ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5110/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5110/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

Cererea înregistrată sub nr. 1273 5/118/2009 la Tribunalul Constanța,

reclamantul S.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Constanța, a solicitat obligarea acestuia la

plata sumei de 200.000 euro, echivalent în RON la data efectuării plății,

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmare a dislocării

și stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Prin Sentința civilă nr. 265 din 18 februarie

2010, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârât la

plata sumei de 10.000 euro echivalent în RON, cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul moral cauzat ca urmare a dislocării și stabilirii de domiciliu

obligatoriu în Bărăgan.

Pentru a pronunța această soluție tribunalul

a reținut, în esență, că reclamantul împreună cu familia sa au fost dislocați,

la data de 18 iunie 1951, din localitatea Beșenova Nouă, județul Timiș și li

s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Cacomeanca Nouă, județul

Călărași, în perioada 1951 - 1955, conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Tribunalul a apreciat că stabilirea

domiciliului obligatoriu pentru reclamant și familia sa într-o localitate

aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei anumite

profesii, originii etnice sau situației materiale prospere, considerate drept o

amenințare la adresa sistemului politic totalitar, reprezintă o măsură abuzivă,

ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.

S-a mai reținut că deși reclamantul este

îndreptățit la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca

urmare a menționatei măsuri administrative abuzive, acest drept nu poate fi

interpretat în sensul obținerii unor sume exorbitante, fără corespondent în

raport de ceea ce înseamnă prejudiciul moral, cum este suma de 200.000 euro,

solicitată de reclamant prin acțiune.

La stabilirea cuantumului daunelor morale,

tribunalul a avut în vedere perioada restricției domiciliare de 4 ani, perioada

îndelungată scursă de la acel moment, peste 55 de ani, afectarea reputației

reclamantului în comunitatea din care făcea parte și stigmatul de strămutat

politic care a generat dificultăți în continuarea studiilor și găsirea unui loc

de muncă corespunzător calificării, vârsta de 7 ani a reclamantului și situația

sa personală în momentul când a intervenit măsura, dar și faptul că beneficiază

de peste 18 ani de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, sub aspectul

primirii unei sume de bani lunar, respectiv 822 RON/lună, scutirii de impozit

pe bunuri, gratuități la transportul auto și C.F.R., precum și scutire

abonament telefon.

În raport de toate aceste elemente, instanța

de fond a considerat că suma de 10.000 euro are caracter compensatoriu pentru

prejudiciile reclamantului.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel

atât reclamantul cât și pârâtul.

Curtea de Apel Constanța, secția civilă,

minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, la termenul de

judecată din 20 aprilie 2011, a pus în discuție efectele Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie

2010, respectiv încetarea efectelor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, conform art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 și, prin Decizia

civilă nr. 267C din 20 aprilie 2011, a admis apelul declarat de pârât și a

schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca nefondată.

Prin aceeași decizie a respins, ca nefondat,

apelul reclamantului.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

de apel a reținut, în esență, că nu se poate constata că declararea

neconstituționalității textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, prin Deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale,

au lipsit de temei juridic demersul reclamantului, întrucât normele speciale în

materie (Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost

întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru

fapta culpabilă în dreptul comun.

Pe de altă parte, s-a apreciat că lipsa

temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data

sesizării instanței. Or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter

special, care a complinit cadrul general de asumare a răspunderii statului, în

contextul enunțat.

S-a avut în vedere că răspunderea statului

pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea

măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile

răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și cu principiile de drept

care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și

echității în acordarea acestor compensații și nu în ultimul rând respectarea

valorii supreme de dreptate, premise reținute, de altfel, prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

S-a reținut că reclamantul a beneficiat la

cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr.

118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație în cuantum de 822 RON lunar.

Împrejurarea că, în acea perioadă,

reclamantul a făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului

comunist, care i-au marcat existența atât în plan familial, cât și profesional,

a constituit motivația pentru care statul a înțeles să recunoască acestuia

dreptul la plata unor compensații materiale importante pe toată durata vieții,

proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma

acordată cu titlu de indemnizație fiind încasată lunar de la data recunoașterii

dreptului.

Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță

în plan patrimonial compensațiile de altă natură conferite prin lege acestei

persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor și impozitelor locale,

transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii

anuale pe calea ferată, clasa I, care conturează în aceeași măsură interesul

statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus

măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care

au operat acestea asupra persoanei înseși și asupra patrimoniului său a

implicat indiscutabil o suferință și un prejudiciu în plan moral.

Recunoașterea morală de către stat a

implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în

această perioadă istorică a fost așadar justificată de necesitatea înlăturării

efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru

acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul

1990, iar în speță, reclamantul a putut beneficia de toate măsurile reparatorii

instituite de lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea

pretinsă prin prezenta acțiune.

Instanța de apel a înlăturat susținerea

reclamantului în sensul că, în afara tuturor drepturilor recunoscute și

acordate acestuia în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, a dobândit „o

speranță legitimă" în obținerea unor compensații suplimentare pentru

acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu

referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost

declarate neconstituționale) și astfel această speranță ar fi devenit iluzorie,

reținând că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost

anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a fost

abrogată de legiuitor - neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin

schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de

reclamant, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat al

unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de

constituționalitate al acesteia, situație în care nu se poate vorbi despre

faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie.

Împotriva deciziei instanței de apel a

declarat recurs reclamantul, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamantul a

susținut că dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse unor

măsuri administrative cu caracter politic, prevăzute de art. 3 lit. e) din

Legea nr. 221/2009, nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanța învestită

cu soluționarea unei astfel de cereri, cum s-a întâmplat în speță.

În acest context, recurentul-reclamant

învederează că instanța de apel trebuia să aibă în vedere perioada îndelungată

a restricției domiciliare (1951 - 1955), condițiile în care a fost evacuat din

casă, modalitatea în care a călătorit, condițiile în care a locuit în Bărăgan,

stigmatul de deportat politic care i-a marcat existența, etc. Totodată, arată

că prezintă relevanță în speță și faptul că de la ridicarea măsurii deportării

și până în anul 1990 nu a beneficiat de nicio despăgubire din partea Statului

Român.

Examinând decizia atacată prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este

nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) din

Legea nr. 221/2009, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul

unor măsuri cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane,

soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv" pot

solicita instanței despăgubiri.

Prin urmare, recurentul-reclamant din

prezenta cauză, fiind supus unei măsuri administrative cu caracter politic,

avea calitatea să solicite acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009,

încadrându-se în dispozițiile acestei legi.

Problema de drept care se pune în speță este

dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi

aplicate cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr. 761/15.11.2010.

Astfel, se constată că Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010, publicată în Monitorul Oficial în timp ce

procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte

în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui

temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a

pronunțat Înalta Curte, secțiile unite, în recurs în interesul legii, prin

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011,

stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în Monitorul Oficial.

Conform art. 330

7

alin. (4) C.

proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în

interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei

în Monitorul Oficial, așa încât, în raport de decizia în interesul legii

sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru

argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din

Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei

Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se

prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul

Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr.

47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională

și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată

prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în

soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția

situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în M. Of.

nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că, fiind promovată

acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în

prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după

regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație

juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul

cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147

alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei

generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile

Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv

câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun" susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul reclamantei.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale

cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste considerente, fără a mai

analiza celelalte critici formulate de recurentul-reclamant, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca

nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamantul S.I. împotriva Deciziei nr. 267C din 20 aprilie 2011 a Curții de

Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29

iunie 2012.

Procesat

de GGC - AZ