ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1994/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 02 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta C.U. a solicitat instanței, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să oblige pârâtul la plata sumei de 50.000 euro, echivalentul în lei la data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, în baza Deciziei M.A.I. nr. 239/1952. Prin sentința civilă nr. 268 din 18 februarie 2010 a Tribunalului Constanța, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă și a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 7.000 euro cu titlu de daune morale.

Au fost respinse restul pretențiilor, ca nefondate. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut, în esență, că stabilirea domiciliului obligatoriu pentru reclamantă și familia sa într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei anumite profesii, origini etnice sau situații materiale prospere, considerate drept o amenințare la adresa sistemului politic totalitar, reprezintă o măsură abuzivă, ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009. Instanța de fond a apreciat că o despăgubire de 7.000 de euro reprezintă o reparație echitabilă în acord cu jurisprudența C.E.D.O., care a adoptat o poziție moderată prin sumele acordate cu titlu de daune morale, iar pe de ală parte nu trebuie neglijată nici împrejurarea că reclamanta a beneficiat și de despăgubirile Decretului-lege nr. 118/1990.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta C.U. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Constanța. Prin decizia nr. 268/ C din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și de familie, litigii de muncă și asigurări sociale a fost respins apelul reclamantei și admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, fiind schimbată în tot hotărârea apelată, în sensul că a fost respinsă acțiunea ca nefondată.

În considerentele deciziei, instant de apel a reținut următoarele: Legea nr. 221/2009, care a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-lege nr. 118/1999 și Legea nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, a statuat însă adițional și asupra vocației de a pretinde anumite „compensații morale”, pentru acele situații în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor citate nu configurau o suficientă satisfacție pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.

Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - lucru imposibil, ci producerea unei satisfacții de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu în acord cu recomandările normative internaționale. Fundamentul juridic al tuturor acestor compensații l-a constituit în esență răspunderea în materie civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul asumându-și prin actele normative edictate obligația reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică.

În considerarea acestor argumente, instanța a apreciat ca nefondate susținerile apelantului Statul Român, potrivit cărora acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a din Legea nr. 221/2009 ar fi lipsită de temei legal după constatarea neconstituționalității textului prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare. Lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței, ori, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complinește cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat.

Astfel, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte compensații decât cele acordate. În speță, reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii domiciliului forțat într-o altă localitate în perioada 1952 - 1954, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial și produsă asupra persoanei reclamantului.

Reclamanta a beneficiat, la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație în cuantum de 397 lei lunar, conform Hotărârii nr. 828 din 5 februarie 1991 emisă de Comisia Județeană Constanța de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990. Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial compensațiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor și impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, care conturează în aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseși și asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferință și un prejudiciu în plan moral.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta C.U., care, indicând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicită modificarea hotărârii instanței de apel și, pe fond, admiterea acțiunii și acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, într-un cuantum apreciat de instanță. În motivarea recursului se arată că măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului nr. 118/2001 nu acoperă prejudiciul moral suferit, datorită strămutării și stabilirii domiciliului forțat, împreună cu restul familiei, respectiv traumele psihice și fizice la care a fost supusă și gravele atingeri ale dreptului personal nepatrimonial la libertate. Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Corelativ, art. 11 alin. (3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Este stabilit astfel, fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios constituțional, aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituționalității legilor - a principiului general al neretroactivității legilor.

Altfel spus, deși încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data publicării deciziei în M. Of. Ca atare, numai până la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula tempus regit actum.

În acest context, nu se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia ca neconstituțional - prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale - și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al României, la 15 noiembrie 2010. Or, în speță, decizia din apel a fost pronunțată la 20 aprilie 2011, dată la care - urmare declarării neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei, nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea considera că ultraactivează.

În consecință, la momentul la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în cauză nu fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în executare. Problema de drept la care se face trimitere prin prezentul recurs - ultraactivitatea unui text de lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea prevăzută de art. 330 6 alin. (1) C. proc.

civ., astfel cum acesta a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I - a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat, acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene, nu i le legitimează”. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.U. împotriva deciziei nr. 268/ C din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și de familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2012.