ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 512/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, la data de 14 decembrie 2009 , reclamanta Ș.F. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Constanța a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să oblige pârâtul la plata sume ide 150.000 Euro, în echivalent lei din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmare a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Prin sentința civilă nr. 378 din 25 februarie 2010, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 Euro, cu titlu de despăgubiri morale, în echivalent în lei la cursul B.N.R.

de la data plății efective. Prima instanță a avut în vedere că, din înscrisurile atașate la dosar rezultă că reclamanta Ș.F. (fostă R., înainte de căsătorie) s-a născut la data de 12 septembrie 1952 în localitatea Fundata-Slobozia, când părinții săi H. și E. erau dislocați în această localitate prin Decizia M.A.I. nr. 200 din 18 iunie 1951, deoarece făceau parte din categoria macedoneni, iar prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, li s-au ridicat restricțiile domiciliare. Față de situația de fapt redată, instanța de fond a reținut că sunt incidente prevederile art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 221/2009, iar reclamanta, ca persoană supusă direct și nemijlocit măsurii administrative de stabilire a domiciliului obligatoriu, este îndreptățită la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a acestei măsuri, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

În ceea ce privește daunele morale pretinse, s-a reținut că acordarea sumei de 10.000 Euro este de natură să ofere reclamantei o satisfacție cu caracter compensatoriu, iar această concluzie în privința cuantumului despăgubirilor morale a fost apreciată ca fiind echilibrată și în deplină concordanță cu practica instanței supreme naționale. Împotriva acestei hotărâri, au declarat apel, atât reclamanta Ș.F., cât și pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat prin D.G.F.P. Constanța, iar la termenul din 14 iunie a fost evocată și motivată pe larg, de către pârât, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în sensul neconformității sale cu dispozițiile art. 138 alin. (5), art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) și art. 16 din Constituție.

Prin încheierea din 14 iunie 2010 a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale în acest sens, pe temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar cauza suspendată potrivit art. 29 alin. (5) din lege, fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei nr. 1462 din 9 noiembrie 2010 a Curții Constituționale. Prin decizia nr. 109/ C din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul formulat de pârât, a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca nefondată; a respins apelul formulat de reclamantă împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că reclamanta a putut beneficia, la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație lunară pentru fiecare an de domiciliu obligatoriu, recunoscută vechimea în muncă 3 ani, 3 luni și 4 zile și fiindu-i conferit dreptul de a beneficia de călătorii gratuite. Împrejurarea că, în acea perioadă, reclamanta a făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului comunist, care i-au marcat existența atât în plan familial cât și profesional, a constituit motivația pentru care statul a înțeles să recunoască acesteia dreptul la plata unor compensații materiale importante pe toată durata vieții, proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizație fiind de altfel încasată lunar pe parcursul celor 20 ani de la data recunoașterii dreptului.

Totodată, curtea de apel a arătat că recunoașterea vechimii în muncă se apreciază ca o altă compensație materială echitabilă, date fiind efectele create în acest fel în planul retragerii anticipate din muncă și încasării drepturilor de pensie corespunzătoare unui stagiu majorat față de cel efectiv realizat. Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial compensațiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, care conturează în aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseși și asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferință și un prejudiciu în plan moral.

Recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost așadar justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speță, reclamanta a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite prin lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune. Instanța de apel a reținut că S.R. și-a îndeplinit obligațiile reparatorii față de reclamantă, întrucât indemnizația primită și celelalte drepturi acordate în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, acoperă prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative de dislocare la care au fost supuși, nefiind necesară acordarea de daune morale de către instanța de fond.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta Ș.F., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamanta a arătat că este nelegală hotărârea instanței de apel de respingere, pe fond, a cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral, drept pentru care solicită modificarea acesteia, în sensul acordării de despăgubiri morale în cuantumul pe care instanța îl va aprecia, în raport de suferințele efectiv îndurate, suferințe dovedite, urmare a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu și în raport de repercursiunile prejudiciului moral asupra posibilității recurentei-reclamante de a se realiza deplin pe plan social, profesional si familial.

Recurenta a apreciat că dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic prevăzute de art. 3, lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanța investită cu soluționarea unei astfel de cereri, cum s-a întâmplat în speță.

Instanța de apel trebuia sa aibă în vedere perioada îndelungată a restricției domiciliare (1951 - 1955), condițiile în care recurenta a fost evacuată din casă, modalitatea în care a călătorit, modalitatea în care a supraviețuit în Bărăgan, pe câmp, sub cerul liber, lipsa totală a apei potabile, imposibilitatea de a învăța, imposibilitatea părăsirii lagărului de muncă, supravegherea continuă, stigmatul de deportat politic, care le-a marcat existența, condițiile în care a copilărit reclamanta, încălcarea drepturilor garantate constituțional (în raport de Constituția din 1948), dreptul la libertate de gândire/conștiință/libertate individuală, dreptul la domiciliu, la corespondență, dreptul la muncă, la învățătură, dreptul la asistență medicală de specialitate, dreptul la o viață normală, mai ales că Statul ar fi trebuit să garanteze proprietatea particulară, agonisită prin muncă și economisire, aceasta bucurându-se de o protecție specială, iar propovăduirea sau manifestarea urei de rasă sau de naționalitate trebuiau să se pedepsească potrivit legii.

Or, tocmai Statul a încălcat recurentei toate aceste drepturi și a supus-o, din motive politice, datorită faptului că făcea parte din categoria „macedoneni” și locuia în zona frontierei de vest, la o măsura administrativă abuzivă, care i-a marcat existența, suferința generată de această măsura neputând fi uitată nici până în prezent, deși au trecut mai bine de 50 de ani; S-a arătat și faptul că statul a supus și minorii la condiții inumane de supraviețuire, ce le-au marcat copilăria și le-au afectat dezvoltarea, pe plan social, profesional, familial, moral. Totodată, este important de avut în vedere că recurenta a fost o persoana persecutată politic începând cu anul 1951 și până în anul 1989, că timp de peste 30 de ani (de la ridicarea măsurii și până în anul 1990) nu a beneficiat de nicio despăgubire din partea S.R.

De asemenea, recurenta-reclamantă a solicitat să se aibă în vedere natura diferită a indemnizației primită în baza Decretului-Lege nr. 118/1990, aceasta fiind prevăzută pentru vechimea în munca aferentă perioadei stabilirii domiciliului și că nu a mai primit alte despăgubiri din partea S.R. Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile formulate de recurentă aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of.

nr. 789/7.11.2011), în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.

1 din C.E.D.O., referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată.

Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Față de toate considerentele reținute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Ș.F. împotriva deciziei nr. 109/ C din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2012.