ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5524/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, prin sentința civilă nr. 425 din 16 martie 2010, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții L.C., L.C.I. și pe cale de consecință: pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin a fost obligat către reclamanți la plata sumei de 220.000 Euro reprezentând daune morale. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Reclamanții personal cât și familia acestora au fost dislocați în perioada 1951-1955 în Câmpia Bărăganului.

Că prin stabilirea unui domiciliu obligatoriu, s-a apreciat că le-au fost cauzate, atât reclamanților cât și familiei acestora, prejudicii materiale și morale ale căror consecințe s-au repercutat asupra vieții ulterioare a membrilor familiei, fiindu-le știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, precum și atributele ce țin de relațiile sociale, respectiv onoare și reputație. De asemenea, stabilirea unui domiciliu forțat, lipsirea de libertate a produs consecințe și în planul vieții private a familiei reclamantului, inclusiv după momentul întoarcerii acasă, respectiv după 5 ani, când nu au mai găsit decât o casă complet distrusă, în locul gospodăriei prospere lăsate la plecare, precum și asupra surselor de venit, fiind astfel întrunite elementele răspunderii instituite de art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Față de atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale ale reclamanților și familiei acestora, instanța de fond a apreciat că o indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 220.000 Euro. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 288 din 20 septembrie 2010, a admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva sentinței civile nr. 425 din 16 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin în dosar nr. 4090/115/2009, în contradictoriu cu reclamanții intimați L.C. și L.C.I. și pe cale de consecință: a schimbat în parte sentința civilă menționată mai-sus, în sensul că: a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 2.000 Euro; au fost menținute restul dispozițiile sentinței apelate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Deportarea reclamanților și a familiilor lor în perioada 1951-1955 reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, iar art. 5 alin. (1) al aceluiași act normativ prevede că persoana care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 2989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic poate solicita instanței de judecată obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, iar la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

De asemenea, s-a mai reținut și faptul că susținerea pârâtului potrivit căreia despăgubirile se acordă numai persoanelor condamnate, nu și celor împotriva cărora s-au luat măsuri administrative cu caracter politic, nu poate fi primită, deoarece rezultă dintr-o interpretare greșită a textului de lege. Cu privire la cuantumul despăgubirilor s-a reținut ca fiind întemeiată critica pârâtului în raport cu dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010, sens în care cuantumul despăgubirilor în cauză să fie în sumă de 2.000 Euro. Împotriva deciziei civile mai sus menționată a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., deoarece: - Reclamanții și familia acestora nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic. Prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 modificată și completată prin O.U.G. nr. 62/2010. - Acordarea daunelor morale nu se justifică, având în vedere faptul că drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate. - Suma acordată de instanța de apel nu se justifică în raport cu întinderea prejudiciului real suferit de reclamanți, având în vedere că acesta nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

- Pentru a putea fi cuantificat prejudiciul moral este nevoie de un criteriu de referință față de care un judecător să poată aprecia mărimea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. - La repararea daunelor morale instanța de judecată trebuie să țină cont de criteriul echității. Recursul nu este fondat.

Deportarea reclamanților și a familiilor lor în perioada 1951-1955 în Câmpia Bărăganului reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, iar art. 5 prin alin. (1) al aceluiași act normativ prevede că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, poate solicita instanței de judecată obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, iar la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.

Măsura instituită cu caracter politic, așa cum este definită de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, a produs reclamanților un prejudiciu moral ce poate fi reparat în condițiile acestui act normativ. Astfel, prin strămutarea obligatorie a reclamanților și a familiei acestora din localitatea de domiciliu din Caraș-Severin în Câmpia Bărăganului, s-a adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, iar la stabilirea cuantumului daunelor morale s-au avut în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsuri în care aceste valori au fost afectate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării către reclamanți.

În speță, în mod legal a apreciat instanța de apel că stabilirea domiciliului obligatoriu al reclamanților și a membrilor familiei acestora a fost susceptibilă de a produce suferințele morale, de natură să lezeze demnitatea și onoarea acestora, criterii care definesc persoana umană și care analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamanți.

Or, prin raportarea la datele concrete ale cauzei, ținând cont și de faptul că, reclamanții au beneficiat de indemnizațiile în baza Decretului-lege nr. 118/1990 și cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, precum și de criteriul echității, întinderea despăgubirilor acordate reclamanților de către instanța de apel, pentru repararea prejudiciului moral, în sumă totală de 2000 Euro, față de perioada deportații (1951-1955), de atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnității și de suferințele fizice și psihice cauzate reclamanților, este echitabilă și justificată. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva deciziei nr. 288A din 20 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 iunie 2011.