ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4589/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4589/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea civilă

înregistrată pe rolul Tribunalului

Caraș-Severin

, reclamantul A.C.I.A.

a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei și

Finanțelor Publice București prin D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând instanței

ca, prin hotărârea ce o va pronunța în cauză, să dispună obligarea pârâtului la

plata sumei de 250.000 euro, cu titlu de daune morale, fără cheltuieli de

judecată.

Prin sentința civilă nr.

1154 din 17 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, s-a admis în

parte acțiunea, cu consecința obligării pârâtului să plătească reclamantului A.C.I.A.

suma de 50.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale.

Instanța de fond a

reținut că, din analiza actelor aflate la dosar rezultă că mama reclamantului A.

(fostă S.) S., la data de 18 iunie 1951 a fost deportată din localitatea de

domiciliu loc. Forotic, jud. Caraș-Severin, în localitatea Dâlga Nouă, în

Câmpia Bărăganului.

La data la care mama

reclamantului a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta avea o

situație materială bună, fiind cunoscută în localitate.

Obligată să lase în

urmă tot ce a avut, mama reclamantului a fost deportată în Bărăgan, nu a avut

casă, documente, într-un cuvânt nimic, fiind lăsată în câmp, sub cerul liber.

Conform adresei din 19

noiembrie 2000 a Direcției Instanțelor Militare din cadrul Ministerul

Justiției, S.S., mama reclamantului, a făcut obiectul Deciziei M.A.I. nr. 200/1951

prin care i s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Dâlga Nouă, iar prin

Decizia M.A.I. nr. 6200/1955 la data de 20 decembrie 1955, mamei reclamantului

i s-au ridicat restricțiile domiciliare.

Mama reclamantului nu

a beneficiat de dispozițiile Decretul-lege nr. 118/1990.

Prin documentele

depuse la dosar, reclamantul a făcut dovada încadrării lui în disp. art. 3, 5 din

Legea nr. 221/2009, care-l îndreptățesc la a solicita obligarea statului pentru

prejudiciul moral suferit prin dislocare.

Daunele morale sunt

definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul

personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.

Cât privește însă

cuantumul acestor daune morale, instanța de fond a apreciat că suma de 250.000

euro, solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată.

În aprecierea

importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercursiunile

prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra

posibilității ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional și

familial.

Astfel s-a

considerat că antecesoarea reclamantului și chiar reclamantul personal, au fost

împiedicați să-și dezvolte, în condiții corespunzătoare, personalitatea, să

evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească în timp

util un statut corespunzător așteptărilor lor.

Privarea de libertate

de mișcare a condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în

consecințele dăunătoare neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile și

încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința

inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului,

fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează

relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul

afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își

găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.

Lipsirea de libertate

a avut repercursiuni și în planul vieții private profesionale a persoanei

condamnate din motive politice, inclusiv după momentul întoarcerii la

domiciliu, fiindu-i afectate datorită condițiilor istorice anterioare anului

1989, viața familială, imaginea și chiar sursele de venit.

Fiind

întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009

și art. 48 alin. (3) din Constituție, s-a reținut că se impune repararea

integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu

înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii,

pe cât posibil, în situația anterioară a victimei.

În

stabilirea cuantumului, s-a avut în vedere faptul că, orice dislocare pe

nedrept produce celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional,

că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea.

Totodată,

s-a avut în vedere împrejurarea că, în comunitatea din care făcea parte, acesta

era cunoscut ca persoană deosebită, iar prin îndepărtarea fizică a

reclamantului și a familiei acestuia ca măsură administrativă abuzivă, au fost

lipsiți de posibilitatea de a-și continua activitățile anterioare și de a obține

venituri corespunzătoare.

Drept

urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare

consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor

morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte.

Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile,

cererea a fost admisă pentru suma de 50.000 euro.

Împotriva acestei

sentințe,

a declarat apel

pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând schimbarea în tot a sentinței

civile nr. 1154 din 17 iunie 2010, ca netemeinică și nelegală, iar pe fond,

respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 958

din data de 16 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara, s

ecția civilă, a admis

apelul declarat de pârât și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a

respins acțiunea reclamantului.

Curtea de apel a

examinat hotărârea atacată în raport de conținutul Deciziei nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr 761 din

15 noiembrie 2010, reținând că motivul pentru care reclamantul nu are dreptul

la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a

fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale.

Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin

care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general

obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului, și-a încetat

efectele juridice.

Inexistența temeiului

juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor

morale.

Instanța de apel a

arătat că nu se poate reține nici că reclamantul avea anterior deciziei Curții

Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre

judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul

rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare

se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus

prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv

posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză,

declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

o ordonanță.

Față de cele reținute

anterior, nu mai prezintă nicio relevanță și nu se mai impun a fi analizate

criticile aduse de apelant hotărârii primei instanțe cu privire la cuantumul

despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010

au fost, de asemenea, declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1354 din 20

octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs reclamantul

A.C.I.A.,

solicitând

modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului declarat de

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.

În

motivarea recursului, reclamantul a invocat

nerespectarea

principiului egalității în drepturi și normelor legale în materie.

Acțiunea introdusă de

reclamant a fost înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin la data de 04

decembrie 2009, judecata asupra fondului având loc la data de 17 iunie 2010.

Prin urmare, cererea

a fost înregistrată și judecată în fond înainte de judecarea excepției de

neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, (la

fel ca și apelul motivat declarat de intimatul-pârât), situație în care Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este aplicabilă în cauză.

A aprecia altfel ar

duce la încălcarea disp. art. 16 din Constituția României care prevede că

“

Cetățenii sunt egali

în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără

discriminări.”, creând o discriminare între persoanele care au introdus

acțiunea principală în relativ aceeași perioadă și care au obținut o hotărâre

în fond rămasă definitivă la alt moment.

De asemenea, o astfel

de interpretare este în contradicție cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12

la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

adoptat în anul 2000, care prevede că: „exercitarea oricărui drept prevăzut de

lege trebuie sa fie asigurat fără nici o discriminare bazată în specia/ pe sex,

rasă, cu/oare, limbă, religie, opinii politice și orice alte opinii, origine

națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere

sau orice altă situație.”

Sfera suplimentară de

protecție stabilită de art. l din Protocolul 12, se referă și la cazurile în

care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat

unei persoane în temeiul legislației naționale, precum și exercitarea unui

drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în

conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate

publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o

anume maniera. Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recenta a

Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Thorne vs. The United Kingdom,

pronunțată în anul 2009.

În consecință, după

cum chiar Curtea Constituțională a statuat in jurisprudența sa, respectarea

principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal

pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Simpla împrejurare de

fapt, respectiv rămânerea definitivă la alt moment a hotărârilor în fond, nu

poate fi calificată drept un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere,

astfel încât nu se poate justifica tratamentul discriminatoriu aplicabil

persoanelor îndreptățite la despăgubiri aflate în situații identice la data

introducerii acțiunilor.

Recurentul-reclamant

a susținut și nerespectarea principiului neretroactivității legii și normelor

legale în materie.

La data introducerii

cererii de chemare în judecata s-a manifestat expres dreptul de a solicita

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma uneia din măsurile abuzive

incriminate în Legea nr. 221/2009, inclusiv în temeiul art. 5, alin. (1), lit.

a) din lege, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de

chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Principiul

neretroactivității legii civile noi îl constituie regula de drept potrivit

căreia legea civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după

intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice

petrecute anterior.

Acest principiu este

expres consacrat în art. 1 C. civ., precum și în art. 15 alin. (2) din

Constituția României.

În sensul aplicării principiului

neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

(Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croația paragraful 81),

invocată și de Curtea Constituțională în motivarea Deciziei nr. 1354/2010.

Preeminența

reglementărilor internaționale în fața legislației interne este consacrată

expres de Constituția României, în art. 20.

În sensul

obligativității respectării celor două principii arătate mai sus, Curtea

Constituțională s-a pronunțat și prin Decizia nr. 830/2008.

Prin motivele de

recurs, s-a invocat și nerespectarea dreptului la un proces echitabil.

Prin dispozițiile art.

5 din Legea nr. 221/2009, în forma inițială, a fost creată speranța dobândirii

unui bun, respectiv dreptul de a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral

cauzat prin măsura administrativă dispusă, în sensul art. 1 din Protocolul

adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale, iar intervenția de natură legislativă ori constituțională pe

parcursul judecării litigiului duce la încălcarea principiului egalității

armelor în procesul civil, cu consecința nerespectării dreptului la un proces

echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Totodată,

recurentul-reclamant a arătat că nu s-a respectat art. 1 din Protocolul 1

adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

Potrivit

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de „bunuri"

privește atât bunurile actuale având o valoare patrimonială (a se vedea

Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunțată în Cauza Van der Mussele împotriva

Belgiei), precum și în situații precis delimitate, creanțele determinate

potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel

îndreptățit poate avea o speranță legitimă că ar putea să se bucure efectiv de

dreptul său de proprietate (a se vedea Hotărârea din 20 noiembrie 1995

pronunțată în Cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții împotriva Belgiei,

Hotărârea pronunțată în Cauza Draon împotriva Franței, Hotărârea pronunțată în Cauza

Gratzinger și Gratzingerova împotriva Cehiei, Hotărârea din 11 iunie 2009

pronunțată în Cauza Trgo împotriva Croației).

Tot potrivit

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat

contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. l, adoptă

o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor

confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic

creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care

îndeplinesc anumite condiții, (a se vedea Hotărârea din 22 iunie 2004

pronunțată în Cauza Broniowski împotriva Poloniei).

În această situație,

apreciază reclamantul că, după pronunțarea unei hotărâri, chiar nedefinitive,

persoanele îndreptățite beneficiază de un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1

adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

Motivul de revizuire

prevăzut la pct. 10 din art. 322 C. proc. civ. nu are incidență în cauză,

întrucât intimatul-pârât nu a invocat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională nepronunțând o hotărâre cu

privire la această pricină.

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce succed:

Criticile formulate de recurent aduc în

discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea

reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări

cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita

instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare.

Prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care

devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din

Legea nr. 47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și

erga omnes,

se aplică și acțiunilor în curs sau

numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății,

respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12,

privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în

interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. pr. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (

facta pendentia

), intrând sub

incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5

alin. (1)

lit. a) din

Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face

cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum

.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a

reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes

și

ex nunc

ar fi afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de

cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate

tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.1

din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui

drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași

considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii

de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu

poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată,

cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Având în vedere considerentele expuse, nu se

mai impune analizarea celorlalte critici formulate de reclamant, ce nu mai pot

fi verificate, odată ce și-au încetat efectele dispozițiile legale care au

constituit temeiul juridic în baza căruia au fost cerute despăgubirile morale.

Față de cele ce

preced, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul A.C.I.A. împotriva deciziei nr. 958

din data de 16 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 iunie 2012.