ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1994/2012

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 02

decembrie 2009 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta C.U. a solicitat

instanței, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, să oblige pârâtul la plata sumei de 50.000 euro, echivalentul în lei

la data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit urmare a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, în baza

Deciziei M.A.I. nr. 239/1952.

Prin sentința civilă nr.

268 din 18 februarie 2010 a Tribunalului Constanța, s-a admis în parte acțiunea

formulată de reclamantă și a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a

sumei de 7.000 euro cu titlu de daune morale.

Au fost respinse

restul pretențiilor, ca nefondate.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut, în esență, că stabilirea domiciliului

obligatoriu pentru reclamantă și familia sa într-o localitate aflată la mare

depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei anumite profesii, origini

etnice sau situații materiale prospere, considerate drept o amenințare la

adresa sistemului politic totalitar, reprezintă o măsură abuzivă, ce intră în

domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.

Instanța de fond a

apreciat că o despăgubire de 7.000 de euro reprezintă o reparație echitabilă în

acord cu jurisprudența C.E.D.O., care a adoptat o poziție moderată prin sumele

acordate cu titlu de daune morale, iar pe de ală parte nu trebuie neglijată

nici împrejurarea că reclamanta a beneficiat și de despăgubirile Decretului-lege

nr. 118/1990.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanta C.U. și pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Constanța.

Prin decizia nr. 268/

C din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și de

familie, litigii de muncă și asigurări sociale a fost respins apelul

reclamantei și admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, fiind schimbată în tot hotărârea apelată, în sensul că a fost respinsă

acțiunea ca nefondată.

În considerentele

deciziei, instant de apel a reținut următoarele:

Legea nr. 221/2009,

care a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-lege nr.

118/1999 și Legea nr. 214/1999 cu privire la compensațiile de ordin material

acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă

a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile

administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 06 martie 1945

- 22 decembrie 1989, a statuat însă adițional și asupra vocației de a pretinde

anumite „compensații morale”, pentru acele situații în care măsurile

reparatorii deja acordate în temeiul normelor citate nu configurau o suficientă

satisfacție pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile

administrative cu caracter politic.

Scopul acordării de

despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în

perioada comunistă nu a fost atât repararea prejudiciului suferit, prin

repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior

- lucru imposibil, ci producerea unei satisfacții de ordin moral, prin însăși

recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu în

acord cu recomandările normative internaționale.

Fundamentul juridic

al tuturor acestor compensații l-a constituit în esență răspunderea în materie

civilă fondată pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., statul asumându-și prin

actele normative edictate obligația reparării pe cât posibil a atingerilor

aduse drepturilor cetățenilor săi într-o anumită perioadă istorică.

În considerarea

acestor argumente, instanța a apreciat ca nefondate susținerile apelantului

Statul Român, potrivit cărora acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a din Legea nr. 221/2009 ar fi lipsită de temei legal după constatarea

neconstituționalității textului prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990,

Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care

guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile

speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de

reglementare.

Lipsa temeiului legal

nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării

instanței, ori, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complinește

cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat.

Astfel, înlăturarea

unei norme cu caracter special în procedura controlului conformității ei cu

legea fundamentală, realizată de Curtea Constituțională, nu creează în acest

caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării - în conformitate

cu prevederile legale în vigoare - dacă persoana pretins vătămată prin

condamnarea și/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obțină și alte

compensații decât cele acordate.

În speță, reclamanta

a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii

domiciliului forțat într-o altă localitate în perioada 1952 - 1954, prejudiciul

fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârșit de

statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare

concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal

nepatrimonial și produsă asupra persoanei reclamantului.

Reclamanta a

beneficiat, la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza

Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație în cuantum de

397 lei lunar, conform Hotărârii nr. 828 din 5 februarie 1991 emisă de Comisia

Județeană Constanța de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990.

Nu pot fi considerate

ca lipsite de relevanță în plan patrimonial compensațiile de altă natură

conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor

și impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice,

acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, care conturează în

aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse

drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano

recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseși și

asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferință și un prejudiciu

în plan moral.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta C.U., care, indicând

temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicită modificarea hotărârii

instanței de apel și, pe fond, admiterea acțiunii și acordarea de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit, într-un cuantum apreciat de instanță.

În motivarea

recursului se arată că măsurile compensatorii acordate de stat în baza

Decretului nr. 118/2001 nu acoperă prejudiciul moral suferit, datorită

strămutării și stabilirii domiciliului forțat, împreună cu restul familiei,

respectiv traumele psihice și fizice la care a fost supusă și gravele atingeri

ale dreptului personal nepatrimonial la libertate.

Recursul se privește

ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 147 alin.

(4) din legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au

putere numai pentru viitor.

Corelativ, art. 11 alin.

(3) al Legii nr. 47/1992, republicată, „privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale” dispune că deciziile și hotărârile Curții

Constituționale se publică în M. Of. al României, sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor.

Este stabilit astfel,

fără echivoc, efectul ex nunc al deciziilor instanței de contencios constituțional,

aceasta fiind o aplicare - în materia controlului constituționalității legilor

- a principiului general al neretroactivității legilor.

Altfel spus, deși

încă de la pronunțarea deciziei Curții Constituționale, este deja stabilit că

legiuitorul a încălcat norma constituțională, efectul constatării

neconformității textului incriminat cu legea fundamentală, nu poate

retroactiva, acesta producându-se doar pentru viitor, respectiv de la data

publicării deciziei în M. Of.

Ca atare, numai până

la această dată, prezumția de constituționalitate nu este înlăturată și

aplicarea legii nu este afectată, în condițiile în care nu ne aflăm în situația

unor acte juridice convenționale, ale căror efecte să fie guvernate de regula

tempus regit actum.

În acest context, nu

se poate susține că textul aflat în vigoare la data inițierii demersului

judiciar (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) își prelungește

efectele pe toată perioada derulării procesului, chiar după declararea acestuia

ca neconstituțional - prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale - și respectiv publicarea acestei decizii în M. Of. al

României, la 15 noiembrie 2010.

Or, în speță, decizia

din apel a fost pronunțată la 20 aprilie 2011, dată la care - urmare declarării

neconformității textului cu legea fundamentală și a publicării în M. Of. a

deciziei instanței de contencios constituțional care a constatat această

neconformitate - norma juridică pe care s-au întemeiat pretențiile reclamantei,

nu mai exista, și în lipsa unor dispoziții legale exprese, nici nu se putea

considera că ultraactivează.

În consecință, la momentul

la care instanța de apel, devoluând fondul, a fost chemată să se pronunțe

asupra pretențiilor formulate prin cererea introductivă, dreptul pretins nu mai

avea niciun fundament în legislația internă și nici nu se putea invoca

existența unui „bun” din perspectiva art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în condițiile în care în cauză nu

fusese pronunțată o hotărâre definitivă, susceptibilă de a fi pusă în

executare.

Problema de drept la

care se face trimitere prin prezentul recurs - ultraactivitatea unui text de

lege și după publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale prin care

se constată neconformitatea acestuia cu legea fundamentală - a fost de altfel

definitiv tranșată de Înalta Curte de Casație și Justiție care (în compunerea

prevăzută de art. 330

6

alin. (1) C. proc. civ., astfel cum acesta a

fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010) prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 - publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Partea I -

a statuat că în situația în care judecătorul continuă să aplice o normă de

drept inexistentă din punct de vedere juridic, ale cărei efecte au încetat,

acesta „nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, pe

care și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici

normele convenționale europene, nu i le legitimează”.

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta C.U. împotriva deciziei nr. 268/ C din 20

aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și de familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 martie 2012.