ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 511/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 511/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, la data de 2 decembrie 2009

, reclamantul D.I. în

contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Constanța a

solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să constate

caracterul politic al măsurilor administrative abuzive la care a fost supus și

acordarea de despăgubiri în sumă de 200.000 euro pentru prejudiciul moral

suferit ca urmare a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza

deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Prin sentința civilă nr.

216 din 12 februarie 2010, Tribunalul Constanța

a admis în parte acțiunea civilă

formulată de reclamant și a obligat pârâtul la plata despăgubirilor pentru

prejudiciul moral suferit prin dislocare și stabilirea domiciliului obligatoriu,

în sumă de 50.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plății.

Prima instanță a avut

în vedere că reclamantul D.I. a fost dislocat prin Decizia M.A.I. nr. 200 din 18

iunie 1951 în comuna Movila Gâldăului, împreună cu familia compusă din D.G.,

tată, D.V., mamă, D.C., frate. Prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955, aceste

restricții domiciliare au fost ridicate la data de 20 august 1955.

Măsura administrativă

a stabilirii domiciliului obligatoriu pentru reclamant are caracter politic, în

sensul art. 3 din Legea nr. 221/2009, astfel încât reclamantul are calitatea de

persoană îndreptățită a pretinde despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit,

în condițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Sub aspectul daunelor

morale cerute, instanța de fond a apreciat relativ la persoana reclamantului

care a avut de suferit ca urmare a unei măsuri cu caracter politic ce i-a

marcat negativ tot restul vieții și datorită căreia perspectivele sale au fost

brutal frânte de un regim totalitar, că suma de 50.000 Euro ar fi în măsură să

atenueze suferința din trecut și să asigure reclamantului, cel puțin pe viitor,

o despăgubire pentru o viață petrecută în privațiuni.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel, atât reclamantul D.I., cât și pârâtul S.R. prin M.F.P.

reprezentat de către D.G.F.P. Constanța.

Prin decizia nr. 105/

C din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale,

a admis apelul declarat de pârât, a

schimbat în tot sentința apelată și, pe fond, a respins acțiunea, ca nefondată;

a respins apelul formulat de reclamant împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că reclamantul a putut beneficia, la cerere,

de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-Lege nr. 119/1990,

fiindu-i stabilită o indemnizație în cuantum de 822 lei, recunoscută vechimea

în muncă 4 ani, o lună, 9 zile și fiindu-i conferit dreptul de a beneficia de

călătorii gratuite.

Împrejurarea că, în

acea perioadă, reclamantul a făcut parte dintre persoanele direct vizate de

măsurile regimului comunist, care i-au marcat existența atât în plan familial

cât și profesional, a constituit motivația pentru care statul a înțeles să

recunoască acestuia dreptul la plata unor compensații materiale importante pe

toată durata vieții, proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii

represive, suma acordată cu titlu de indemnizație fiind de altfel încasată

lunar pe parcursul anilor, de la data recunoașterii dreptului.

Curtea de apel a

arătat că recunoașterea vechimii în muncă se apreciază ca o altă compensație

materială echitabilă, date fiind efectele create în acest fel în planul

retragerii anticipate din muncă și încasării drepturilor de pensie

corespunzătoare unui stagiu majorat față de cel efectiv realizat. Nu pot fi

considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial compensațiile de altă

natură conferite prin lege acestei persoane, care conturează în aceeași măsură

interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor

celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că

modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseși și asupra

patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferință și un prejudiciu în plan

moral.

Recunoașterea morală

de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra

cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost așadar justificată de

necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin

măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul

legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speță, reclamantul a putut

beneficia de toate măsurile reparatorii instituite prin lege, nefiind relevată

necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune.

Prin urmare, instanța de apel a constatat că

S.R. și-a îndeplinit obligațiile reparatorii față de reclamant, întrucât

indemnizația primită și celelalte drepturi acordate în baza Decretului-Lege nr.

118/1990 acoperă prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative

la care a fost supus, nefiind necesar acordarea de daune morale de către

instanța de judecată, în caz contrar ar contribui la o îmbogățire fără just

temei.

Împotriva acestei

decizii, a declarat recurs reclamantul D.I.

, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, reclamantul a arătat că nelegal instanța de apel a respins pe fond

cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral, solicitând

modificarea deciziei, în sensul acordării de despăgubiri morale în cuantumul pe

care instanța îl va aprecia, în raport de suferințele efectiv îndurate,

suferințe dovedite, urmare a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu

și în raport de repercursiunile prejudiciului moral asupra posibilității

recurentului-reclamant de a se realiza deplin pe plan social, profesional si

familial.

Recurentul a apreciat

că dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse măsurii

administrative cu caracter politic prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009

nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanța investită cu soluționarea

unei astfel de cereri, cum s-a întâmplat în speță.

Instanța de apel

trebuia să aibă în vedere perioada îndelungată a restricției domiciliare (1951-1955),

condițiile în care recurentul a fost evacuat din casă, modalitatea în care a

călătorit, modalitatea în care a supraviețuit în Bărăgan, pe câmp, sub cerul

liber, lipsa totală a apei potabile, imposibilitatea de a învăța,

imposibilitatea părăsirii lagărului de muncă, supravegherea continuă, stigmatul

de deportat politic, care i-a marcat existenta, condițiile în care a copilărit

reclamantul, încălcarea drepturilor garantate constituțional (în raport de

Constituția din 1948), dreptul la libertate de gândire/conștiintă/libertate

individuală, dreptul la domiciliu, la corespondentă, dreptul la muncă, la

învățătură, dreptul la asistenta medicală de specialitate, dreptul la o viată

normală, mai ales că Statul ar fi trebuit să garanteze proprietatea particulară,

agonisită prin muncă și economisire, aceasta bucurându-se de o protecție

specială, iar propovăduirea sau manifestarea urei de rasă sau de naționalitate

trebuiau să se pedepsească potrivit legii.

Or, tocmai Statul a

încălcat recurentului toate aceste drepturi și l-a supus, din motive politice,

datorită faptului că făcea parte din categoria „macedoneni” și locuia în zona

frontierei de vest, la o măsura administrativă abuzivă, care i-a marcat

existenta, suferința generată de această măsura neputând fi uitată nici până în

prezent, deși au trecut mai bine de 50 de ani;

Totodată, recurentul-reclamant a

arătat că statul a supus și minorii la condiții inumane de supraviețuire, ce

le-au marcat copilăria și le-au afectat dezvoltarea, pe plan social,

profesional, familial, moral.

Recurentul a fost o

persoană persecutată politic, care timp de peste 30 de ani nu a beneficiat de

nicio despăgubire din partea S.R.

Indemnizația primită

de către recurent în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 are o natură diferită,

aceasta fiind prevăzută pentru vechimea în muncă aferentă perioadei stabilirii

domiciliului obligatoriu.

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce succed:

Criticile formulate de recurent aduc

în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea

reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări

cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita

instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare.

Prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale,

publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin

incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011),

în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data

publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de

neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar

și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1 din C.E.D.O., referitoare la

dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție

raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare,

soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie

pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această

evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația

juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub

incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment

la care era în vigoare art. 5

alin. (1)

lit. a) din

Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp

pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face

cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a

reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se

poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional,

ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 parag.1 din C.E.D.O. nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

În cadrul acelorași

considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii

de cuantificare, conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere caracterul

obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii,

Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi

decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță,

la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Față de toate considerentele reținute,

recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul D.I. împotriva deciziei nr. 105/ C

din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 31 ianuarie 2012.