ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 512/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 512/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, la data de 14 decembrie 2009

, reclamanta Ș.F. în

contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Constanța a

solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să oblige pârâtul la

plata sume ide 150.000 Euro, în echivalent lei din data efectuării plății,

reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmare a dislocării

și stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Prin sentința civilă nr.

378 din 25 februarie 2010, Tribunalul Constanța

a admis în parte acțiunea reclamantei

și a obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 Euro, cu titlu de despăgubiri

morale, în echivalent în lei la cursul B.N.R. de la data plății efective.

Prima instanță a avut

în vedere că, din înscrisurile atașate la dosar rezultă că reclamanta Ș.F. (fostă

R., înainte de căsătorie) s-a născut la data de 12 septembrie 1952 în

localitatea Fundata-Slobozia, când părinții săi H. și E. erau dislocați în

această localitate prin Decizia M.A.I. nr. 200 din 18 iunie 1951, deoarece

făceau parte din categoria macedoneni, iar prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27

iulie 1955, li s-au ridicat restricțiile domiciliare.

Față de situația de

fapt redată, instanța de fond a reținut că sunt incidente prevederile art. 3 alin.

(1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, iar reclamanta, ca persoană supusă direct

și nemijlocit măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu,

este îndreptățită la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a acestei

măsuri, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

În ceea ce privește

daunele morale pretinse, s-a reținut că acordarea sumei de 10.000 Euro este de

natură să ofere reclamantei o satisfacție cu caracter compensatoriu, iar

această concluzie în privința cuantumului despăgubirilor morale a fost

apreciată ca fiind echilibrată și în deplină concordanță cu practica instanței

supreme naționale.

Împotriva acestei

hotărâri, au declarat apel, atât reclamanta Ș.F., cât și pârâtul S.R. prin M.F.P.

reprezentat prin D.G.F.P. Constanța, iar la termenul din 14 iunie a fost

evocată și motivată pe larg, de către pârât, excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul

neconformității sale cu dispozițiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art.

148 alin. (1) și art. 16 din Constituție.

Prin încheierea din

14 iunie 2010 a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale în acest sens, pe

temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar cauza suspendată potrivit art. 29 alin.

(5) din lege, fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei nr. 1462 din 9

noiembrie 2010 a Curții Constituționale.

Prin decizia nr. 109/

C din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale,

a admis apelul formulat de pârât, a

schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca

nefondată; a respins apelul formulat de reclamantă împotriva aceleiași

sentințe.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta a putut beneficia, la cerere,

de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-Lege nr. 118/1990,

fiindu-i stabilită o indemnizație lunară pentru fiecare an de domiciliu

obligatoriu, recunoscută vechimea în muncă 3 ani, 3 luni și 4 zile și fiindu-i

conferit dreptul de a beneficia de călătorii gratuite.

Împrejurarea că, în

acea perioadă, reclamanta a făcut parte dintre persoanele direct vizate de

măsurile regimului comunist, care i-au marcat existența atât în plan familial

cât și profesional, a constituit motivația pentru care statul a înțeles să

recunoască acesteia dreptul la plata unor compensații materiale importante pe

toată durata vieții, proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii

represive, suma acordată cu titlu de indemnizație fiind de altfel încasată

lunar pe parcursul celor 20 ani de la data recunoașterii dreptului.

Totodată, curtea de

apel a arătat că recunoașterea vechimii în muncă se apreciază ca o altă

compensație materială echitabilă, date fiind efectele create în acest fel în

planul retragerii anticipate din muncă și încasării drepturilor de pensie

corespunzătoare unui stagiu majorat față de cel efectiv realizat. Nu pot fi

considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial compensațiile de altă

natură conferite prin lege acestei persoane, care conturează în aceeași măsură

interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor

celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că

modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseși și asupra

patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferință și un prejudiciu în plan

moral.

Recunoașterea morală de către stat a implicațiilor

de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această

perioadă istorică a fost așadar justificată de necesitatea înlăturării

efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru

acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul

1990, iar în speță, reclamanta a putut beneficia de toate măsurile reparatorii

instituite prin lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în

modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune.

Instanța de apel a

reținut că S.R. și-a îndeplinit obligațiile reparatorii față de reclamantă,

întrucât indemnizația primită și celelalte drepturi acordate în baza

Decretului-Lege nr. 118/1990, acoperă prejudiciul moral suferit ca urmare a

măsurilor administrative de dislocare la care au fost supuși, nefiind necesară

acordarea de daune morale de către instanța de fond.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs reclamanta Ș.F.,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanta a

arătat că este nelegală hotărârea instanței de apel de respingere, pe fond, a

cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral, drept pentru

care solicită modificarea acesteia, în sensul acordării de despăgubiri morale

în cuantumul pe care instanța îl va aprecia, în raport de suferințele efectiv

îndurate, suferințe dovedite, urmare a dislocării și stabilirii domiciliului

obligatoriu și în raport de repercursiunile prejudiciului moral asupra

posibilității recurentei-reclamante de a se realiza deplin pe plan social,

profesional si familial.

Recurenta a apreciat

că dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse măsurii

administrative cu caracter politic prevăzute de art. 3, lit. e) din Legea nr. 221/2009

nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanța investită cu soluționarea

unei astfel de cereri, cum s-a întâmplat în speță.

Instanța de apel

trebuia sa aibă în vedere perioada îndelungată a restricției domiciliare (1951 -

1955), condițiile în care recurenta a fost evacuată din casă, modalitatea în

care a călătorit, modalitatea în care a supraviețuit în Bărăgan, pe câmp, sub

cerul liber, lipsa totală a apei potabile, imposibilitatea de a învăța,

imposibilitatea părăsirii lagărului de muncă, supravegherea continuă, stigmatul

de deportat politic, care le-a marcat existența, condițiile în care a copilărit

reclamanta, încălcarea drepturilor garantate constituțional (în raport de

Constituția din 1948), dreptul la libertate de gândire/conștiință/libertate

individuală, dreptul la domiciliu, la corespondență, dreptul la muncă, la

învățătură, dreptul la asistență medicală de specialitate, dreptul la o viață

normală, mai ales că Statul ar fi trebuit să garanteze proprietatea

particulară, agonisită prin muncă și economisire, aceasta bucurându-se de o

protecție specială, iar propovăduirea sau manifestarea urei de rasă sau de

naționalitate trebuiau să se pedepsească potrivit legii.

Or, tocmai Statul a

încălcat recurentei toate aceste drepturi și a supus-o, din motive politice,

datorită faptului că făcea parte din categoria „macedoneni” și locuia în zona frontierei

de vest, la o măsura administrativă abuzivă, care i-a marcat existența,

suferința generată de această măsura neputând fi uitată nici până în prezent,

deși au trecut mai bine de 50 de ani;

S-a arătat și faptul

că statul a supus și minorii la condiții inumane de supraviețuire, ce le-au

marcat copilăria și le-au afectat dezvoltarea, pe plan social, profesional,

familial, moral.

Totodată, este

important de avut în vedere că recurenta a fost o persoana persecutată politic

începând cu anul 1951 și până în anul 1989, că timp de peste 30 de ani (de la

ridicarea măsurii și până în anul 1990) nu a beneficiat de nicio despăgubire

din partea S.R.

De asemenea,

recurenta-reclamantă a solicitat să se aibă în vedere natura diferită a

indemnizației primită în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, aceasta fiind

prevăzută pentru vechimea în munca aferentă perioadei stabilirii domiciliului

și că nu a mai primit alte despăgubiri din partea S.R.

Recursul este nefondat

pentru considerentele ce succed:

Criticile formulate de recurentă aduc

în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea

reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată

pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit

cărora persoanele care au suferit condamnări

cu caracter politic

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de

judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare.

Prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care

devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din

Legea nr. 47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011),

în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., referitoare la

dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție

raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare,

soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie

pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând

sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5

alin. (1)

lit. a) din

Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face

cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a

reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.1 din C.E.D.O. nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

În cadrul acelorași

considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii

de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu

poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Față de toate considerentele reținute,

recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta Ș.F. împotriva deciziei nr. 109/ C

din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 ianuarie 2012.