ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4060/2011

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 212 din 16 februarie 2010, Tribunalul Caraș-

Severin

a admis în parte acțiunea reclamantului L.I. și a obligat

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către acesta

a sumei de 110.000 Euro echivalentă în lei la data efectuării plății, reprezentând

daune morale.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că la data de 18 iunie 1951, bunica

reclamantului a fost deportată din localitatea de domiciliu în Câmpia

Bărăganului, în temeiul hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie

1951, situație ce se încadrează în dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009,

conform cărora „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane,

soțul sau descendenții acesteia până la gradul

II

inclusiv pot solicita instanței de judecată în termen de

3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea

unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ...".

Prin stabilirea unui

domiciliu obligatoriu, instanța de fond a apreciat că i-au fost cauzate bunicii

reclamantului prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat

asupra vieții ulterioare a acesteia, fiindu-i știrbit dreptul personal

nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale,

respectiv onoare și reputație. De asemenea, stabilirea unui domiciliu forțat,

lipsirea de libertate au produs consecințe și în planul vieții private a

antecesoarei reclamantului, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, respectiv

după 4 ani și jumătate, când nu a mai găsit decât o casă complet distrusă, în

locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum și asupra surselor de

venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct.

1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Față de situația de fapt

reținută, instanța de fond a apreciat că suma de 250.000 Euro solicitată prin

acțiunea introductivă cu titlu de daune morale este exagerată, stabilind ca

indemnizație echitabilă pentru prejudiciul produs prin obligarea la un

domiciliu forțat, suma de 110.000 Euro.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice,

arătând că hotărârea apelată este

netemeinică și nelegală, bunica reclamantului a fost supusă unei măsuri

administrative cu caracter politic și nu a suferit o condamnare, astfel că nu

poate beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, întrucât potrivit art.

5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 numai persoanele supuse unei astfel de măsuri

pot beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnare, depunând și practică juridică în acest sens.

Pârâtul a mai arătat că,

potrivit Legii nr. 221/2009, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, trebuie

să se țină seama și de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege

nr. 118/1990, astfel că acordarea despăgubirilor în baza Legii nr. 221/2009 nu

se justifică, iar suma de 110.000 Euro acordată reclamantului este

nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real, având în vedere că nu

se poate transforma într-un mijloc de îmbogățire fără just temei.

Prin

decizia civilă nr. 235 din 23 iunie 2010 Curtea de Apel Timișoara, s

ecția civilă,

a admis apelul pârâtului sub aspectul

cuantumului daunelor morale, pe care le-a redus la suma de 25.000 Euro,

reținând că acordarea despăgubirilor pentru daunele morale suferite nu trebuie

să se transforme într-un mijloc de îmbogățire pentru victima prejudiciului,

suma de 25.000 Euro reprezentând o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul

moral suferit de bunica reclamantului și de reclamant.

Instanța de apel a

apreciat că nu pot fi însușite susținerile pârâtului, potrivit cărora numai

persoanele condamnate, nu și cele care au făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic, pot beneficia de acordarea despăgubirilor

pentru prejudiciul moral suferit, întrucât art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009

se referă la ambele categorii de persoane, măsurile administrative fiind

asimilate condamnărilor cu caracter politic, ceea ce presupune identitate de

tratament juridic în acordarea despăgubirilor.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin

Ministerul

Finanțelor Publice, formulând următoarele critici:

Lin mod greșit

instanțele au acordat despăgubiri reclamantului în temeiul Legii nr. 221/2009,

în condițiile în care pentru măsura administrativă a dislocării și stabilirii

forțate a domiciliului aplicată bunicii acestuia legea de reparație nu prevede

acordarea de măsuri reparatorii.

In acest sens, arată că

măsura administrativă cu caracter politic nu se confundă cu condamnarea

politică constatată prin hotărâre judecătorească și nu poate fi asimilată

acesteia din urmă, căci ar însemna o adăugare la lege;

II.

Suma acordată cu titlu de daune morale

încalcă principiile echității și proporționalității, fiind supradimensionată în

raport de prejudiciul suferit de reclamant.

Daunele morale nu pot

avea echivalent valoric, iar cuantificarea prejudiciului moral trebuie să se

realizeze printr-o apreciere rezonabilă, echitabilă și corespunzătoare

vătămării suferite, astfel încât prin măsura reparatorie să nu se procedeze la

o îmbogățire fără justă cauză.

Recursul

este fondat si va fi admis, pentru următoarele argumente:

I. Susținerea că

hotărârea ar fi lipsită de temei legal întrucât a nesocotit dispozițiile Legii

nr. 221/2009, acordând daune morale deși nu s-a făcut dovada existenței unei

condamnări politice, nu poate fi primită.

Așa cum în mod corect au

stabilit instanțele fondului, prin dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009

este reglementată posibilitatea acordării daunelor morale nu doar pentru

ipoteza în care persoana a suferit condamnări cu caracter politic, ci și atunci

când a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

In acest sens,

dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, stabilind sfera

persoanelor îndreptățite la asemenea măsuri reparatorii, statuează că este vorba

despre „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri

administrative cu caracter politic".

Faptul că la lit. a) din

art. 5 alin. (1) se face referire la acordarea despăgubirilor „pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare" nu poate conduce la concluzia

susținută de recurent, întrucât această normă trebuie coroborată cu ipoteza

normei aflată în alin. (1) și care are în vedere, în mod egal, situația

condamnărilor politice și a măsurilor administrative cu caracter politic.

In consecință,

constatându-se că este vorba despre o măsură administrativă cu caracter politic

în sensul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, respectiv, dislocarea și

stabilirea domiciliului obligatoriu, în mod corect instanțele fondului au

reținut incidența art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, hotărârea

pronunțată având, sub acest aspect, temei legal.

II.

Este întemeiată însă critica privind

reaprecierea cuantumului despăgubirilor, recursul urmând a fi admis pe acest

aspect.

Este de necontestat că

măsura dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu suferită de

antecesoarea reclamantului în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 344

din 15 martie 1951 i-a creat acesteia prejudicii materiale și morale ale căror

consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții sale ulterioare,

fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și

atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație.

Dislocarea din

localitatea de domiciliu și mutarea forțată în Câmpia Bărăganului, lipsirea de

bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare,

constituie suferințe care în mod cert justifică acordarea unei compensații

materiale pentru abuzurile suportate.

Criteriile de apreciere

a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece

există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și

cuantumul bănesc al despăgubirilor.

Stabilirea acestui

cuantum include o doză apreciabilă de arbitrar, iar ceea ce trebuie evaluat

este despăgubirea ce vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca

atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral din

perspectiva valorii morale lezate.

In aprecierea

importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere consecințele acestuia

asupra atributelor fundamentale ale persoanei, respectiv, dreptul la viață, la

sănătate, la libertate, la afirmare profesională, la viața de familie, etc.

Prin raportare la

atingerea adusă drepturilor personale nepatrimoniale anterior evocate, instanța

de fond a acordat 110.000 Euro daune morale, iar instanța de apel a acordat

25.000 Euro daune morale, apreciind că acest din urmă cuantum reprezintă o

reparație echitabilă, corespunzătoare datelor concrete ale cauzei.

Cu toate că a operat

deja o ajustare a pretențiilor formulate de reclamant, Înalta Curte constată

că, deși nu există criterii obiective și nici legale de apreciere a

prejudiciului și, implicit, a cuantumului reparației, cu atât mai mult cu cât

libertatea, viața și demnitatea sunt noțiuni ce nu pot fi echivalate financiar,

suma de 25.000 Euro este prea mare, avându-se în vedere consecințele negative

suferite de antecesoarea reclamantului în urma strămutării, prin raportare la

importanța valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și

intensitatea cu care a fost percepută consecința vătămării.

Despăgubirea bănească

acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată

datorită imposibilității de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între

cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să

contribuie.

Repararea daunelor

morale trebuie să fie percepută într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare

materială, care fizic nu e posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale

și patrimoniale al căror scop e acela că, în funcție de particularitățile

fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție (pe căi

indirecte oarecum) pentru suferințele îndurate.

Ca atare, Înalta Curte

constată că acordarea despăgubirilor bănești pentru suferințele psihice

îndurate în urma strămutării antecesoarei reclamantului și familiei sale timp

de 4 ani și 6 luni în Câmpia Bărăganului în cuantum de 10.000 Euro este

suficientă pentru acoperirea prejudiciului suferit, fiind în concordanță cu

jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului care,

recunoscând dreptul la despăgubiri bănești în asemenea situații, statuează și

asupra acordării lor în condiții de echitate și proporționalitate care să

excludă posibilitatea, pentru solicitanți, de a-și procura venituri

nejustificate pe această cale.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor, instanța se va raporta inclusiv la perioada cât a

durat măsura abuzivă, respectiv, între anii 1951-1955, la intervalul de timp

care a trecut de la prejudiciul suferit (peste 50 de ani), de natură a diminua

consecințele negative ale prejudiciului suferit, precum și la împrejurarea că

reclamantul nu a beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege

nr. 118/1990, astfel cum eronat susține pârâtul.

Pentru considerentele

arătate, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va

admite recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

declarat împotriva deciziei civile nr. 235 din 23 iunie 2010 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă, se va modifica în parte decizia recurată în sensul

admiterii apelului declarat de această parte împotriva sentinței civile nr. 212

din 16 februarie 2010 a Tribunalului Caraș-Severin, secția civilă, care va fi

schimbată în parte, în sensul că se va reduce cuantumul despăgubirilor de la

110.000 Euro la 10.000 Euro, echivalent în lei la data plății, fiind menținute

celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva deciziei nr. 235 din 23

iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică în parte

decizia recurată, admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile

nr. 212 din 16 februarie 2010 a Tribunalului Caraș-Severin, secția civilă,

schimbă în parte sentința în sensul că obligă pe pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice să achite reclamantului suma de 10.000 Euro în

echivalent lei la cursul BNR la data plății.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței și deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 13 mai 2011.