ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7119/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 424 din 16 martie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis, în parte, acțiunea reclamantelor G.C.A. și I.V.S., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, a obligat pârâtului la plata către reclamante a sumei de 220.000 euro, echivalată în RON la data efectuării plății, reprezentând daune morale. În fapt, s-a reținut că reclamantele personal, tatăl și soții acestora, au fost deportați în Câmpia Bărăganului. La data la care familia reclamantelor a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta avea o situație materială foarte bună, fiind cunoscuți în localitate ca „cei mai înstăriți oameni din sat”.

Familia reclamantului avea o casă cu mai multe camere, anexe, animale și pământ, moară, cazan de țuică, sălaș, bunuri pe care nu le-au mai găsit la întoarcerea acasă, cu excepția casei care, așa cum relevă martorii, a fost complet distrusă. Familia reclamantelor, deportată în Bărăgan, nu a avut casă, documente, într-un cuvânt nimic, fiind lăsați în câmp, sub cerul liber.

S-a apreciat că această măsură, a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, dispusă în temeiul hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, se încadrează în dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, dispoziție legală conform căreia „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul II inclusiv pot solicita instanței de judecată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (...)”.

Prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, reclamantelor și familiilor acestora le-au fost aduse prejudicii materiale și morale, ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții ulterioare a membrilor familiei, fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație. Stabilirea unui domiciliu forțat, lipsirea de libertate a produs consecințe și în planul vieții private a familiei reclamantelor, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, respectiv după 5 ani, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum și asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Cât privește cuantumul daunelor morale, instanța a apreciat că suma de 1.000.000 euro solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată. Criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor. Stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include desigur o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral prin aspectul importanței valorii morale lezate.

În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial. Prin Decizia civilă nr. 391/A din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului, a schimbat, în parte, sentința, în sensul că a stabilit cuantumul despăgubirilor la câte 4.500 euro pentru fiecare reclamantă, a menținut în rest dispozițiile sentinței primei instanțe. Prima instanță a stabilit în mod corect că dreptul subiectiv al reclamantelor este recunoscut prin lege, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Atingerile aduse persoanei umane prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale - drepturilor la viață, la integritate corporală și la sănătate, dreptul la libertate individuală, dreptul la viață personală, la intimate și la liniște, la sensibilitate, la afecțiuni și la dragoste, dreptul la viața de familie, dreptul la cinste, la onoare, la demnitate, la prestigiu și la reputație - cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii materiale, cât și prejudicii morale.

Prejudiciile sau daunele morale constau mai ales în durerile fizice și psihice încercate de victime, constând în restrângerea posibilităților de viață provenite din vătămări (loviri, răniri, mutilări etc.), în suferințele psihice determinate de vătămarea integrității corporale sau a sănătății ori de cauzarea morții unei persoane apropiate, în suferințele personale și neajunsurile sociale încercate de victimele calomniilor, defăimărilor, precum și în orice alte prejudicii privind viața personală, familială și socială a omului. Problema reparării daunelor morale a fost dintotdeauna dificilă, datorită atât faptului că suferințele morale nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă, ci numai de o alinare, de o ușurare, cât și faptului că unele suferințe morale îl însoțesc pe om timp îndelungat și câteodată chiar și până la sfârșitul vieții sale.

Pornind de la aceste considerații teoretice și având în vedere că legislația nu stabilește criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina și jurisprudența au consacrat anumite criterii, cum ar fi consecințele negative suferite pe plan fizic și moral, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situația familială, situația profesională sau cea socială. Un criteriu fundamental însă, consacrat de doctrină și jurisprudență, în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea.

Din aceste punct de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. Și în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

În circumstanțele cauzei, Curtea a considerat că suma acordată reclamantelor, de 220.000 euro, este nejustificat de mare în raport cu prejudiciul moral suferit, în condițiile în care au beneficiat și de indemnizația lunară reglementată de Decretul-lege nr. 118/1990 și de toate celelalte facilități acordate de acest act normativ. În aprecierea cuantumului daunelor morale ce pot fi acordate reclamantelor, Curtea a considerat că o despăgubire echitabilă pentru acestea, cu păstrarea unui anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral, o reprezintă suma de câte 4.500 euro, pentru fiecare. Curtea a reținut că, la data soluționării apelului, sunt aplicabile dispozițiile art. II din O.U.G. nr. 62/2010, potrivit cărora procesele aflate în curs de judecată și în care nu s-au pronunțat hotărâri definitive, trebuie să se conformeze limitelor de sume prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 și 2 din Legea nr. 221/2009.

Din perspectiva dispozițiilor legale sus-menționate - Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010 - instanța de apel a apreciat că, pentru prejudiciul moral suferit de reclamante, li se cuvin despăgubiri în cuantum de 4.500 euro, fiecare. Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 29 decembrie 2010, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: În raport de conținutul art. 5 din Legea nr. 221/2009, în ceea ce privește categoriile de persoane persecutate, s-a susținut că reclamantele și familia acestora nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic.

Prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească. Pe de altă parte, acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere faptul că însăși drepturile prevăzute și acordate, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice. S-a susținut și că suma acordată de instanță, respectiv 4.500 euro pentru fiecare reclamantă, cu titlu de despăgubire, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare. Prejudiciile morale pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului. Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul moral, este nevoie de un criteriu de referință față de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. La repararea daunelor morale, instanța de judecată trebuie să țină cont și de criteriul echității.

Cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit. Raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate care să asigure reparația morală și nu una având scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: În drept, în conformitate cu art. 5 din Legea nr. 221 /2009, în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.

În contextul dispozițiilor legale sus-menționate și a situației de fapt pe deplin stabilite, sub toate aspectele ce interesează cauza pendinte, nu poate fi reținută critica referitoare la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru o astfel de solicitare, întrucât posibilitatea acordării despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit vizează atât persoanele care au suferit o condamnare penală, cât și pe cele care au suportat luarea unei măsuri administrative cu caracter politic, instanței de judecată neputându-i-se astfel imputa nerespectarea principiului de drept „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”. Chiar dacă instanța de apel și-a sprijinit în mod formal hotărârea pronunțată pe dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, publicată în M. Of. nr. 446/01.07.2010, declarate neconstituționale prin efectul Deciziei nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, soluția pronunțată este legală și temeinică și se impune a fi menținută, prin raportare la dispozițiile de principiu ale actului de bază, în vigoare la data promovării acțiunii, redate în paragrafele anterioare.

Pentru a menține soluția instanței de apel s-a avut în vedere și faptul că, la data introducerii acțiunii, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri civile pentru prejudiciul produs prin măsura administrativă cu caracter politic suferită de reclamante, situație ce trebuie conservată în cauză, întrucât dispozițiile de drept substanțial în vigoare la data cererii de chemare în judecată trebuie aplicate pe tot parcursul procesului, date fiind exigențele ce țin, pe de o parte, de principiul neretroactivității legii și, pe de altă parte, de dreptul de acces efectiv la instanță, în condiții de egalitate de tratament juridic și de nediscriminare.

Nu se poate reține că suma acordată de instanța de apel ar fi nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, respectiv că aceasta ar constitui un izvor de îmbogățire fără just temei a reclamantului, întrucât în operațiunea de cuantificare instanța fondului s-a raportat la criteriile prescrise de lege, inclusiv la principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată și la cel al echității.

În contextul unei situații de fapt care a relevat că reclamantele personal, tatăl și soții acestora, au fost deportați în Câmpia Bărăganului, cu toate consecințele nefaste a unei astfel de măsuri abuzive - familia reclamantelor avea o situație materială foarte bună, fiind cunoscuți în localitate ca „cei mai înstăriți oameni din sat”; familia reclamantului avea o casă cu mai multe camere, anexe, animale și pământ, moară, cazan de țuică, sălaș, bunuri pe care nu le-au mai găsit la întoarcerea acasă, cu excepția casei care, așa cum relevă martorii, a fost complet distrusă; familia reclamantelor, deportată în Bărăgan, nu a avut casă, documente, într-un cuvânt nimic, fiind lăsați în câmp, sub cerul liber - nu se poate reține că suma de 4500 euro pentru fiecare nu ar fi rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit.

Referirile recurentului-pârât la nerespectarea de către instanța de judecată a principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, dar și a criteriul echității, nu pot fi primite, cât timp din expunerea de motive rezultă cu evidență că evaluarea instanței s-a raportat atât la legislația națională, cât și la cea europeană, astfel cum aceasta a fost interpretată în jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg din materia acordării daunelor morale (sub acest aspect, relevantă este Cauza Kudla vs. Polonia). Cauza Kudla vs. Polonia este relevantă întrucât a impus ideea conform căreia cuantumul daunelor morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un cuantum disproporționat și nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la întinderea prejudiciului real suferit, respectiv că o astfel de pretenție nu trebuie să reprezinte în niciun caz un izvor de îmbogățire fără justă cauză.

Nu pot fi primite criticile generale referitoare la aspectul nedovedirii pretențiilor și la lipsa criteriilor de cuantificare, întrucât, pe de o parte, acestea nu circumstanțiază o ipoteză concretă de nelegalitate iar, pe de altă parte, din expunerea de motive a hotărârilor fondului rezultă că instanțele anterioare au fost preocupate să stabilească pe deplin situația de fapt a cauzei pendinte și să justifice suma acordată cu titlu de despăgubiri morale prin raportare la criteriile prescrise de lege. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva Deciziei nr. 391/A din 21 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2011.