adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Rezultă că, dând

eficiență Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, Curtea de apel a pronunțat

o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor constituționale și legale în materie,

situație în care nu sunt întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe cale de consecință,

față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul reclamantului,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul C.G. împotriva deciziei nr. 903 din 24 mai 2011

a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 1 iunie 2012.