ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 749/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 25 noiembrie 2009, D.V. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro în echivalent lei din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951. Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința nr. 212 din 12 februarie 2010 a admis în parte acțiunea civilă formulată de D.V. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Constanța și l-a obligat pe pârât să plătească reclamantului despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare și stabilirea domiciliului obligatoriu, în sumă de 50.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plății. A respins restul pretențiilor ca nefondate. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că prevederile în baza cărora a funcționat sistemul represiv din România primelor două decenii de socialism, articolele C. pen.

si măsurile administrative privind deportarea, domiciliul obligatoriu sau internarea în colonii penitenciare pedepseau orice formă de opoziție, politică sau religioasă față de regimul comunist și că prin Legea nr. 221/2009 s-a încercat a se traduce în plan material suferințele îndurate de victimele condamnărilor cu caracter politic și ale măsurilor administrative cu caracter politic, stabilindu-se că Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice datorează acestora despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare și respectiv echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent.

Pornind de la dispozițiile art. 3 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, s-a constatat, din actele depuse, că reclamantul D.V. a fost dislocat prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, din comuna Beșenova Nouă, județul Timiș, stabilindu-i-se domiciliul obligatoriu în comuna Pietroiu, raion Fetești, împreună cu familia, aceste restricții domiciliare fiind ridicate iulie 1954. Condițiile grele în care a trăit reclamantul, fiindu-i impusă măsura deportării și stabilirii domiciliului obligatoriu, pentru motive care nu se pot concretiza, au fost probate cu martori. A rezultat astfel că măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu pentru reclamant are caracter politic în sensul art. 3 din Legea nr. 221/2009, astfel încât acesta are calitatea de persoană îndreptățită a pretinde despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în condițiile cerute de art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Sub aspectul daunelor cerute, în lipsa unor criterii certe definite de către legiuitor, prin care să se stabilească limite, s-a constatat că este lăsată la aprecierea magistratului determinarea contravalorii materiale a daunelor morale. În speța de față, instanța a apreciat, relativ la persoana reclamantului care a avut de suferit ca urmare a unei măsuri cu caracter politic ce i-a marcat negativ tot restul vieții și datorită căreia perspectivele sale au fost frânte de un regim totalitar, că suma de 50 000 euro ar fi în măsură să atenueze suferința din trecut și să asigure reclamantului, cel puțin pe viitor, o despăgubire pentru o viață petrecută în privațiuni.

Instanța a urmărit să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație similară celei avute anterior ci pentru a procura petentului satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privat, reparația daunelor materiale și o compensație acordată pentru prejudiciul moral. Dat fiind faptul că prejudiciul moral nu poate fi disociat de cel material, întrucât au cauze asemănătoare, s-a impus stabilirea unei despăgubiri globale, fără a distinge între cele două feluri de prejudiciu. Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 103/ C din 14 februarie 2011 a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea ca nefondată.

Instanța de apel a reținut că în speță, reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a măsurilor represive luate asupra sa în timpul regimului totalitar comunist, fiind strămutat în perioada 1951-1954, conform deciziei M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea Beșenova Nouă, județul Timiș la Movila Galdăului, județul Ialomița, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârșit de Statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial, produsă asupra persoanei reclamantului și care ar justifica pretenția de ordin pecuniar solicitată prin acțiune.

În raport de toate aceste considerente s-a reținut că reclamantul a putut beneficia, la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație lunară, recunoscută vechimea în muncă și fiindu-i conferit dreptul de a beneficia de călătorii gratuite. Împrejurarea că, în acea perioadă, reclamantul a făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului comunist, care i-au marcat existența atât în plan familial cât și profesional, a constituit motivația pentru care statul a înțeles să recunoască acestuia dreptul la plata unor compensații materiale importante pe toată durata vieții, proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizație fiind de altfel încasată lunar pe parcursul celor 20 de ani de la data recunoașterii dreptului.

Recunoașterea vechimii în muncă s-a apreciat ca fiind o altă compensație materială echitabilă, date fiind efectele create în acest fel în planul retragerii anticipate din muncă și încasării drepturilor de pensie corespunzătoare unui stagiu majorat față de cel efectiv realizat. Nu au fost considerate lipsite de relevanță în plan patrimonial nici compensațiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de la plata taxelor și impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată la clasa I, care conturează în aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseși și asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferință și un prejudiciu în plan moral.

Recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost așadar justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse prin acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speță, reclamantul a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite prin lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin acțiune. Prin urmare, curtea de apel a constatat că Statul român și-a îndeplinit obligațiile reparatorii prin aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990, nefiind necesară acordarea altor daune, care ar contribui la îmbogățirea fără just temei a reclamantului.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei și pe fond admiterea cererii și acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmare a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, într-un cuantum apreciat de instanță. Reclamantul a criticat decizia instanței de apel sub aspectul nelegalității acesteia, apreciind că dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic prevăzută de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanța învestită cu soluționarea unei astfel de cereri, cum s-a întâmplat în speță.

A arătat astfel că deși este real că repararea daunelor morale prin despăgubiri bănești ridică problema dificilă a modului și a criteriilor de apreciere, ceea ce trebuie evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța prejudiciului moral sub aspectul valorii morale lezate. În speță, instanța de apel trebuia să aibă în vedere perioada îndelungată a restricției domiciliare, încălcarea drepturilor garantate constituțional, aspecte care i-au marcat existența recurentului, precum și faptul că a fost o persoană persecutată politic, care timp de peste 30 de ani (din 1951 până în 1989) nu a beneficiat de nici o despăgubire din partea statului.

A solicitat a se avea în vedere natura diferită a indemnizației primite de recurent în baza Decretului-lege nr. 118/1990 și faptul că suferințele fizice și psihice îndurate în perioada stabilirii domiciliului obligatoriu nu au fost acoperite de indemnizația și de celelalte drepturi prevăzute de respectivul act normativ. Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed, reținându-se că aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizează lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Astfel, problema de drept care se pune în speță este aceea a stabilirii faptului dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acestuia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.V. împotriva deciziei nr. 103/ C din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2012.