ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4555/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4555/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

14 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Brăila, reclamantul C.T.

a solicitat, în

contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice,

obligarea

pârâtului la plata sumei de 50.000 Euro echivalent în lei

reprezentând despăgubiri

morale pentru părinții săi, C.G. (30.000 Euro) și C.I. (20.000 Euro), ambii

decedați, conform art. 5 din Legea nr. 221/2009, întrucât ambii

părinți au fost supuși, conform art. 3 lit. e) din

Legea nr. 221/2009, la

măsuri administrative cu caracter politic de

către fostul regim

comunist, fiind dislocați

din zona Banatului și stabiliți cu domiciliul

obligatoriu în Bărăgan, în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului

Afacerilor

Interne.

Prin cererea depusă la termenul din 2

septembrie 2010, reclamantul și-a întregit obiectul acțiunii

în sensul că a solicitat și în nume

personal despăgubiri în sumă de 50.000 Euro, pentru prejudiciul

moral suferit ca urmare a aceleiași măsuri

administrative cu caracter

politic, prin strămutarea cu domiciliul

obligatoriu la data de 18 iunie 1951 conform aceleiași Decizii nr. 200/1951

împreună cu părinții și frații săi.

Prin sentința civilă nr. 1168 din 19

noiembrie 2010,

Tribunalul Brăila

a admis acțiunea

și a obligat pârâtul să plătească

reclamantului

suma de 5000 Euro reprezentând prejudiciul moral suferit de acestea și 2500

Euro daune morale ca moștenitor al părinților săi.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut că, așa

cum rezultă din

adresa nr. 77113 din 30 mai 1991 emisă de Ministerul de

Interne,

reclamantul C.T. a fost dislocat din zona frontierei de Vest la data de 18

iunie 1951 prin Decizia MAI nr. 200/1951, în localitatea Cacomeanca Nouă,

județul Călărași, restricțiile domiciliare fiind ridicate prin Ordinul D.E.P.

nr. 095019/1954.

Prin Hotărârea nr. 871 din 3 iulie

1991 a Comisiei Județene Brăila de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990, s-a

constatat că în perioada 18 iunie 1951 - 27 iunie 1955, reclamantul C.T. a avut

domiciliul obligatoriu, pe o perioadă de 4 ani, o lună și nouă zile, perioadă

ce a fost considerată vechime în muncă și s-a stabilit dreptul la indemnizație

lunară de 816 lei, majorată prin acte normative ulterioare, iar conform

Carnetului nr. 118, reclamantul C.T. este membru al Asociației Foștilor

Deținuți Politici din România.

Tribunalul a mai reținut că din adresa

nr. 77205 din 12 iunie 1991 emisă de Ministerul de Interne, rezultă că C.G.,

tatăl reclamantului C.T., născut în URSS, a fost dislocat cu familia la data de

18 iunie 1951 din zona frontierei de Vest, în baza Deciziei MAI nr. 200/1951,

fixându-i-se domiciliul obligatoriu în comuna Brateș, județul Galați,

restricțiile domiciliare fiind ridicate prin Decizia MAI nr. 6100 din 27 iunie 1955,

la data de 1 septembrie 1955.

Prin Hotărârea nr. 1245 din 11

decembrie 1991 emisă de Comisia Județeană Brăila de aplicare a Decretului-lege

nr. 118/1990, s-a admis cererea formulată de C.I., mama reclamantului și s-a

stabilit că perioada de 4 ani o lună și 9 zile în care a avut domiciliul

obligatoriu, strămutat din altă localitate, constituie vechime în muncă și în

temeiul art. 3 din același act

normativ i

s-a acordat o indemnizație lunară de 816 lei, iar conform

carnetului de

membru nr. 440, C.I. a fost membru al Asociației Foștilor Deținuți Politici.

Din declarațiile martorilor R.J. și H.P.,

audiați în cauză s-a reținut că reclamantul împreună cu părinții și frații săi

au fost deportați din zona Banatului în județul Călărași, stabilindu-se

domiciliul obligatoriu în localitatea Cacomeanca , județul Călărași.

Familia reclamantului a fost obligată

noaptea să părăsească

locuința, să își ia

doar câteva obiecte de îmbrăcăminte și sub escorta

organelor de miliție

și securitate membrii familiei cât și alte

persoane

din localitatea de domiciliu și din zona respectivă, au fost

îmbarcați

în vagoane de marfa și apoi debarcați într-un câmp din Bărăgan, în județul

Călărași.

In perioada domiciliului obligatoriu,

reclamantul și familia sa

au trăit în

condiții inumane, locuind o perioadă în bordei de pământ

apoi într-o

locuință din pământ acoperită cu stuf, fiind nevoiți să muncească din greu

pentru a se întreține.

Față de situația de fapt expusă,

tribunalul a reținut că legiuitorul a stabilit de drept caracterul politic al

măsurii administrative și nu se impune stabilirea acestuia de către instanță.

In ce privește dreptul la despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter

politic,

instanța de fond a avut în vedere,

fără a se limita la acestea, durata

măsurii administrative cu caracter

politic, consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, măsurile

reparatorii deja acordate în temeiul altor acte normative de reparație

similare.

Referitor la cuantumul despăgubirilor,

instanța de fond a apreciat că în raport de criteriile prevăzute de lege și de

durata măsurii administrative constând în domiciliu obligatoriu, precum și de

faptul că atât reclamantul cât și autorii săi au beneficiat de

indemnizație lunară stabilită în baza Decretului-lege

nr. 118/1990,

suma de 5000 Euro acordată pentru prejudiciul moral

suferit de

acesta ca urmare a măsurii

administrative cu caracter politic și suma

de 2500 Euro în calitate de

moștenitor de gr. 1 se încadrează în limitele prevăzute de lege.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel ambele părți.

Reclamantul C.T.

a arătat că în mod greșit instanța de

fond a luat în calcul la stabilirea cuantumului despăgubirilor O.U.G. nr.

62/2010, pentru că aceasta a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale.

Pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice,

a

arătat că prin Decizia 1358/2010 a Curții Constituționale s-au

constatat neconstituționale prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza

I

din

Legea

221/2009 și că moștenitorii nu pot pretinde daune morale

decât pentru prejudiciul moral suferit de ei

înșiși, întrucât odată cu

decesul persoanei fizice se stinge și dreptul

intuitu

personae

de a

cere acoperirea daunelor

morale pentru drepturi personale.

Pârâtul a mai arătat că daunele morale

solicitate de reclamant în nume propriu, ca și cele solicitate în calitate de

moștenitor al autorilor săi, nu sunt dovedite, iar dacă legiuitorul ar fi

înțeles să acorde aceste daune doar prin simpla dovedire a calității de

descendent, ar fi stipulat expres acest lucru, fără

să mai fie necesar

controlul judecătoresc.

Prin decizia civilă nr. 96/A din 11

mai 2011, Curtea de Apel

Galați, secția

civilă,

a respins, ca nefondat, apelul reclamantului; a

admis apelul pârâtului și a se

schimbat sentința civilă atacată, în sensul diminuării daunelor morale de la

5000 Euro la 2000 Euro și de la 2500 Euro la 2100 Euro.

Pentru a se

pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că deși prin Deciziile

Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr.

1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale dispozițiile art.

I

pct. 1 și art.

II

din O.U.G. nr. 62/2010, precum și

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul legal al

cererilor de acordare a daunelor morale, raportat la data introducerii acțiunii

reclamantului, respectiv, 14 aprilie 2010, aceste decizii sunt inaplicabile în

speță.

Instanța de apel a mai reținut că

aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și

suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele

prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce

declanșaseră procedurile judiciare,

în temeiul unei legi accesibile și

previzibile,creează premisele unei discriminări între persoane, care,

deși

se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un

tratament juridic diferit, funcție de deținerea

sau nu a unei hotărâri

definitive la data pronunțării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010.

Instanța de apel a mai reținut că

aplicarea deciziei nr.

1358/2010 a Curții

Constituționale litigiilor în curs, ar fi de natură a

duce la încălcarea

pactelor și tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât se

impune

a se acorda prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile

art. 20 din Constituția României.

Instanța de apel

a constatat că reclamantul și părinții săi au fost

dislocați în baza Deciziei MAI nr.

200/1951 - măsură administrativă cu caracter politic potrivit art. 3 lit. e)

din Legea 221/2009, pe o durată de 4 ani o lună și 9 zile, le-au fost astfel

încălcate drepturi fundamentale care justifică acordarea unei

despăgubiri morale și au beneficiat de prevederile

DL nr. 118/1991.

Referitor la lipsa calității

procesuale active a reclamantului de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul

cauzat părinților săi prin

luarea acestei

măsuri, instanța de apel a constatat că legea specială a

conferit o

astfel de calitate descendenților de grad

I

și

II,

ca o derogare de la

prevederile dreptului comun.

Referitor la cuantificarea daunelor morale, instanța de

apel a

constatat că rolul

Legii 221/2009 este doar de complinire a reparației morale ce s-a încercat să

se facă după 1989 prin diverse legi reparatorii (vezi DL 118/1990, O.U.G.

214/1999) și a apreciat că o sumă de 500 Euro pentru fiecare an de domiciliu

forțat constituie

o reparație echitabilă,

sens în care a redus acest cuantum de la 5000

Euro la 2000 Euro și de la 2500 Euro la 2100 Euro.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

arătând că în

mod greșit

instanța de

apel a constatat că în cauză nu este incidență decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, reclamantul având, la data pronunțării acesteia, o „speranță

legitimă" conform art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

întrucât jurisprudența

constantă a Curții

Europene a statuat că, atunci când există o dispută

asupra corectei aplicări a legii interne nu se

poate vorbi despre o

„speranță legitimă".

Recurentul-pârât

a mai arătat că textul legal ce constituia

temeiul

juridic al acordării daunelor morale a fost anulat în cadrul

exercitării

controlului de constituționalitate, decizia astfel pronunțată fiind aplicabilă

situațiilor în curs de desfășurare, fiind conformă reglementărilor

internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului și dispozițiilor

constituționale, care nu permit judecătorului să aplice o normă declarată

neconstituțională,

pentru că s-ar nesocoti

principiul separației puterilor în stat.

Recursul va fi admis în considerarea argumentelor ce

succed:

în mod greșit

instanța de apel a apreciat că decizia de neconstituționalitate nr. 1358/2010

nu ar fi incidență în cauză, în condițiile în care obligativitatea acestei este

consacrată de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, iar problema de

drept privind aplicabilitatea acesteia acțiunilor în curs, a fost rezolvată

prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, care a stabilit

că deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc efecte

juridice asupra proceselor în curs de soluționare la data publicării în

Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă a instanței de judecată.

Ca

atare, urmare a deciziilor de neconstituționalitate arătate, dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) teza

I

din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor Curții Constituționale în

Monitorul Oficial.

Cum

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul

Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a

fost pronunțată la data de 11 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textul legal

declarat neconstituțional nu își mai poate produce efectele juridice.

Decizia de neconstituționalitate nu încalcă dreptul la un

proces

echitabil și

dispozițiile art. 6 pct. 1 CEDO, întrucât, așa cum s-a statuat și prin decizia

în interesul legii care a tranșat problema aplicabilității acestei decizii de neconstituționalitate,

„dreptul de acces la un tribunal nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu

mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică".

Pe de

altă parte, prin constatarea neconstituționalității unui

text de lege și lipsirea lui de efecte

erga

omnes

și ex nunc

, nu este

afectat procesul echitabil,

întrucât acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional ale cărui limite, prin pronunțarea deciziei Curții

Constituționale, au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și stabilității juridice.

Referitor

la noțiunea de „bun" și de „speranță legitimă" astfel cum sunt

reglementate de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, acestea nu

sunt incidente în speță, cum greșit reține instanța de apel, întrucât

reclamanții nu aveau, la data adoptării deciziei de neconstituționalitate în

discuție, o hotărâre definitivă care să le fi confirmat dreptul.

Prin actul

normativ care recunoștea dreptul la despăgubiri, în

speță, Legea nr. 221/2009, s-a născut

în patrimoniul persoanelor

doar un drept de

creanță condițional, a cărui concretizare și existență juridică este pendinte

de verificarea jurisdicțională, în absența căreia

creanța patrimonială

nu este susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. l.

Jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că o creanță de restituire este

„o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor

legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative

promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a

autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind

suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială

ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României

- M. Of. al României, Partea

I,

nr. 189 din 19 martie 2007).

In mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza

Ionescu

și Mihăilă contra

României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala

doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor

legale pentru restituirea

imobilului trebuie

să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe

care o

demaraseră".

Rezultă

că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie

stabilite

de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

astfel încât, dacă la

momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de

statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate

spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1.

În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o

creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

decât

dacă ea a fost

constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului

judecat" (Cauza Fernandez-Molina

Gonzales

ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă

că, în absenta unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

Referitor

la noțiunea de „speranță legitimă", fiind vorba în

speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de

creanță,

el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1

din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul

intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o

jurisprudența clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, paragraful 137).

O asemenea jurisprudența nu s-a conturat însă, iar

noțiunea de

„speranță

legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma

legală declarată constituțională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci

era nevoie de verificarea organului jurisdicțional, situație față de care nu se

poate reține încălcarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional al

Convenției Europene.

Aplicarea

efectelor deciziei de neconstituționalitate în speță,

nu este de natură să încalce principiul nediscriminării și egalității de

tratament, ori al neretroactivității legii, cum, de asemenea, greșit

reține instanța de apel, acestea reprezentând

chestiuni asupra cărora s-a statuat atât în considerentele respectivei decizii,

cât și în cele ale

deciziei în

interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, reanalizarea lor de către

instanțele

de drept comun nefiind posibilă.

Referitor

la principiul nediscriminării și al egalității de tratament, adoptarea deciziei

de neconstituționalitate de instanța de contencios constituțional, raportat la

caracterul general obligatoriu

al

deciziilor Curții Constituționale astfel cum este reglementat de

dispozițiile

art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie justificarea obiectivă și

rezonabilă pentru incidența acesteia în cauzele aflate în

curs de soluționare în care nu s-au pronunțat

hotărâri definitive, cum

este cea de fată.

Așadar, situația de dezavantaj sau de discriminare în

care

recurentul-reclamant

s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul

pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât

scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării" îl constituie decizia de

neconstituționalitate

și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării

actului

normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic,

în care fiecare organ statal își are atribuțiile

și funcțiile bine definite.

Referitor

la principiul neretroactivității, aplicarea deciziei de neconstituționalitate

în cauză nu încalcă acest principiu, întrucât

acțiunile

injustiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a acestui act

normativ, reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare,

surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub

incidența noului act normativ.

Este

vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror

concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice

calitatea de persoană îndreptățită și întinderea

dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate

realiza

numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se

pronunțe

asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu

poate fi considerată ca ultraactivând,

în absența unor dispoziții legale exprese.

Pe de

altă parte, așa cum deja s-a arătat în paragrafele anterioare, asupra acestor

chestiuni s-a pronunțat atât Curtea Constituțională, în conținutul deciziilor

de neconstituționalitate în discuție, cât și instanța supremă prin decizia în

interesul legii nr. 12/2011 ce a statuat asupra incidenței deciziilor de neconstituționalitate

arătate, astfel încât o abordare contrară acestor

acte normative nu reprezintă doar o interpretare și aplicare greșită a

legii, ci și refuzul de a respecta concluziile unor autorități ale căror

decizii sunt obligatorii pentru instanțele de

judecată de drept comun.

Pentru

aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va admite

recursul declarat

de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice,

împotriva deciziei civile nr. 96/A

din 11 mai

2011a

Curții de Apel

Galați,

secția civilă, va modifica decizia recurată în sensul schimbării în tot a

sentinței civile nr. 1168 din 19 noiembrie 2010 a Tribunalului Brăila, cu

consecința respingerii, ca neîntemeiate, a acțiunii introductive de instanță,

menținând celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

împotriva deciziei nr. 96/A din 11 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția

civilă.

Modifică

în parte decizia recurată, în sensul că schimbă în tot

sentința civilă nr. 1168 din 19 noiembrie 2010 a Tribunalului Brăila și

respinge,

ca neîntemeiată, acțiunea

formulată de reclamantul C.T.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2012.