ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4555/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 14 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Brăila, reclamantul C.T. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 Euro echivalent în lei reprezentând despăgubiri morale pentru părinții săi, C.G. (30.000 Euro) și C.I. (20.000 Euro), ambii decedați, conform art. 5 din Legea nr. 221/2009, întrucât ambii părinți au fost supuși, conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, la măsuri administrative cu caracter politic de către fostul regim comunist, fiind dislocați din zona Banatului și stabiliți cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan, în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.

Prin cererea depusă la termenul din 2 septembrie 2010, reclamantul și-a întregit obiectul acțiunii în sensul că a solicitat și în nume personal despăgubiri în sumă de 50.000 Euro, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a aceleiași măsuri administrative cu caracter politic, prin strămutarea cu domiciliul obligatoriu la data de 18 iunie 1951 conform aceleiași Decizii nr. 200/1951 împreună cu părinții și frații săi. Prin sentința civilă nr. 1168 din 19 noiembrie 2010, Tribunalul Brăila a admis acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5000 Euro reprezentând prejudiciul moral suferit de acestea și 2500 Euro daune morale ca moștenitor al părinților săi. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că, așa cum rezultă din adresa nr. 77113 din 30 mai 1991 emisă de Ministerul de Interne, reclamantul C.T.

a fost dislocat din zona frontierei de Vest la data de 18 iunie 1951 prin Decizia MAI nr. 200/1951, în localitatea Cacomeanca Nouă, județul Călărași, restricțiile domiciliare fiind ridicate prin Ordinul D.E.P. nr. 095019/1954. Prin Hotărârea nr. 871 din 3 iulie 1991 a Comisiei Județene Brăila de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990, s-a constatat că în perioada 18 iunie 1951 - 27 iunie 1955, reclamantul C.T. a avut domiciliul obligatoriu, pe o perioadă de 4 ani, o lună și nouă zile, perioadă ce a fost considerată vechime în muncă și s-a stabilit dreptul la indemnizație lunară de 816 lei, majorată prin acte normative ulterioare, iar conform Carnetului nr. 118, reclamantul C.T. este membru al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România.

Tribunalul a mai reținut că din adresa nr. 77205 din 12 iunie 1991 emisă de Ministerul de Interne, rezultă că C.G., tatăl reclamantului C.T., născut în URSS, a fost dislocat cu familia la data de 18 iunie 1951 din zona frontierei de Vest, în baza Deciziei MAI nr. 200/1951, fixându-i-se domiciliul obligatoriu în comuna Brateș, județul Galați, restricțiile domiciliare fiind ridicate prin Decizia MAI nr. 6100 din 27 iunie 1955, la data de 1 septembrie 1955. Prin Hotărârea nr. 1245 din 11 decembrie 1991 emisă de Comisia Județeană Brăila de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990, s-a admis cererea formulată de C.I., mama reclamantului și s-a stabilit că perioada de 4 ani o lună și 9 zile în care a avut domiciliul obligatoriu, strămutat din altă localitate, constituie vechime în muncă și în temeiul art. 3 din același act normativ i s-a acordat o indemnizație lunară de 816 lei, iar conform carnetului de membru nr. 440, C.I.

a fost membru al Asociației Foștilor Deținuți Politici. Din declarațiile martorilor R.J. și H.P., audiați în cauză s-a reținut că reclamantul împreună cu părinții și frații săi au fost deportați din zona Banatului în județul Călărași, stabilindu-se domiciliul obligatoriu în localitatea Cacomeanca , județul Călărași. Familia reclamantului a fost obligată noaptea să părăsească locuința, să își ia doar câteva obiecte de îmbrăcăminte și sub escorta organelor de miliție și securitate membrii familiei cât și alte persoane din localitatea de domiciliu și din zona respectivă, au fost îmbarcați în vagoane de marfa și apoi debarcați într-un câmp din Bărăgan, în județul Călărași. In perioada domiciliului obligatoriu, reclamantul și familia sa au trăit în condiții inumane, locuind o perioadă în bordei de pământ apoi într-o locuință din pământ acoperită cu stuf, fiind nevoiți să muncească din greu pentru a se întreține.

Față de situația de fapt expusă, tribunalul a reținut că legiuitorul a stabilit de drept caracterul politic al măsurii administrative și nu se impune stabilirea acestuia de către instanță. In ce privește dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic, instanța de fond a avut în vedere, fără a se limita la acestea, durata măsurii administrative cu caracter politic, consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, măsurile reparatorii deja acordate în temeiul altor acte normative de reparație similare.

Referitor la cuantumul despăgubirilor, instanța de fond a apreciat că în raport de criteriile prevăzute de lege și de durata măsurii administrative constând în domiciliu obligatoriu, precum și de faptul că atât reclamantul cât și autorii săi au beneficiat de indemnizație lunară stabilită în baza Decretului-lege nr. 118/1990, suma de 5000 Euro acordată pentru prejudiciul moral suferit de acesta ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic și suma de 2500 Euro în calitate de moștenitor de gr. 1 se încadrează în limitele prevăzute de lege. Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți. Reclamantul C.T. a arătat că în mod greșit instanța de fond a luat în calcul la stabilirea cuantumului despăgubirilor O.U.G.

nr. 62/2010, pentru că aceasta a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a arătat că prin Decizia 1358/2010 a Curții Constituționale s-au constatat neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 și că moștenitorii nu pot pretinde daune morale decât pentru prejudiciul moral suferit de ei înșiși, întrucât odată cu decesul persoanei fizice se stinge și dreptul intuitu personae de a cere acoperirea daunelor morale pentru drepturi personale. Pârâtul a mai arătat că daunele morale solicitate de reclamant în nume propriu, ca și cele solicitate în calitate de moștenitor al autorilor săi, nu sunt dovedite, iar dacă legiuitorul ar fi înțeles să acorde aceste daune doar prin simpla dovedire a calității de descendent, ar fi stipulat expres acest lucru, fără să mai fie necesar controlul judecătoresc.

Prin decizia civilă nr. 96/A din 11 mai 2011, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului; a admis apelul pârâtului și a se schimbat sentința civilă atacată, în sensul diminuării daunelor morale de la 5000 Euro la 2000 Euro și de la 2500 Euro la 2100 Euro. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că deși prin Deciziile Curții Constituționale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, precum și dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul legal al cererilor de acordare a daunelor morale, raportat la data introducerii acțiunii reclamantului, respectiv, 14 aprilie 2010, aceste decizii sunt inaplicabile în speță.

Instanța de apel a mai reținut că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile,creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Instanța de apel a mai reținut că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale litigiilor în curs, ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât se impune a se acorda prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României. Instanța de apel a constatat că reclamantul și părinții săi au fost dislocați în baza Deciziei MAI nr. 200/1951 - măsură administrativă cu caracter politic potrivit art. 3 lit. e) din Legea 221/2009, pe o durată de 4 ani o lună și 9 zile, le-au fost astfel încălcate drepturi fundamentale care justifică acordarea unei despăgubiri morale și au beneficiat de prevederile DL nr. 118/1991.

Referitor la lipsa calității procesuale active a reclamantului de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul cauzat părinților săi prin luarea acestei măsuri, instanța de apel a constatat că legea specială a conferit o astfel de calitate descendenților de grad I și II, ca o derogare de la prevederile dreptului comun. Referitor la cuantificarea daunelor morale, instanța de apel a constatat că rolul Legii 221/2009 este doar de complinire a reparației morale ce s-a încercat să se facă după 1989 prin diverse legi reparatorii (vezi DL 118/1990, O.U.G. 214/1999) și a apreciat că o sumă de 500 Euro pentru fiecare an de domiciliu forțat constituie o reparație echitabilă, sens în care a redus acest cuantum de la 5000 Euro la 2000 Euro și de la 2500 Euro la 2100 Euro.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, arătând că în mod greșit instanța de apel a constatat că în cauză nu este incidență decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, reclamantul având, la data pronunțării acesteia, o „speranță legitimă" conform art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, întrucât jurisprudența constantă a Curții Europene a statuat că, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne nu se poate vorbi despre o „speranță legitimă". Recurentul-pârât a mai arătat că textul legal ce constituia temeiul juridic al acordării daunelor morale a fost anulat în cadrul exercitării controlului de constituționalitate, decizia astfel pronunțată fiind aplicabilă situațiilor în curs de desfășurare, fiind conformă reglementărilor internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului și dispozițiilor constituționale, care nu permit judecătorului să aplice o normă declarată neconstituțională, pentru că s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat.

Recursul va fi admis în considerarea argumentelor ce succed: în mod greșit instanța de apel a apreciat că decizia de neconstituționalitate nr. 1358/2010 nu ar fi incidență în cauză, în condițiile în care obligativitatea acestei este consacrată de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, iar problema de drept privind aplicabilitatea acesteia acțiunilor în curs, a fost rezolvată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, care a stabilit că deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de soluționare la data publicării în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă a instanței de judecată.

Ca atare, urmare a deciziilor de neconstituționalitate arătate, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor Curții Constituționale în Monitorul Oficial. Cum decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 11 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textul legal declarat neconstituțional nu își mai poate produce efectele juridice.

Decizia de neconstituționalitate nu încalcă dreptul la un proces echitabil și dispozițiile art. 6 pct. 1 CEDO, întrucât, așa cum s-a statuat și prin decizia în interesul legii care a tranșat problema aplicabilității acestei decizii de neconstituționalitate, „dreptul de acces la un tribunal nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică". Pe de altă parte, prin constatarea neconstituționalității unui text de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc , nu este afectat procesul echitabil, întrucât acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional ale cărui limite, prin pronunțarea deciziei Curții Constituționale, au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și stabilității juridice.

Referitor la noțiunea de „bun" și de „speranță legitimă" astfel cum sunt reglementate de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, acestea nu sunt incidente în speță, cum greșit reține instanța de apel, întrucât reclamanții nu aveau, la data adoptării deciziei de neconstituționalitate în discuție, o hotărâre definitivă care să le fi confirmat dreptul.

Prin actul normativ care recunoștea dreptul la despăgubiri, în speță, Legea nr. 221/2009, s-a născut în patrimoniul persoanelor doar un drept de creanță condițional, a cărui concretizare și existență juridică este pendinte de verificarea jurisdicțională, în absența căreia creanța patrimonială nu este susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. l. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție" atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of.

al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007). In mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră". Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absenta unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudența clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudența nu s-a conturat însă, iar noțiunea de „speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituțională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional, situație față de care nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției Europene. Aplicarea efectelor deciziei de neconstituționalitate în speță, nu este de natură să încalce principiul nediscriminării și egalității de tratament, ori al neretroactivității legii, cum, de asemenea, greșit reține instanța de apel, acestea reprezentând chestiuni asupra cărora s-a statuat atât în considerentele respectivei decizii, cât și în cele ale deciziei în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, reanalizarea lor de către instanțele de drept comun nefiind posibilă.

Referitor la principiul nediscriminării și al egalității de tratament, adoptarea deciziei de neconstituționalitate de instanța de contencios constituțional, raportat la caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie justificarea obiectivă și rezonabilă pentru incidența acesteia în cauzele aflate în curs de soluționare în care nu s-au pronunțat hotărâri definitive, cum este cea de fată. Așadar, situația de dezavantaj sau de discriminare în care recurentul-reclamant s-ar găsi prin nesoluționarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării" îl constituie decizia de neconstituționalitate și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite. Referitor la principiul neretroactivității, aplicarea deciziei de neconstituționalitate în cauză nu încalcă acest principiu, întrucât acțiunile injustiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a acestui act normativ, reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Pe de altă parte, așa cum deja s-a arătat în paragrafele anterioare, asupra acestor chestiuni s-a pronunțat atât Curtea Constituțională, în conținutul deciziilor de neconstituționalitate în discuție, cât și instanța supremă prin decizia în interesul legii nr. 12/2011 ce a statuat asupra incidenței deciziilor de neconstituționalitate arătate, astfel încât o abordare contrară acestor acte normative nu reprezintă doar o interpretare și aplicare greșită a legii, ci și refuzul de a respecta concluziile unor autorități ale căror decizii sunt obligatorii pentru instanțele de judecată de drept comun. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 96/A din 11 mai 2011a Curții de Apel Galați, secția civilă, va modifica decizia recurată în sensul schimbării în tot a sentinței civile nr. 1168 din 19 noiembrie 2010 a Tribunalului Brăila, cu consecința respingerii, ca neîntemeiate, a acțiunii introductive de instanță, menținând celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 96/A din 11 mai 2011 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că schimbă în tot sentința civilă nr. 1168 din 19 noiembrie 2010 a Tribunalului Brăila și respinge, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul C.T. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2012.