ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4589/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin , reclamantul A.C.I.A. a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice București prin D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța în cauză, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, cu titlu de daune morale, fără cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 1154 din 17 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, s-a admis în parte acțiunea, cu consecința obligării pârâtului să plătească reclamantului A.C.I.A. suma de 50.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale.

Instanța de fond a reținut că, din analiza actelor aflate la dosar rezultă că mama reclamantului A. (fostă S.) S., la data de 18 iunie 1951 a fost deportată din localitatea de domiciliu loc. Forotic, jud. Caraș-Severin, în localitatea Dâlga Nouă, în Câmpia Bărăganului. La data la care mama reclamantului a fost obligată să părăsească localitatea, aceasta avea o situație materială bună, fiind cunoscută în localitate. Obligată să lase în urmă tot ce a avut, mama reclamantului a fost deportată în Bărăgan, nu a avut casă, documente, într-un cuvânt nimic, fiind lăsată în câmp, sub cerul liber. Conform adresei din 19 noiembrie 2000 a Direcției Instanțelor Militare din cadrul Ministerul Justiției, S.S., mama reclamantului, a făcut obiectul Deciziei M.A.I.

nr. 200/1951 prin care i s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Dâlga Nouă, iar prin Decizia M.A.I. nr. 6200/1955 la data de 20 decembrie 1955, mamei reclamantului i s-au ridicat restricțiile domiciliare. Mama reclamantului nu a beneficiat de dispozițiile Decretul-lege nr. 118/1990. Prin documentele depuse la dosar, reclamantul a făcut dovada încadrării lui în disp. art. 3, 5 din Legea nr. 221/2009, care-l îndreptățesc la a solicita obligarea statului pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare. Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească. Cât privește însă cuantumul acestor daune morale, instanța de fond a apreciat că suma de 250.000 euro, solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată.

În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercursiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității ei de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial. Astfel s-a considerat că antecesoarea reclamantului și chiar reclamantul personal, au fost împiedicați să-și dezvolte, în condiții corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească în timp util un statut corespunzător așteptărilor lor.

Privarea de libertate de mișcare a condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă. Lipsirea de libertate a avut repercursiuni și în planul vieții private profesionale a persoanei condamnate din motive politice, inclusiv după momentul întoarcerii la domiciliu, fiindu-i afectate datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața familială, imaginea și chiar sursele de venit.

Fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009 și art. 48 alin. (3) din Constituție, s-a reținut că se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a victimei. În stabilirea cuantumului, s-a avut în vedere faptul că, orice dislocare pe nedrept produce celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea. Totodată, s-a avut în vedere împrejurarea că, în comunitatea din care făcea parte, acesta era cunoscut ca persoană deosebită, iar prin îndepărtarea fizică a reclamantului și a familiei acestuia ca măsură administrativă abuzivă, au fost lipsiți de posibilitatea de a-și continua activitățile anterioare și de a obține venituri corespunzătoare.

Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 50.000 euro. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând schimbarea în tot a sentinței civile nr. 1154 din 17 iunie 2010, ca netemeinică și nelegală, iar pe fond, respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată. Prin decizia nr. 958 din data de 16 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara, s ecția civilă, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea reclamantului.

Curtea de apel a examinat hotărârea atacată în raport de conținutul Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr 761 din 15 noiembrie 2010, reținând că motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantului, și-a încetat efectele juridice. Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale. Instanța de apel a arătat că nu se poate reține nici că reclamantul avea anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță. Față de cele reținute anterior, nu mai prezintă nicio relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelant hotărârii primei instanțe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul A.C.I.A., solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat. În motivarea recursului, reclamantul a invocat nerespectarea principiului egalității în drepturi și normelor legale în materie. Acțiunea introdusă de reclamant a fost înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin la data de 04 decembrie 2009, judecata asupra fondului având loc la data de 17 iunie 2010. Prin urmare, cererea a fost înregistrată și judecată în fond înainte de judecarea excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, (la fel ca și apelul motivat declarat de intimatul-pârât), situație în care Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este aplicabilă în cauză.

A aprecia altfel ar duce la încălcarea disp. art. 16 din Constituția României care prevede că “ Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.”, creând o discriminare între persoanele care au introdus acțiunea principală în relativ aceeași perioadă și care au obținut o hotărâre în fond rămasă definitivă la alt moment.

De asemenea, o astfel de interpretare este în contradicție cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptat în anul 2000, care prevede că: „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie sa fie asigurat fără nici o discriminare bazată în specia/ pe sex, rasă, cu/oare, limbă, religie, opinii politice și orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.” Sfera suplimentară de protecție stabilită de art. l din Protocolul 12, se referă și la cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat unei persoane în temeiul legislației naționale, precum și exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anume maniera.

Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recenta a Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Thorne vs. The United Kingdom, pronunțată în anul 2009. În consecință, după cum chiar Curtea Constituțională a statuat in jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Simpla împrejurare de fapt, respectiv rămânerea definitivă la alt moment a hotărârilor în fond, nu poate fi calificată drept un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere, astfel încât nu se poate justifica tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptățite la despăgubiri aflate în situații identice la data introducerii acțiunilor.

Recurentul-reclamant a susținut și nerespectarea principiului neretroactivității legii și normelor legale în materie. La data introducerii cererii de chemare în judecata s-a manifestat expres dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma uneia din măsurile abuzive incriminate în Legea nr. 221/2009, inclusiv în temeiul art. 5, alin. (1), lit. a) din lege, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. Principiul neretroactivității legii civile noi îl constituie regula de drept potrivit căreia legea civilă se aplică numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior.

Acest principiu este expres consacrat în art. 1 C. civ., precum și în art. 15 alin. (2) din Constituția României. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croația paragraful 81), invocată și de Curtea Constituțională în motivarea Deciziei nr. 1354/2010. Preeminența reglementărilor internaționale în fața legislației interne este consacrată expres de Constituția României, în art. 20. În sensul obligativității respectării celor două principii arătate mai sus, Curtea Constituțională s-a pronunțat și prin Decizia nr. 830/2008. Prin motivele de recurs, s-a invocat și nerespectarea dreptului la un proces echitabil.

Prin dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, în forma inițială, a fost creată speranța dobândirii unui bun, respectiv dreptul de a obține despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin măsura administrativă dispusă, în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar intervenția de natură legislativă ori constituțională pe parcursul judecării litigiului duce la încălcarea principiului egalității armelor în procesul civil, cu consecința nerespectării dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Totodată, recurentul-reclamant a arătat că nu s-a respectat art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de „bunuri" privește atât bunurile actuale având o valoare patrimonială (a se vedea Hotărârea din 23 noiembrie 1983, pronunțată în Cauza Van der Mussele împotriva Belgiei), precum și în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o speranță legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (a se vedea Hotărârea din 20 noiembrie 1995 pronunțată în Cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții împotriva Belgiei, Hotărârea pronunțată în Cauza Draon împotriva Franței, Hotărârea pronunțată în Cauza Gratzinger și Gratzingerova împotriva Cehiei, Hotărârea din 11 iunie 2009 pronunțată în Cauza Trgo împotriva Croației).

Tot potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. l, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiții, (a se vedea Hotărârea din 22 iunie 2004 pronunțată în Cauza Broniowski împotriva Poloniei). În această situație, apreciază reclamantul că, după pronunțarea unei hotărâri, chiar nedefinitive, persoanele îndreptățite beneficiază de un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Motivul de revizuire prevăzut la pct. 10 din art. 322 C. proc. civ. nu are incidență în cauză, întrucât intimatul-pârât nu a invocat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională nepronunțând o hotărâre cu privire la această pricină. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile formulate de recurent aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. pr. civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire ( facta pendentia ), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar crea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Având în vedere considerentele expuse, nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de reclamant, ce nu mai pot fi verificate, odată ce și-au încetat efectele dispozițiile legale care au constituit temeiul juridic în baza căruia au fost cerute despăgubirile morale. Față de cele ce preced, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A.C.I.A. împotriva deciziei nr. 958 din data de 16 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 iunie 2012.