ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4689/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4689/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 12976/118/2009 pe rolul Tribunalului Constanța,

reclamanta D.V. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va

pronunța sa oblige pârâtul la plata sumei de 200.000 euro, in echivalent lei

din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit, urmare a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza

Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Prin sentința civilă nr. 267 din 18

februarie 2010 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantă și a obligat pârâtul Statul Român la plata către reclamantă a

echivalentului în lei al sumei de 10.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru

prejudiciul moral cauzat ca urmare a dislocării și stabilirii de domiciliu

obligatoriu.

Curtea de Apel Constanța, prin decizia

civilă nr. 263/ C din 20 aprilie 2011, a admis apelul declarat de pârât, a

schimbat în tot sentința apelată și a respins acțiunea, ca nefondată. A fost

respins apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a constatat că ambii apelanți au criticat legalitatea hotărârii

tribunalului sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate și au pus în

discuția instanței de apel consecințele abrogării art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 ca urmare a declarării neconstituționale a acestei

dispoziții legale.

Astfel, s-a reținut că, în speță,

reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a

strămutării sale în perioada regimului totalitar comunist, prejudiciul fiind

însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârșit de Statul

Român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare

concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal

nepatrimonial și produsă asupra persoanei reclamantei.

Or, nici la data intrării în vigoare a

Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010

legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

să se instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul

moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluția Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 (1996), care privește măsurile

preconizate pentru înlăturarea vechii moșteniri din punctul de vedere al celor

direct vizați de condamnările cu caracter politic.

În egală măsură, această perspectivă a

fost înlăturată și prin mecanismul de control al constituționalității normelor,

Curtea Constituțională arătând că asumându-și obligația atenuării prejudiciului

moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit

nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea

avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei

satisfacții prin recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor

omului. Curtea a reamintit că în condițiile în care în legislația română

existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul

restituirii proprietăților preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor

persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor

despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligație

impusă statului în a le acorda, ci din intenția de a le complini pe cele

materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituțională

ca fiind incompatibil cu principiile de proporționalitate, echitate și

rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).

În raport de aceste considerente,

instanța de apel a reținut că, în speță, reclamanta este beneficiara

Decretului-lege nr. 118/1990, în calitate de victimă a măsurilor administrative

dispuse împotriva ei prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.

Împrejurarea că, în acea perioadă,

reclamanta a făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului

comunist, care i-au marcat existența atât în plan familial cât și profesional,

a constituit motivația pentru care statul a înțeles să recunoască acestuia

dreptul la plata unor compensații materiale importante pe toată durata vieții,

proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma

acordată cu titlu de indemnizație fiind încasată lunar de la data recunoașterii

dreptului.

Nu pot fi considerate ca lipsite de

relevanță în plan patrimonial compensațiile de altă natură conferite prin lege

acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor și impozitelor

locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii

anuale pe calea ferată, clasa I, care conturează în aceeași măsură interesul

statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus

măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care

au operat acestea asupra persoanei înseși și asupra patrimoniului său a

implicat indiscutabil o suferință și un prejudiciu în plan moral.

Recunoașterea morală de către stat a

implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în

această perioadă istorică a fost așadar justificată de necesitatea înlăturării

efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru

acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul

1990, iar în speță, reclamanta a putut beneficia de toate măsurile reparatorii

instituite de lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea

pretinsă prin prezenta acțiune.

Instanța de apel a arătat că nu poate

fi reținută susținerea apelantei în sensul că, în afara tuturor drepturilor

recunoscute și acordate acestuia în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, a

dobândit „o speranță legitimă

”

în obținerea unor compensații

suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii

nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care

ulterior au fost declarate neconstituționale) și astfel această speranță ar fi

devenit iluzorie.

Curtea de apel a reținut că dispoziția

din lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a

unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor - neputându-se

invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul

desfășurării procesului declanșat de reclamant, ci aceste dispoziții legale

și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea

exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, situație în care nu

se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie.

Soluția este în acord cu jurisprudența C.E.D.O. (Cauza Slavov și alții contra

Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, cauza Slvenko contra Letoniei,

Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din

18 februarie 2009) instanța de contencios european reținând că art. 1 din

Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul

dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în

care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un

regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca

repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea

vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în

cauza Pincova și Pine contra Cehiei).

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen legal, reclamanta D.V., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs,

recurenta a arătat că hotărârea instanței de apel, de respingere, pe fond, a

cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, este

nelegală.

Astfel, a apreciat că dezdăunarea

morală reală a persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter

politic prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată

în derizoriu de către instanța învestită cu soluționarea unei astfel de cereri,

cum s-a întâmplat în speță.

Recurenta a arătat că instanța de apel

trebuia să aibă în vedere circumstanțele concrete, precum și încălcarea

drepturilor garantate constituțional, având în vedere că recurenta a fost

supusă, din motive politice, datorită faptului că făcea parte din categoria

„macedoneni” și locuia în zona frontierei de vest, la o măsură administrativă

abuzivă, care i-a marcat existența, iar suferința generată de această măsură nu

a putut fi uitată nici până în prezent.

Totodată, recurenta a arătat că de la

ridicarea măsurii și până în anul 1990 nu a beneficiat de nicio despăgubire din

partea Statului Român și a solicitat să fie avută în vedere natura diferită a

indemnizației primite în baza Decretului-lege nr. 118/1990, care nu acoperă

toate suferințele fizice și psihice îndurate în perioada stabilirii

domiciliului obligatoriu.

Prin urmare, recurenta a apreciat că

se impune acordarea de despăgubiri, drept pentru care a solicitat admiterea

recursului, modificarea hotărârii apelate și, pe fond, admiterea cererii și

acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmare a dislocării

și stabilirii domiciliului obligatoriu, într-un cuantum apreciat de instanță.

Analizând decizia atacată în raport de

criticile formulate și, având în vedere decizia în interesul Legii nr. 12/2011,

Înalta Curte reține următoarele:

Problema de drept care se pune în

speță este dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai pot fi aplicate cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate,

prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată

în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Astfel, se constată că decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în

curs de judecată în apel, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat

neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune

morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a

pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011,

stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat

efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4)

C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în

interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei

în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se

impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute

de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1)

din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat

se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of.

al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor,

aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992

referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu

modificările și completările ulterioare.

Față de această reglementare,

constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost

dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte

în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr.

1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei

juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei

instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că, fiind

promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se

întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem

în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate

după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o

situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident

noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art.

147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea

ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un

act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar

fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept

definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun” susceptibil de

protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat

dreptul său.

Concluzionând, prin intervenția

instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o

excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale

cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Prin urmare, față de considerentele

anterior reținute prin raportare la decizia în interesul legii nr, 12/2011 a I.C.C.J.,

considerente care vor înlocui motivarea din decizia recurată, urmează a se

constata că soluția din această decizie privind respingerea acțiunii

reclamantei este corectă și se impune a fi menținută față de lipsa temeiului

juridic al acțiunii, ca efect al deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

În consecință, pentru acest motiv

recursul reclamantei se va respinge, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta D.V. împotriva deciziei nr. 263/ C din 20 aprilie 2011 a

Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

21 iunie 2012.