ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 624/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 28 ianuarie 2010, ulterior precizată, reclamanta B.E.G. a chemat

în judecată Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând

obligarea pârâtului, în temeiul Legii nr. 221/2009, la plata sumei de 1.000.000

euro despăgubiri morale și la 1.000.000 euro despăgubiri materiale, pentru

prejudiciul suferit ca urmare a deportării împreună cu părinții săi, în baza

Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., din localitatea Marila, jud. Caraș-Severin, în

Câmpia Bărăganului, localitatea Cacomeanca Nouă.

Prin sentința civilă nr. 2164 din 17

septembrie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea și a obligat

pârâtul la plata sumei de 4.500 euro sau echivalentul în lei la data plății,

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral. A respins celelalte

pretenții ale reclamantei, precum și cererea pentru cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că reclamanta împreună cu mama sa, C.T. (decedată la data de

01 august 1987), au fost strămutate la data de 18 iunie 1951, conform deciziei

M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea Marila, jud. Caraș-Severin, fixându-li-se

domiciliu obligatoriu în localitatea Cacomeanca Nouă, jud. Ialomița.

Reținând că reclamanta beneficiază

de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 și având în vedere suferințele pe

care le-au îndurat reclamanta și mama sa în perioada strămutării, tribunalul a

admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamantă a sumei de

3.500 euro pentru prejudiciul moral propriu și la plata sumei de 1.000 euro

pentru prejudiciul moral suferit de autoarea sa.

A fost respinsă cererea reclamantei

pentru despăgubiri materiale, reținându-se că, din conținutul art. 5 alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 221/2009, rezultă că asemenea despăgubiri se acordă doar

pentru bunuri imobile confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurii

administrative, dacă nu sau obținut pentru acestea măsuri reparatorii în baza

Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel ambele părți. Reclamanta a arătat că Legea nr. 221/2009 are

caracter de complinire a Decretului-lege nr. 118/1990 și a O.U.G. nr. 214/1999,

iar în măsura în care măsurile reparatorii obținute în baza acestora nu acoperă

prejudiciul material și moral suferit, noua lege trebuie să le întregească.

A mai arătat că Legea nr. 221/2009

nu face distincția între persoanele condamnate politic și cele care au făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic și, prin urmare, nici

instanța nu poate face această distincție.

În motivarea apelului pârâtului,

s-au invocat deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358 din 21

octombrie 2010 ale Curții Constituționale, prin care au fost declarate

neconstituționale art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, precum și art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin decizia nr. 183/A din 09

februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă s-au admis apelurile,

s-a desființat hotărârea atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș.

În considerentele acestei decizii

s-a reținut că reclamanta B.E.G. și-a întemeiat cererea pentru despăgubiri

morale pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text

care a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

În raport de împrejurarea că termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin.

(1) din Constituție și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 a expirat fără

ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale

cu dispozițiile Constituției, instanța a reținut că decizia Curții

Constituționale a devenit obligatorie. Ca atare, art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei,

și-a încetat efectele, ceea ce atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub

aspectul dreptului la despăgubiri morale.

Curtea a mai reținut că apelul

reclamantei este întemeiat în ceea ce privește despăgubirile materiale. Instanța

de apel a apreciat că Legea nr. 221/2009 nu face distincție între bunuri

imobile și bunuri mobile, folosind sintagma „bunuri confiscate”. De asemenea,

nu distinge după cum aceste bunuri fac sau nu obiectul legilor reparatorii

anterioare, iar acolo unde legea nu distinge, nici cel care o aplică nu poate

să o facă.

Legea nr. 221/2009 exceptează doar

de la acordarea de despăgubiri materiale bunurile care au fost restituite în

natură sau prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005.

În acest context se face referire la aceste legi reparatorii.

Respingând pretențiile reclamantei

constând în despăgubiri materiale pe considerentul că nu intră sub incidența

Legii nr. 221/2009, prima instanță nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra

fondului acestor pretenții, situație în care devine aplicabil art. 297 alin. (1)

C. proc. civ. în forma anterioară modificării sale prin Legea nr. 202/2010,

conform art. XXII alin. (2) din această lege.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în

termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, prin D.G.F.P. Timiș.

În motivarea recursului, întemeiat

pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul arată că instanța de

apel a interpretat și a aplicat greșit prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 221/2009. Într-o interpretare corectă a acestor prevederi legale,

despăgubirile materiale pot fi acordate numai în situația în care bunurile

confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii

administrative abuzive, nu au fost deja retrocedate în natură sau în echivalent

în cadrul procedurilor speciale reglementate de Legea nr. 10/2001. Cum acest

act normativ vizează exclusiv imobilele preluate de stat în mod abuziv, rezultă

că numai astfel de bunuri ar putea forma obiect de reparație pe Legea nr. 221/2009,

cu condiție să nu se fi acordat deja măsuri reparatorii în temeiul legii

speciale anterioare.

Recurentul face referire, în partea

finală a motivelor de recurs, la unul dintre argumentele care au stat la baza

deciziei Curții Constituționale, prin care s-a declarat neconstituționalitatea art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, argument potrivit căruia prin

instituirea unei proceduri de reparare materială, identică ca scop cu cele deja

consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, se încalcă prevederile Legii nr.

24/2000 privind normele de tehnică legislativă și art. 1 și 3 din Constituție.

Examinând decizia recurată, prin

prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Instanța de apel a apreciat în mod

corect incidența prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile

în care prima instanță a soluționat cel de-al doilea capăt de cerere (privind

acordarea daunelor materiale pentru bunurile confiscate ca urmare a măsurii

deportării), fără a examina fondul pretențiilor formulate de reclamantă.

Reținând că, pe temeiul art. 5 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, nu se pot solicita despăgubiri decât pentru

imobilele preluate de stat în mod abuziv, ce formează obiectul Legilor nr. 10/2001

și nr. 247/2005, tribunalul a dat o interpretare greșită textului legal,

restrângându-i sfera de aplicare, contrar conținutului său, care nu cuprinde o

asemenea limitare și încălcând astfel principiul ubi lex non distinguit, nec

nos distinguere debemus.

Potrivit art. 5

alin. (1) lit.

b) din Legea nr. 221/2009: „Orice persoană care a suferit condamnări cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut

obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după

decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al

II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen

de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului

la:

(…)

b) acordarea de despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de

condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu

i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile

Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind

reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente, cu modificările și completările ulterioare (…)”

Textul menționat instituie, în prima

teză a literei b), regula potrivit căreia se acordă despăgubiri pentru bunurile

confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative,

fără a se distinge după cum este vorba de bunuri mobile sau imobile și fără a

limita posibilitatea despăgubirii la bunurile imobile prevăzute de Legile nr. 10/2001

și nr. 247/2005. Potrivit tezei a doua a literei b), fac excepție de la această

regulă bunurile care au fost restituite sau pentru care s-au acordat

despăgubiri în baza celor două acte normative de reparație, această excepție

prevăzută de lege fiind necesară pentru a se evita dubla reparație.

Excepția de la regula acordării

despăgubirilor pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca

efect al măsurii administrative este de strictă interpretare și aplicare,

neputând fi interpretată în sensul că ar limita sfera bunurilor pentru care se

cuvin daune materiale doar la bunurile ce fac obiectul celor două legi speciale

de reparație.

Dacă s-ar accepta punctul de vedere

contrar, s-ar ajunge la o consecință inacceptabilă din punct de vedere logic,

deoarece, din interpretarea excepției de la regulă s-ar deduce o altă regulă,

contrară celei inițiale. Altfel spus, deși regula prevăzută în prima teză a

literei b) este aceea că se acordă despăgubiri pentru bunurile confiscate prin

hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, fără nicio

distincție, prin interpretarea excepției de la această regulă (excepție

cuprinsă în teza a doua a lit. b) s-ar ajunge la instituirea unei alte reguli,

respectiv aceea că nu se acordă despăgubiri decât pentru bunurile imobile ce

formează obiectul Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005, iar această a doua

regulă ar fi în mod evident în contradicție cu prima.

În ceea ce privește critica

recurentului, referitoare la argumentele care au fost avute în vedere de Curtea

Constituțională, în sensul că prin instituirea unei proceduri de despăgubire,

identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare,

se încalcă prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă

și art. 1 și 3 din Constituție, se observă că aceste argumente vizează

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind

daunele morale și nu dispozițiile lit. b), ce constituie temeiul de drept al

celui de-al doilea capăt de cerere al acțiunii reclamantei, prin care se

solicită acordarea de daune materiale.

Față de aceste considerente,

apreciind corectă soluția instanței de apel, Înalta Curte va respinge recursul

declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice

prin D.G.F.P. Timiș

împotriva deciziei civile nr. 183/A din 09 februarie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 03 februarie 2012.