ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 624/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 28 ianuarie 2010, ulterior precizată, reclamanta B.E.G. a chemat în judecată Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului, în temeiul Legii nr. 221/2009, la plata sumei de 1.000.000 euro despăgubiri morale și la 1.000.000 euro despăgubiri materiale, pentru prejudiciul suferit ca urmare a deportării împreună cu părinții săi, în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., din localitatea Marila, jud. Caraș-Severin, în Câmpia Bărăganului, localitatea Cacomeanca Nouă. Prin sentința civilă nr. 2164 din 17 septembrie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul la plata sumei de 4.500 euro sau echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.

A respins celelalte pretenții ale reclamantei, precum și cererea pentru cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta împreună cu mama sa, C.T. (decedată la data de 01 august 1987), au fost strămutate la data de 18 iunie 1951, conform deciziei M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea Marila, jud. Caraș-Severin, fixându-li-se domiciliu obligatoriu în localitatea Cacomeanca Nouă, jud. Ialomița. Reținând că reclamanta beneficiază de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 și având în vedere suferințele pe care le-au îndurat reclamanta și mama sa în perioada strămutării, tribunalul a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamantă a sumei de 3.500 euro pentru prejudiciul moral propriu și la plata sumei de 1.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de autoarea sa.

A fost respinsă cererea reclamantei pentru despăgubiri materiale, reținându-se că, din conținutul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, rezultă că asemenea despăgubiri se acordă doar pentru bunuri imobile confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă nu sau obținut pentru acestea măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Reclamanta a arătat că Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire a Decretului-lege nr. 118/1990 și a O.U.G. nr. 214/1999, iar în măsura în care măsurile reparatorii obținute în baza acestora nu acoperă prejudiciul material și moral suferit, noua lege trebuie să le întregească.

A mai arătat că Legea nr. 221/2009 nu face distincția între persoanele condamnate politic și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic și, prin urmare, nici instanța nu poate face această distincție. În motivarea apelului pârâtului, s-au invocat deciziile nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, prin care au fost declarate neconstituționale art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, precum și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Prin decizia nr. 183/A din 09 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă s-au admis apelurile, s-a desființat hotărârea atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că reclamanta B.E.G. și-a întemeiat cererea pentru despăgubiri morale pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text care a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. În raport de împrejurarea că termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța a reținut că decizia Curții Constituționale a devenit obligatorie. Ca atare, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei, și-a încetat efectele, ceea ce atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.

Curtea a mai reținut că apelul reclamantei este întemeiat în ceea ce privește despăgubirile materiale. Instanța de apel a apreciat că Legea nr. 221/2009 nu face distincție între bunuri imobile și bunuri mobile, folosind sintagma „bunuri confiscate”. De asemenea, nu distinge după cum aceste bunuri fac sau nu obiectul legilor reparatorii anterioare, iar acolo unde legea nu distinge, nici cel care o aplică nu poate să o facă. Legea nr. 221/2009 exceptează doar de la acordarea de despăgubiri materiale bunurile care au fost restituite în natură sau prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005. În acest context se face referire la aceste legi reparatorii. Respingând pretențiile reclamantei constând în despăgubiri materiale pe considerentul că nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009, prima instanță nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra fondului acestor pretenții, situație în care devine aplicabil art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. în forma anterioară modificării sale prin Legea nr. 202/2010, conform art. XXII alin. (2) din această lege. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș. În motivarea recursului, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul arată că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Într-o interpretare corectă a acestor prevederi legale, despăgubirile materiale pot fi acordate numai în situația în care bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive, nu au fost deja retrocedate în natură sau în echivalent în cadrul procedurilor speciale reglementate de Legea nr. 10/2001.

Cum acest act normativ vizează exclusiv imobilele preluate de stat în mod abuziv, rezultă că numai astfel de bunuri ar putea forma obiect de reparație pe Legea nr. 221/2009, cu condiție să nu se fi acordat deja măsuri reparatorii în temeiul legii speciale anterioare. Recurentul face referire, în partea finală a motivelor de recurs, la unul dintre argumentele care au stat la baza deciziei Curții Constituționale, prin care s-a declarat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, argument potrivit căruia prin instituirea unei proceduri de reparare materială, identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, se încalcă prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă și art. 1 și 3 din Constituție.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: Instanța de apel a apreciat în mod corect incidența prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care prima instanță a soluționat cel de-al doilea capăt de cerere (privind acordarea daunelor materiale pentru bunurile confiscate ca urmare a măsurii deportării), fără a examina fondul pretențiilor formulate de reclamantă. Reținând că, pe temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, nu se pot solicita despăgubiri decât pentru imobilele preluate de stat în mod abuziv, ce formează obiectul Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005, tribunalul a dat o interpretare greșită textului legal, restrângându-i sfera de aplicare, contrar conținutului său, care nu cuprinde o asemenea limitare și încălcând astfel principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: (…) b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare (…)” Textul menționat instituie, în prima teză a literei b), regula potrivit căreia se acordă despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative,

fără a se distinge după cum este vorba de bunuri mobile sau imobile și fără a limita posibilitatea despăgubirii la bunurile imobile prevăzute de Legile nr. 10/2001 și nr. 247/2005. Potrivit tezei a doua a literei b), fac excepție de la această regulă bunurile care au fost restituite sau pentru care s-au acordat despăgubiri în baza celor două acte normative de reparație, această excepție prevăzută de lege fiind necesară pentru a se evita dubla reparație. Excepția de la regula acordării despăgubirilor pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative este de strictă interpretare și aplicare, neputând fi interpretată în sensul că ar limita sfera bunurilor pentru care se cuvin daune materiale doar la bunurile ce fac obiectul celor două legi speciale de reparație.

Dacă s-ar accepta punctul de vedere contrar, s-ar ajunge la o consecință inacceptabilă din punct de vedere logic, deoarece, din interpretarea excepției de la regulă s-ar deduce o altă regulă, contrară celei inițiale. Altfel spus, deși regula prevăzută în prima teză a literei b) este aceea că se acordă despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, fără nicio distincție, prin interpretarea excepției de la această regulă (excepție cuprinsă în teza a doua a lit. b) s-ar ajunge la instituirea unei alte reguli, respectiv aceea că nu se acordă despăgubiri decât pentru bunurile imobile ce formează obiectul Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005, iar această a doua regulă ar fi în mod evident în contradicție cu prima.

În ceea ce privește critica recurentului, referitoare la argumentele care au fost avute în vedere de Curtea Constituțională, în sensul că prin instituirea unei proceduri de despăgubire, identică ca scop cu cele deja consacrate prin legi anterioare încă în vigoare, se încalcă prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă și art. 1 și 3 din Constituție, se observă că aceste argumente vizează neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind daunele morale și nu dispozițiile lit. b), ce constituie temeiul de drept al celui de-al doilea capăt de cerere al acțiunii reclamantei, prin care se solicită acordarea de daune materiale. Față de aceste considerente, apreciind corectă soluția instanței de apel, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș împotriva deciziei civile nr. 183/A din 09 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 03 februarie 2012.