ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 663/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 663/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 375 din 25 februarie 2010 a Tribunalului Constanța s-a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantul Ș.M. și a fost obligat pârâtul Statul Român

prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. Constanța la plata către reclamant a

sumei de 12.000 euro cu titlu de despăgubiri morale, în echivalent lei la

cursul B.N.R. de la data plății efective.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că reclamantul Ș.M. a

fost dislocat, împreună cu familia, la 18 iunie 1951, din comuna Beșenova Nouă,

raionul Timișoara și stabiliți cu domiciliul în fosta comună Ezerul, raionul

Călărași, unde au locuit în perioada 1951–1955.

S-a avut în vedere că

stabilirea domiciliului obligatoriu pentru reclamant și familia sa într-o

localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei

anumite profesii, origini etnice sau situații materiale prospere considerate

drept o amenințare la adresa sistemului politic totalitar reprezintă o măsură

abuzivă, ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.

De asemenea s-a reținut

că, deși reclamantul este îndreptățit la plata unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit, ca urmare a acestei măsuri administrative abuzive,

acest drept nu poate fi interpretat în sensul obținerii unor sume exorbitante,

fără corespondent în raport de ceea ce însemnă prejudiciul moral, cum este suma

de 50.000 euro solicitată de reclamant prin acțiune.

Instanța de fond a

apreciat că o despăgubire de 12.000 de euro reprezintă o reparație echitabilă

în acord cu jurisprudența C.E.D.O., care a adoptat o poziție moderată prin

sumele acordate cu titlu de daune morale, iar pe de ală parte nu trebuie

neglijată nici împrejurarea că reclamantul a beneficiat și de despăgubirile

Decretului-lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, au declarat apel reclamantul Ș.M. și pârâtul Statul

Român prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. Constanța iar prin decizia civilă

nr. 204/ C din 16 martie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul

reclamantului, a admis apelul pârâtului Statul Român, prin M.F.P., reprezentat

de D.G.F.P. Constanța și a schimbat în tot hotărârea apelată în sensul că s-a

respins acțiunea reclamantului, ca nefondată, reținându-se următoarele:

Constatând că ambii

apelanți au criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanța sub aspectul

cuantumului daunelor morale acordate și au pus în discuția instanței de apel

consecințele abrogării art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca

urmare a declarării neconstituționale a acestei dispoziții legale, instanța a

analizat și soluționat cele doua apeluri împreună, printr-un considerent comun.

Astfel, pornind de la

rațiunea recunoașterii de către statul român, după 22 decembrie 1989 și

instaurarea unui regim democratic, a consecințelor produse în sfera drepturilor

și libertăților fundamentale ale cetățenilor săi prin regimul totalitar

comunist, precum și de la necesitatea asumării și atenuării acestor consecințe

produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât și a celor care interesează

valorile supreme ale personalității umane, legiuitorul român a adoptat,

începând cu anul 1990, o serie de acte normative menite să răspundă acestor

imperative, urmărindu-se, așadar, să răspundă interesului public în asumarea de

către stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului totalitar,

iar crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea prejudiciilor de

ordin moral și material generate prin actele normative emise în perioada de

referință (6 martie 1945–22 decembrie 1989).

Or, Legea nr.

221/2009, care a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin

Decretul-lege nr. 118/1999 și Legea nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de

ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut

calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter

politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în

perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, a statuat însă adițional și asupra

vocației de a pretinde anumite „compensații morale”, pentru acele situații în

care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus citate nu

configurau o suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.

Scopul acordării de

despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în

perioada comunistă nu a fost atât repararea prejudiciului suferit, prin

repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior,

lucru imposibil, ci producerea unei satisfacții de ordin moral, prin însăși

recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu în

acord cu recomandările normative internaționale.

Instanța de apel a

apelat și la faptul că în expunerea de motive la Legea nr. 221/2009, se arată

că, „în ceea ce privește prejudiciul moral suferit, pot exista situații în care

măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr.

118/1990, să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de

persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist”.

Astfel, s-a reținut

că, fundamentul juridic al tuturor acestor compensații l-a constituit în esență

răspunderea în materie civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ.,

statul asumându-și prin actele normative edictate obligația reparării pe cât

posibil a atingerilor aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă

istorică. Dată fiind natura acestei răspunderi, atragerea ei presupune și în

acest caz întrunirea simultană a celor trei elemente privind:

fapte culpabile a unei persoane, în speță, a statului, prin care s-a produs un

prejudiciu;

prejudiciului în patrimoniului celui pretins vătămat;

cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.

Dacă în privința

faptelor prejudiciante, legiuitorul a făcut trimitere explicită, prin actele

normative adoptate, la acele măsuri cu caracter politic care au adus atingere

drepturilor și libertăților fundamentale, chestiunea existenței unui prejudiciu

cert (material și moral) este una care implică probe sub aspectul întinderii și

condițiilor producerii lui, întrucât relația de cauzalitate dintre faptă și

vătămarea adusă este guvernată de o prezumție relativă ce poate fi înlăturată

prin orice mijloc de probă care infirmă producerea unor consecințe negative

asupra celui pretins vătămat.

În considerarea

acestor argumente, instanța de apel a apreciat ca nefondate susținerile

apelantului Statul Român, potrivit cărora acțiunea întemeiată pe dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ar fi lipsită de temei legal

după constatarea neconstituționalității textului prin Decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr.

118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe

principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul

comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul

general de reglementare.

De asemenea s-a mai

reținut că, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării

cauzei, ci la data sesizării instanței.

S-a avut în vedere că

înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului

conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu

creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării,

în conformitate cu prevederile legale în vigoare, dacă persoana pretins

vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic

luate în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și

alte compensații decât cele acordate.

Astfel, s-a reținut

că răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana

pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în

strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C.

civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații,

asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și

nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de

astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

S-a apreciat că, în

speță, reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca

urmare a stabilirii domiciliului forțat într-o altă localitate în perioada 18

iunie 1951–27 iulie 1955, prejudiciul fiind însă raportat, sub aspect probator,

exclusiv la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din

acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă

valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei

reclamantului.

Ori, nici la data

intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin

O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art.

5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins și excesiv al

compensațiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel

exclusă de Rezoluția A.P.C.E. nr. 1096/1996, care privește măsurile preconizate

pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor direct

vizați de condamnările cu caracter politic.

În consecință, în

raport de considerentele mai sus arătate, instanța de apel, a reținut că, în

speță, reclamantul a beneficiat la cerere, de măsurile compensatorii acordate

de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație

în cuantum de 822 lei lunar, conform Hotărârii nr. 516 din 27 noiembrie 1990

emisă de Comisia Județeană Constanța de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990

(dosar fond).

Împrejurarea că, în

acea perioadă, reclamantul a făcut parte dintre persoanele direct vizate de

măsurile regimului comunist, care i-au marcat existența atât în plan familial

cât și profesional, a constituit motivația pentru care statul a înțeles să

recunoască acestuia dreptul la plata unor compensații materiale importante pe

toată durata vieții, proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii

represive, suma acordată cu titlu de indemnizație fiind încasată lunar de la

data recunoașterii dreptului.

S-a ținut seama și de

faptul că pe plan patrimonial au fost acordate reclamantului și alte

compensații ca de exemplu: scutirea de plata taxelor și impozitelor locale,

transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii

anuale pe calea ferată, clasa I, care conturează în aceeași măsură interesul

statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus

măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care

au operat acestea asupra persoanei înseși și asupra patrimoniului său a

implicat indiscutabil o suferință și un prejudiciu în plan moral.

Recunoașterea morală

de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra

cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost așadar justificată de

necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin

măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul

legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speță, s-a reținut că,

reclamantul a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege,

nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin

prezenta acțiune.

A fost înlăturată

susținerea apelantului reclamant în sensul că, în afara tuturor drepturilor

recunoscute și acordate acestuia în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990,

acesta a dobândit „o speranță legitimă” în obținerea unor compensații

suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii

nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care

ulterior au fost declarate neconstituționale) și astfel această speranță ar fi

devenit iluzorie.

Cu privire la acest

aspect s-a avut în vedere că dispoziția din lege referitoare la obținerea

compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc,

extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor, neputându-se invoca o

procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării

procesului declanșat de reclamant, ci aceste dispoziții legale și-au încetat

efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării

controlului de constituționalitate al acesteia, situație în care nu se poate

vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie. Soluția este

în acord cu jurisprudența C.E.D.O. (Cauza S. și alții contra Bulgariei,

Hotărârea din 2 decembrie 2008, cauza S. contra Letoniei, Hotărârea din 9

octombrie 2003; Cauza A. contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009)

instanța de contencios european reținând că art. 1 din Protocolul 1 la

Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o

marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a

se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim politic

totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor

prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze

noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza P. și P. contra

Cehiei).

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, Ș.M., solicitând modificarea

acesteia, în sensul acordării de despăgubiri morale în cuantumul pe care

instanța îl va aprecia, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte:

Hotărârea instanței

de apel, de respingere, pe fond, a cererii de acordare a despăgubirilor pentru

prejudiciul moral, este nelegala, urmare a dislocării și stabilirii

domiciliului obligatoriu și în raport de repercusiunile prejudiciului moral

asupra posibilității recurentului-reclamant de a se realiza deplin pe plan

social, profesional și familial.

Recurentul susține că

dezdăunarea morala reala a persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative

cu caracter politic prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate

fi lăsată în derizoriu de către instanța investită cu soluționarea unei astfel

de cereri, cum s-a întâmplat în speța.

S-a susținut că

indemnizației primită de către recurent în baza Decretului-lege nr. 118/1990,

are o natură diferită, aceasta fiind prevăzută pentru vechimea în munca

aferenta perioadei stabilirii domiciliului obligatoriu; că nu a mai primit alte

despăgubiri din partea Statului Roman, că persecuțiile politice și-au pus

amprenta asupra personalității și sănătății recurentului, că lipsa celor mai

elementare condiții de viața au atras suferințe de neimaginat, că efectele

măsurii administrative au fost cel puțin la fel de grele ca și perioada

petrecută în lagăr, suferințe fizice și psihice;

Examinând decizia

recurată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a

criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Cererea reclamantului

de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora

persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prin decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face, însă,

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Ideea priorității

textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în

materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța

constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat

dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi

despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării,

întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare,

independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților

reglementate de Convenție, cunoscând limitări deduse din existența unor motive

obiective și rezonabile.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde

atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza

cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a

obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță

sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui

rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De

aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative,

această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a

fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul

Protocol” (Cauza C. împotriva României, M. Of. al României, Partea I, nr. 189

din 19 martie 2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, Hotărârea din 14

decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun

care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”

(Cauza F.-M.G. ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care

aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare

patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când

existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a

instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. contra României).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul

legii în discuție, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07

noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter

politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și

nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la

data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. la data de 15

noiembrie 2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la

data de 16 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate

neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Din perspectiva celor

expuse, motivele de recurs invocate de recurent sunt nu numai nefondate, dar

nici nu se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul Ș.M. împotriva deciziei nr. 204/ C

din 16 martie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 6 februarie 2012.