ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3463/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția civilă, sub nr. 7076/118 din 07 septembrie 2010, reclamanta B.L. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de autoarea sa, S.N., dar și de reclamantă personal, prejudiciu evaluat la suma de 150.000 euro. Prin Sentința civilă nr. 1735 din 02 noiembrie 2010, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantei 40.000 euro, echivalent în lei la data plății, pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare și stabilirea domiciliului obligatoriu.

Împotriva acestei sentinței, în termen legal, au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâtului. Prin decizia civilă nr. 222/ C din 06 aprilie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, a admis apelul pârâtului, a schimbat sentința apelată și a respins acțiunea ca nefondată. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prevederile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, iar prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 - în redactarea inițială, care nu plafona cuantumul daunelor morale - au fost declarate neconstituționale.

Nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 și nici după modificarea adusă prin O.U.G. nr. 62/2010, legiuitorul nu a intenționat ca dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) să instituie un cadru extins și excesiv al compensațiilor pentru prejudiciul moral prezumat a fi adus tuturor persoanelor care au trăit sub regimul politic anterior, o asemenea viziune neregăsindu-se de altfel în Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996). De aceea nu se va putea susține că situația declarării neconstituționalității textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum și a modificărilor aduse prin art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010 prin deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, O.U.G.

nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voința legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii statului, în limitele conferite de lege. Pe de altă parte, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată doar la data sesizării instanței ci la momentul judecării cauzei; or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit în sensul arătat cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat, dispoziții al căror conținut a suferit modificări ce privesc însăși actul lor de adoptare.

Toate aceste considerente conduc spre concluzia că, într-un asemenea litigiu, răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și, nu în ultimul rând, respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute de astfel prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.

În speță, reclamanta a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral (personal și în calitate de moștenitor al mamei sale) ca urmare a stabilirii domiciliului forțat într-o altă localitate, împreună cu familia, în perioada 1951-1955, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - la abuzul săvârșit de statul român prin organele sale represive din acea vreme. Considerentele sus-citate relevă însă faptul că situația descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferințele autorilor lor, iar pentru cererea în nume propriu prejudiciul morala a fost acoperit.

Faptul că defuncta mamă a reclamantei nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieții (decesul intervenind anterior anului 1989) nu conferă fiicei sale calea solicitării unor sume după deces pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înțeles să confere daune morale - după trecerea la un regim democratic - doar - celor care puteau să le pretindă în nume propriu; apoi, deși instanța de apel a solicitat reclamantei să facă dovada primirii vreunor drepturi în condițiile Decretului-lege nr. 118/1990, aceasta a învederat că mama sa a decedat în anul 1969, astfel că nu se putea bucura de prevederile acestui act normativ, iar ea, în calitate de descendent beneficia de decret; cu toate acestea, curtea observă că prezenta cerere privește solicitări atât în nume propriu cât și în calitate de urmaș, iar reclamanta a evitat să declare că nu a beneficiat de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 în nume propriu.

În concluzie, recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speță reclamanta nu mai are, în accepțiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituției, calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra sa și familiei sale și nu este îndreptățită la acordarea de daune morale pentru situația evocată.

Apelantei îi este pe deplin aplicabilă jurisprudența Curții (cauza Caracas c. României) care a stabilit că, în cazul când se constată că creanța de a cărei restituire reclamanții se puteau prevala eventual era, încă de la început, o creanță condiționată - deoarece problema întrunirii condițiilor legale pentru a li se restitui imobilul trebuia să fie soluționată în cadrul procedurilor judiciare pe care le-au demarat -, această creanță nu putea fi considerată, în momentul sesizării instanțelor interne, suficient de bine stabilită pentru a se constitui într-o „valoare patrimonială" susceptibilă de protecția art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza Kopecky c. Slovaciei, paragraf 58 aplicată, spre ex., în cauza Smoleanu c. României paragraful 49). Aceasta deoarece, ca urmare a condamnării cu caracter politic, nici mama reclamantei, nici reclamanta însăși, în calitatea sa de moștenitor sau în nume propriu, nu au fost în măsură să solicite și să beneficieze de vreun drept de despăgubiri morele.

În consecință, nu se poate considera, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol sus-menționat, că reclamanta a conservat un drept de despăgubire ce ar putea fi interpretat ca o „speranță legitimă ” , în sensul jurisprudenței Curții (cauza Costandache c. României sau Cauza Smoleanu c. României). Analizând scopul urmărit de reclamantă prin formularea cererii de chemare în judecată, reiese că acțiunea sa este una în constituire de drepturi (numită și acțiune în transformare), adică o cerere prin care petenta solicită aplicarea legii la anumite fapte și date pe care le invocă, pentru a se deduce consecințele juridice care se impun, în vederea creării unor situații juridice noi: schimbarea sau desființarea unor raporturi juridice vechi sau crearea unora noi.

De aceea, cum cererea introductivă a reclamantei nu a produs nici un efect din punct de vedere al dreptului la despăgubiri morale care se vrea recunoscut, finalizarea demersului judiciar se va face în conformitate cu legea în forma existentă la data devenirii irevocabile a hotărârii pronunțate în cauză, indiferent de prevederile pe care actul normativ le-a avut de-a lungul judecării cauzei. Argumentului privind calificarea situației juridice a reclamantului ca fiind una în curs de constituire i se adaugă cel reieșit declararea, în cursul judecății, a neconstituționalității normei pe care se întemeiază acțiunea în pretenții ca nefiind un caz de modificare a conținutului legii și, deci, un caz de discutare a efectului în timp a normei juridice.

Astfel, situațiile juridice create, modificate sau încetate anterior pronunțării deciziilor Curții Constituționale vor fi definitiv cârmuite de norma ce s-a dovedit a fi, după aceste momente, neconstituțională; dimpotrivă faptele care nu au creat o nouă situație juridice, raporturile juridice în curs de formare și efectele realizate ale situației juridice anterioare se vor analiza din perspectiva dreptului pozitiv din care a fost înlăturată norma ce contravenea legii supreme. Aceasta înseamnă, pentru reclamantă, că acțiunea sa în constituire de drepturi - recunoașterea dreptului său la despăgubiri morale - care, anterior formulării prezentei cereri, nu a existat decât ca element al aptitudinii generale de a avea drepturi și obligații, putea fi soluționată doar în baza unor dispoziții legale, printre care nu se poate regăsi și textul ce contravenea Constituției, fără însă ca aceasta să echivaleze cu o situație de aplicare retroactivă a legii.

Împotriva acestei decizii, în termen legal declarat recurs reclamanta, solicitând schimbarea în tot a hotărârii instanței de apel și admiterea în tot a cererii introductive. A invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului a arătat că judecătorul național are obligația aplicării, din oficiu, a prevederilor art. 6 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 1 al Protocolului nr. 12 și art. 1 din Primul Protocol, adiționale la Convenție, că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții: Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute la art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legiuitorului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării deciziei Curții Constituționale.

A invocat jurisprudența Curții Europene, respectiv cauzele Klaus și louri Kiladze contra Georgiei, cauza Niță contra României, cauza Bursuc contra României, cauza Barbu Anghelescu contra României, cauza Vermeire contra Belgiei. Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, urmând a-l resping, pentru considerentele ce succed ; Recursul urmează a fi analizat din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011. Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a îndreptățirii reclamantei la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regii actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivitătii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista-o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste argumente, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea criticilor formulate de toți cei trei recurenți cu privire la cuantumul daunelor morale. Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta B.L. împotriva deciziei nr. 222/ C din 06 aprilie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2012.