ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 749/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 749/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța la 25 noiembrie 2009, D.V. a solicitat, în temeiul Legii

nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro în echivalent lei

din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit urmare dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza

deciziei M.A.I. nr. 200/1951.

Tribunalul Constanța,

secția civilă, prin sentința nr. 212 din 12 februarie 2010 a admis în parte

acțiunea civilă formulată de D.V. în contradictoriu cu Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Constanța și l-a obligat pe pârât

să plătească reclamantului despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit prin

dislocare și stabilirea domiciliului obligatoriu, în sumă de 50.000 euro, în

echivalent în lei la data efectuării plății. A respins restul pretențiilor ca

nefondate.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că prevederile în baza cărora a funcționat

sistemul represiv din România primelor două decenii de socialism, articolele C.

pen. si măsurile administrative privind deportarea, domiciliul obligatoriu sau

internarea în colonii penitenciare pedepseau orice formă de opoziție, politică

sau religioasă față de regimul comunist și că prin Legea nr. 221/2009 s-a

încercat a se traduce în plan material suferințele îndurate de victimele

condamnărilor cu caracter politic și ale măsurilor administrative cu caracter

politic, stabilindu-se că Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice datorează acestora despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare și respectiv echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre

de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective

nu au fost restituite sau nu au obținut despăgubiri prin echivalent.

Pornind de la

dispozițiile art. 3 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, s-a constatat,

din actele depuse, că reclamantul D.V. a fost dislocat prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951,

din comuna Beșenova Nouă, județul Timiș, stabilindu-i-se domiciliul obligatoriu

în comuna Pietroiu, raion Fetești, împreună cu familia, aceste restricții

domiciliare fiind ridicate iulie 1954.

Condițiile grele în

care a trăit reclamantul, fiindu-i impusă măsura deportării și stabilirii

domiciliului obligatoriu, pentru motive care nu se pot concretiza, au fost

probate cu martori.

A rezultat astfel că

măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu pentru reclamant

are caracter politic în sensul art. 3 din Legea nr. 221/2009, astfel încât

acesta are calitatea de persoană îndreptățită a pretinde despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit, în condițiile cerute de art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Sub aspectul daunelor

cerute, în lipsa unor criterii certe definite de către legiuitor, prin care să

se stabilească limite, s-a constatat că este lăsată la aprecierea magistratului

determinarea contravalorii materiale a daunelor morale.

În speța de față,

instanța a apreciat, relativ la persoana reclamantului care a avut de suferit

ca urmare a unei măsuri cu caracter politic ce i-a marcat negativ tot restul

vieții și datorită căreia perspectivele sale au fost frânte de un regim

totalitar, că suma de 50 000 euro ar fi în măsură să atenueze suferința din

trecut și să asigure reclamantului, cel puțin pe viitor, o despăgubire pentru o

viață petrecută în privațiuni.

Instanța a urmărit să

stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație

similară celei avute anterior ci pentru a procura petentului satisfacții de

ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privat, reparația

daunelor materiale și o compensație acordată pentru prejudiciul moral.

Dat fiind faptul că

prejudiciul moral nu poate fi disociat de cel material, întrucât au cauze

asemănătoare, s-a impus stabilirea unei despăgubiri globale, fără a distinge între

cele două feluri de prejudiciu.

Curtea de Apel

Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale, prin decizia nr. 103/ C din 14 februarie 2011 a admis apelul declarat

de pârât împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în tot, în

sensul că a respins acțiunea ca nefondată.

Instanța de apel a

reținut că în speță, reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu de ordin

moral ca urmare a măsurilor represive luate asupra sa în timpul regimului

totalitar comunist, fiind strămutat în perioada 1951-1954, conform deciziei

M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea Beșenova Nouă, județul Timiș la Movila

Galdăului, județul Ialomița, prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect

probator - exclusiv la abuzul săvârșit de Statul român prin organele sale

represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă și

neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial, produsă asupra

persoanei reclamantului și care ar justifica pretenția de ordin pecuniar

solicitată prin acțiune.

În raport de toate

aceste considerente s-a reținut că reclamantul a putut beneficia, la cerere, de

măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990,

fiindu-i stabilită o indemnizație lunară, recunoscută vechimea în muncă și

fiindu-i conferit dreptul de a beneficia de călătorii gratuite.

Împrejurarea că, în

acea perioadă, reclamantul a făcut parte dintre persoanele direct vizate de

măsurile regimului comunist, care i-au marcat existența atât în plan familial

cât și profesional, a constituit motivația pentru care statul a înțeles să

recunoască acestuia dreptul la plata unor compensații materiale importante pe

toată durata vieții, proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii

represive, suma acordată cu titlu de indemnizație fiind de altfel încasată

lunar pe parcursul celor 20 de ani de la data recunoașterii dreptului.

Recunoașterea

vechimii în muncă s-a apreciat ca fiind o altă compensație materială echitabilă,

date fiind efectele create în acest fel în planul retragerii anticipate din

muncă și încasării drepturilor de pensie corespunzătoare unui stagiu majorat

față de cel efectiv realizat.

Nu au fost

considerate lipsite de relevanță în plan patrimonial nici compensațiile de altă

natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de la

plata taxelor și impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de

transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată la clasa I, care

conturează în aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil

atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind

de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei

înseși și asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferință și un

prejudiciu în plan moral.

Recunoașterea morală

de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra

cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost așadar justificată de necesitatea

înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile

dispuse prin acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat

încă din anul 1990, iar în speță, reclamantul a putut beneficia de toate

măsurile reparatorii instituite prin lege, nefiind relevată necesitatea

complinirii lor în modalitatea pretinsă prin acțiune.

Prin urmare, curtea

de apel a constatat că Statul român și-a îndeplinit obligațiile reparatorii

prin aplicarea Decretului-lege nr. 118/1990, nefiind necesară acordarea altor

daune, care ar contribui la îmbogățirea fără just temei a reclamantului.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea acestuia,

modificarea deciziei și pe fond admiterea cererii și acordarea de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit, urmare a dislocării și stabilirii

domiciliului obligatoriu, într-un cuantum apreciat de instanță.

Reclamantul a

criticat decizia instanței de apel sub aspectul nelegalității acesteia, apreciind

că dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse măsurii

administrative cu caracter politic prevăzută de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009

nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanța învestită cu soluționarea

unei astfel de cereri, cum s-a întâmplat în speță.

A arătat astfel că

deși este real că repararea daunelor morale prin despăgubiri bănești ridică

problema dificilă a modului și a criteriilor de apreciere, ceea ce trebuie

evaluat este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu

prejudiciul ca atare, fiind necesar a se face o corelare cu importanța

prejudiciului moral sub aspectul valorii morale lezate.

În speță, instanța de

apel trebuia să aibă în vedere perioada îndelungată a restricției domiciliare,

încălcarea drepturilor garantate constituțional, aspecte care i-au marcat

existența recurentului, precum și faptul că a fost o persoană persecutată

politic, care timp de peste 30 de ani (din 1951 până în 1989) nu a beneficiat

de nici o despăgubire din partea statului.

A solicitat a se avea

în vedere natura diferită a indemnizației primite de recurent în baza Decretului-lege

nr. 118/1990 și faptul că suferințele fizice și psihice îndurate în perioada

stabilirii domiciliului obligatoriu nu au fost acoperite de indemnizația și de

celelalte drepturi prevăzute de respectivul act normativ.

Recursul este

nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed,

reținându-se că aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizează

lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010.

Astfel, problema de

drept care se pune în speță este aceea a stabilirii faptului dacă art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă

soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată

în M. Of. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată de la care a devenit

obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin.

(4) C. proc. civ.

Astfel s-a stabilit

că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul acestuia.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul D.V. împotriva deciziei nr. 103/ C

din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2012.