ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4060/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 212 din 16 februarie 2010, Tribunalul Caraș- Severin a admis în parte acțiunea reclamantului L.I. și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către acesta a sumei de 110.000 Euro echivalentă în lei la data efectuării plății, reprezentând daune morale.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că la data de 18 iunie 1951, bunica reclamantului a fost deportată din localitatea de domiciliu în Câmpia Bărăganului, în temeiul hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, situație ce se încadrează în dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, conform cărora „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul II inclusiv pot solicita instanței de judecată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ...". Prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, instanța de fond a apreciat că i-au fost cauzate bunicii reclamantului prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții ulterioare a acesteia, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație.

De asemenea, stabilirea unui domiciliu forțat, lipsirea de libertate au produs consecințe și în planul vieții private a antecesoarei reclamantului, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, respectiv după 4 ani și jumătate, când nu a mai găsit decât o casă complet distrusă, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum și asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Față de situația de fapt reținută, instanța de fond a apreciat că suma de 250.000 Euro solicitată prin acțiunea introductivă cu titlu de daune morale este exagerată, stabilind ca indemnizație echitabilă pentru prejudiciul produs prin obligarea la un domiciliu forțat, suma de 110.000 Euro.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că hotărârea apelată este netemeinică și nelegală, bunica reclamantului a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic și nu a suferit o condamnare, astfel că nu poate beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, întrucât potrivit art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 numai persoanele supuse unei astfel de măsuri pot beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, depunând și practică juridică în acest sens.

Pârâtul a mai arătat că, potrivit Legii nr. 221/2009, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, trebuie să se țină seama și de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, astfel că acordarea despăgubirilor în baza Legii nr. 221/2009 nu se justifică, iar suma de 110.000 Euro acordată reclamantului este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real, având în vedere că nu se poate transforma într-un mijloc de îmbogățire fără just temei. Prin decizia civilă nr. 235 din 23 iunie 2010 Curtea de Apel Timișoara, s ecția civilă, a admis apelul pârâtului sub aspectul cuantumului daunelor morale, pe care le-a redus la suma de 25.000 Euro, reținând că acordarea despăgubirilor pentru daunele morale suferite nu trebuie să se transforme într-un mijloc de îmbogățire pentru victima prejudiciului, suma de 25.000 Euro reprezentând o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de bunica reclamantului și de reclamant.

Instanța de apel a apreciat că nu pot fi însușite susținerile pârâtului, potrivit cărora numai persoanele condamnate, nu și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, pot beneficia de acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, întrucât art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 se referă la ambele categorii de persoane, măsurile administrative fiind asimilate condamnărilor cu caracter politic, ceea ce presupune identitate de tratament juridic în acordarea despăgubirilor. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, formulând următoarele critici: Lin mod greșit instanțele au acordat despăgubiri reclamantului în temeiul Legii nr. 221/2009, în condițiile în care pentru măsura administrativă a dislocării și stabilirii forțate a domiciliului aplicată bunicii acestuia legea de reparație nu prevede acordarea de măsuri reparatorii.

In acest sens, arată că măsura administrativă cu caracter politic nu se confundă cu condamnarea politică constatată prin hotărâre judecătorească și nu poate fi asimilată acesteia din urmă, căci ar însemna o adăugare la lege; II. Suma acordată cu titlu de daune morale încalcă principiile echității și proporționalității, fiind supradimensionată în raport de prejudiciul suferit de reclamant. Daunele morale nu pot avea echivalent valoric, iar cuantificarea prejudiciului moral trebuie să se realizeze printr-o apreciere rezonabilă, echitabilă și corespunzătoare vătămării suferite, astfel încât prin măsura reparatorie să nu se procedeze la o îmbogățire fără justă cauză. Recursul este fondat si va fi admis, pentru următoarele argumente: I. Susținerea că hotărârea ar fi lipsită de temei legal întrucât a nesocotit dispozițiile Legii nr. 221/2009, acordând daune morale deși nu s-a făcut dovada existenței unei condamnări politice, nu poate fi primită.

Așa cum în mod corect au stabilit instanțele fondului, prin dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 este reglementată posibilitatea acordării daunelor morale nu doar pentru ipoteza în care persoana a suferit condamnări cu caracter politic, ci și atunci când a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

In acest sens, dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, stabilind sfera persoanelor îndreptățite la asemenea măsuri reparatorii, statuează că este vorba despre „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic". Faptul că la lit. a) din art. 5 alin. (1) se face referire la acordarea despăgubirilor „pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare" nu poate conduce la concluzia susținută de recurent, întrucât această normă trebuie coroborată cu ipoteza normei aflată în alin. (1) și care are în vedere, în mod egal, situația condamnărilor politice și a măsurilor administrative cu caracter politic.

In consecință, constatându-se că este vorba despre o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, respectiv, dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu, în mod corect instanțele fondului au reținut incidența art. 5 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, hotărârea pronunțată având, sub acest aspect, temei legal. II. Este întemeiată însă critica privind reaprecierea cuantumului despăgubirilor, recursul urmând a fi admis pe acest aspect. Este de necontestat că măsura dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu suferită de antecesoarea reclamantului în temeiul Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951 i-a creat acesteia prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat în mod negativ asupra vieții sale ulterioare, fiindu-i știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv, onoare și reputație.

Dislocarea din localitatea de domiciliu și mutarea forțată în Câmpia Bărăganului, lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi în condiții materiale precare, constituie suferințe care în mod cert justifică acordarea unei compensații materiale pentru abuzurile suportate. Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc al despăgubirilor. Stabilirea acestui cuantum include o doză apreciabilă de arbitrar, iar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea ce vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral din perspectiva valorii morale lezate.

In aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere consecințele acestuia asupra atributelor fundamentale ale persoanei, respectiv, dreptul la viață, la sănătate, la libertate, la afirmare profesională, la viața de familie, etc. Prin raportare la atingerea adusă drepturilor personale nepatrimoniale anterior evocate, instanța de fond a acordat 110.000 Euro daune morale, iar instanța de apel a acordat 25.000 Euro daune morale, apreciind că acest din urmă cuantum reprezintă o reparație echitabilă, corespunzătoare datelor concrete ale cauzei.

Cu toate că a operat deja o ajustare a pretențiilor formulate de reclamant, Înalta Curte constată că, deși nu există criterii obiective și nici legale de apreciere a prejudiciului și, implicit, a cuantumului reparației, cu atât mai mult cu cât libertatea, viața și demnitatea sunt noțiuni ce nu pot fi echivalate financiar, suma de 25.000 Euro este prea mare, avându-se în vedere consecințele negative suferite de antecesoarea reclamantului în urma strămutării, prin raportare la importanța valorilor lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care a fost percepută consecința vătămării. Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată datorită imposibilității de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea daunelor morale trebuie să fie percepută într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nu e posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale al căror scop e acela că, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție (pe căi indirecte oarecum) pentru suferințele îndurate.

Ca atare, Înalta Curte constată că acordarea despăgubirilor bănești pentru suferințele psihice îndurate în urma strămutării antecesoarei reclamantului și familiei sale timp de 4 ani și 6 luni în Câmpia Bărăganului în cuantum de 10.000 Euro este suficientă pentru acoperirea prejudiciului suferit, fiind în concordanță cu jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului care, recunoscând dreptul la despăgubiri bănești în asemenea situații, statuează și asupra acordării lor în condiții de echitate și proporționalitate care să excludă posibilitatea, pentru solicitanți, de a-și procura venituri nejustificate pe această cale.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța se va raporta inclusiv la perioada cât a durat măsura abuzivă, respectiv, între anii 1951-1955, la intervalul de timp care a trecut de la prejudiciul suferit (peste 50 de ani), de natură a diminua consecințele negative ale prejudiciului suferit, precum și la împrejurarea că reclamantul nu a beneficiat de măsuri reparatorii în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, astfel cum eronat susține pârâtul. Pentru considerentele arătate, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., se va admite recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, declarat împotriva deciziei civile nr. 235 din 23 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, se va modifica în parte decizia recurată în sensul admiterii apelului declarat de această parte împotriva sentinței civile nr. 212 din 16 februarie 2010 a Tribunalului Caraș-Severin, secția civilă, care va fi schimbată în parte, în sensul că se va reduce cuantumul despăgubirilor de la 110.000 Euro la 10.000 Euro, echivalent în lei la data plății, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva deciziei nr. 235 din 23 iunie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Modifică în parte decizia recurată, admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 212 din 16 februarie 2010 a Tribunalului Caraș-Severin, secția civilă, schimbă în parte sentința în sensul că obligă pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să achite reclamantului suma de 10.000 Euro în echivalent lei la cursul BNR la data plății. Menține celelalte dispoziții ale sentinței și deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 mai 2011.