ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7119/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7119/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 424 din 16 martie

2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis, în parte, acțiunea reclamantelor G.C.A.

și I.V.S., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, a obligat

pârâtului la plata către reclamante a sumei de 220.000 euro, echivalată în RON

la data efectuării plății, reprezentând daune morale.

În fapt, s-a reținut

că reclamantele personal, tatăl și soții acestora, au fost deportați în Câmpia

Bărăganului. La data la care familia reclamantelor a fost obligată să

părăsească localitatea, aceasta avea o situație materială foarte bună, fiind

cunoscuți în localitate ca „cei mai înstăriți oameni din sat”. Familia

reclamantului avea o casă cu mai multe camere, anexe, animale și pământ, moară,

cazan de țuică, sălaș, bunuri pe care nu le-au mai găsit la întoarcerea acasă,

cu excepția casei care, așa cum relevă martorii, a fost complet distrusă.

Familia reclamantelor, deportată în Bărăgan, nu a avut casă, documente, într-un

cuvânt nimic, fiind lăsați în câmp, sub cerul liber.

S-a apreciat că

această măsură, a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, dispusă în

temeiul hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, se

încadrează în dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, dispoziție legală

conform căreia „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei

persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul II inclusiv pot

solicita instanței de judecată în termen de 3 ani de la data intrării în

vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare (...)”.

Prin stabilirea unui

domiciliu obligatoriu, reclamantelor și familiilor acestora le-au fost aduse

prejudicii materiale și morale, ale căror consecințe s-au repercutat asupra

vieții ulterioare a membrilor familiei, fiindu-le știrbit dreptul personal

nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale,

respectiv onoare și reputație. Stabilirea unui domiciliu forțat, lipsirea de

libertate a produs consecințe și în planul vieții private a familiei

reclamantelor, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, respectiv după 5 ani,

când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă, în locul gospodăriei

prospere lăsate la plecare, precum și asupra surselor de venit, fiind astfel

întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea

nr. 221/2009.

Cât privește

cuantumul daunelor morale, instanța a apreciat că suma de 1.000.000 euro

solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată.

Criteriile de

apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice,

deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al

daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include

desigur o doză apreciabilă de arbitrar, dar ceea ce trebuie evaluat este

despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare,

fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral prin

aspectul importanței valorii morale lezate.

În aprecierea

importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile

prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra

posibilității ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional și

familial.

Prin Decizia civilă

nr. 391/A din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a

admis apelul pârâtului, a schimbat, în parte, sentința, în sensul că a stabilit

cuantumul despăgubirilor la câte 4.500 euro pentru fiecare reclamantă, a

menținut în rest dispozițiile sentinței primei instanțe.

Prima instanță a

stabilit în mod corect că dreptul subiectiv al reclamantelor este recunoscut

prin lege, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Atingerile aduse

persoanei umane prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale - drepturilor

la viață, la integritate corporală și la sănătate, dreptul la libertate

individuală, dreptul la viață personală, la intimate și la liniște, la

sensibilitate, la afecțiuni și la dragoste, dreptul la viața de familie,

dreptul la cinste, la onoare, la demnitate, la prestigiu și la reputație -

cauzează sau pot cauza nu numai prejudicii materiale, cât și prejudicii morale.

Prejudiciile sau

daunele morale constau mai ales în durerile fizice și psihice încercate de

victime, constând în restrângerea posibilităților de viață provenite din

vătămări (loviri, răniri, mutilări etc.), în suferințele psihice determinate de

vătămarea integrității corporale sau a sănătății ori de cauzarea morții unei

persoane apropiate, în suferințele personale și neajunsurile sociale încercate

de victimele calomniilor, defăimărilor, precum și în orice alte prejudicii

privind viața personală, familială și socială a omului.

Problema reparării

daunelor morale a fost dintotdeauna dificilă, datorită atât faptului că

suferințele morale nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă, ci numai de

o alinare, de o ușurare, cât și faptului că unele suferințe morale îl însoțesc

pe om timp îndelungat și câteodată chiar și până la sfârșitul vieții sale.

Pornind de la aceste

considerații teoretice și având în vedere că legislația nu stabilește criterii

legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina și jurisprudența au

consacrat anumite criterii, cum ar fi consecințele negative suferite pe plan

fizic și moral, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost

afectate situația familială, situația profesională sau cea socială.

Un criteriu

fundamental însă, consacrat de doctrină și jurisprudență, în cuantificarea

despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea.

Din aceste punct de

vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială

și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit

echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi

înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui

prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se

ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Și în termenii

Convenției Europene a Drepturilor Omului criteriul echității în materia

despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să

primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte

compensatorii, dar în același timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi

excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru

victime.

În circumstanțele

cauzei, Curtea a considerat că suma acordată reclamantelor, de 220.000 euro,

este nejustificat de mare în raport cu prejudiciul moral suferit, în condițiile

în care au beneficiat și de indemnizația lunară reglementată de Decretul-lege

nr. 118/1990 și de toate celelalte facilități acordate de acest act normativ.

În aprecierea

cuantumului daunelor morale ce pot fi acordate reclamantelor, Curtea a

considerat că o despăgubire echitabilă pentru acestea, cu păstrarea unui anumit

echilibru în raport cu prejudiciul moral, o reprezintă suma de câte 4.500 euro,

pentru fiecare.

Curtea a reținut că,

la data soluționării apelului, sunt aplicabile dispozițiile art. II din O.U.G.

nr. 62/2010, potrivit cărora procesele aflate în curs de judecată și în care nu

s-au pronunțat hotărâri definitive, trebuie să se conformeze limitelor de sume

prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. a) pct. 1 și 2 din Legea nr. 221/2009.

Din perspectiva

dispozițiilor legale sus-menționate - Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost

modificată prin O.U.G. nr. 62/2010 - instanța de apel a apreciat că, pentru

prejudiciul moral suferit de reclamante, li se cuvin despăgubiri în cuantum de

4.500 euro, fiecare.

Împotriva deciziei instanței

de apel a formulat cerere de recurs la data de 29 decembrie 2010, pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care a criticat-o pentru

nelegalitate, sub următoarele aspecte:

În raport de

conținutul art. 5 din Legea nr. 221/2009, în ceea ce privește categoriile de

persoane persecutate, s-a susținut că reclamantele și familia acestora nu au

suferit o condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu

caracter politic.

Prin urmare, nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit.

Daunele morale sunt

definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie

atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.

Pe de altă parte,

acordarea daunelor morale nu se justifică având în vedere faptul că însăși

drepturile prevăzute și acordate, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990,

republicat, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă măsuri cu

caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive

politice.

S-a susținut și că

suma acordată de instanță, respectiv 4.500 euro pentru fiecare reclamantă, cu

titlu de despăgubire, este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului

real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de

îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Daunele morale

constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori

care se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea

corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte

valori similare.

Prejudiciile morale

pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice

naturii prejudiciului.

Pentru a putea fi

cuantificat prejudiciul moral, este nevoie de un criteriu de referință față de

care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate

acorda reclamantului, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu

despăgubirea acordată.

La repararea daunelor

morale, instanța de judecată trebuie să țină cont și de criteriul echității.

Cuantificării

prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă,

corespunzătoare prejudiciului real suferit.

Raportat la împrejurările

speței, o statuare în echitate care să asigure reparația morală și nu una având

scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului

despăgubirilor solicitate.

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce urmează:

În drept, în

conformitate cu art. 5 din Legea nr. 221 /2009, în vigoare la data promovării

cererii de chemare în judecată „Orice persoană care a suferit condamnări cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după

decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al

II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la

data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea

cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja

acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind

acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate

în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și

completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare”.

În contextul

dispozițiilor legale sus-menționate și a situației de fapt pe deplin stabilite,

sub toate aspectele ce interesează cauza pendinte, nu poate fi reținută critica

referitoare la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru o astfel de

solicitare, întrucât posibilitatea acordării despăgubirilor pentru prejudiciul

moral suferit vizează atât persoanele care au suferit o condamnare penală, cât

și pe cele care au suportat luarea unei măsuri administrative cu caracter

politic, instanței de judecată neputându-i-se astfel imputa nerespectarea

principiului de drept „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.

Chiar dacă instanța

de apel și-a sprijinit în mod formal hotărârea pronunțată pe dispozițiile art.

I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea

Legii nr. 221/2009, publicată în M. Of. nr. 446/01.07.2010, declarate

neconstituționale prin efectul Deciziei nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, soluția pronunțată este legală și temeinică și se impune a fi

menținută, prin raportare la dispozițiile de principiu ale actului de bază, în

vigoare la data promovării acțiunii, redate în paragrafele anterioare.

Pentru a menține

soluția instanței de apel s-a avut în vedere și faptul că, la data introducerii

acțiunii, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată, s-a născut un drept la

acțiune pentru a solicita despăgubiri civile pentru prejudiciul produs prin

măsura administrativă cu caracter politic suferită de reclamante, situație ce

trebuie conservată în cauză, întrucât dispozițiile de drept substanțial în

vigoare la data cererii de chemare în judecată trebuie aplicate pe tot

parcursul procesului, date fiind exigențele ce țin, pe de o parte, de

principiul neretroactivității legii și, pe de altă parte, de dreptul de acces

efectiv la instanță, în condiții de egalitate de tratament juridic și de

nediscriminare.

Nu se poate reține că

suma acordată de instanța de apel ar fi nejustificată în raport de întinderea

prejudiciului real suferit, respectiv că aceasta ar constitui un izvor de

îmbogățire fără just temei a reclamantului, întrucât în operațiunea de

cuantificare instanța fondului s-a raportat la criteriile prescrise de lege,

inclusiv la principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată și la

cel al echității.

În contextul unei

situații de fapt care a relevat că reclamantele personal, tatăl și soții

acestora, au fost deportați în Câmpia Bărăganului, cu toate consecințele

nefaste a unei astfel de măsuri abuzive - familia reclamantelor avea o situație

materială foarte bună, fiind cunoscuți în localitate ca „cei mai înstăriți oameni

din sat”; familia reclamantului avea o casă cu mai multe camere, anexe, animale

și pământ, moară, cazan de țuică, sălaș, bunuri pe care nu le-au mai găsit la

întoarcerea acasă, cu excepția casei care, așa cum relevă martorii, a fost

complet distrusă; familia reclamantelor, deportată în Bărăgan, nu a avut casă,

documente, într-un cuvânt nimic, fiind lăsați în câmp, sub cerul liber - nu se

poate reține că suma de 4500 euro pentru fiecare nu ar fi rezonabilă,

echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit.

Referirile

recurentului-pârât la nerespectarea de către instanța de judecată a

principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, dar și a

criteriul echității, nu pot fi primite, cât timp din expunerea de motive

rezultă cu evidență că evaluarea instanței s-a raportat atât la legislația

națională, cât și la cea europeană, astfel cum aceasta a fost interpretată în

jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg din materia acordării

daunelor morale (sub acest aspect, relevantă este Cauza Kudla vs. Polonia).

Cauza Kudla vs.

Polonia este relevantă întrucât a impus ideea conform căreia cuantumul daunelor

morale acordate unei victime a represiunilor nu trebuie stabilit într-un

cuantum disproporționat și nerezonabil, ci raportat, coroborat, evaluat la

întinderea prejudiciului real suferit, respectiv că o astfel de pretenție nu

trebuie să reprezinte în niciun caz un izvor de îmbogățire fără justă cauză.

Nu pot fi primite

criticile generale referitoare la aspectul nedovedirii pretențiilor și la lipsa

criteriilor de cuantificare, întrucât, pe de o parte, acestea nu

circumstanțiază o ipoteză concretă de nelegalitate iar, pe de altă parte, din

expunerea de motive a hotărârilor fondului rezultă că instanțele anterioare au

fost preocupate să stabilească pe deplin situația de fapt a cauzei pendinte și

să justifice suma acordată cu titlu de despăgubiri morale prin raportare la

criteriile prescrise de lege.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin

împotriva Deciziei nr. 391/A din 21 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 octombrie 2011.