ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1588/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1588/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului constată

următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la 11 februarie 2010, S.Z. a

solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P.,

să se constate caracterul politic al măsurii administrative de dislocare și

stabilire de domiciliu obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 – 14 ianuarie 1956

luată împotriva sa în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 și să se oblige pârâtul

la plata sumei de 3.693.000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit ca efect al respectivei măsuri.

Tribunalul Caraș-Severin,

secția civilă, prin sentința nr. 892 din 20 mai 2010, a admis în parte acțiunea

împotriva S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraș-Severin și, în consecință, l-a

obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 200.000 lei cu titlu de despăgubiri

morale. A obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 2.020 lei cu titlu

de cheltuieli de judecată. A respins celelalte pretenții.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că d

in interpretarea

gramaticală, logico – sistematică și teleologică a art. 5 din Legea nr. 221/2009

rezultă fără echivoc că atât persoanele care au suferit condamnări cu caracter

politic, cât și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic pot să beneficieze de acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit.

În cauză, reclamanta

a solicitat despăgubiri pentru suferințele proprii cauzate de măsura

administrativă a deportării.

Astfel,

în raport de jurisprudența C.E.D.O., a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1,

în conformitate cu art. 41 din Convenție și în temeiul Legii nr. 221/2009, tribunalul

a admis în parte acțiunea reclamantei.

Prevalându-se

de dispozițiile Legii nr. 221/2009, cuprinse la art. 1 alin. (2) și art. 5 și

constatând, din analiza actelor aflate la dosar, că familia reclamantei, la

data de 18 iunie 1951, a fost deportată din localitatea de domiciliu Zlatița,

județul Caraș-Severin, în localitatea Feteștii Noi, în Câmpia Bărăganului, unde

la data de 24 octombrie 1952 s-a născut reclamanta, că prin Hotărârea nr. 3757/1992,

C.J. Caraș-Severin de aplicare a Decretului - Lege nr. 118/1990 a acordat

reclamantei M.Z. (fostă J.) o indemnizație lunară de 670 lei cu titlu de

despăgubire pentru măsurile abuzive la care a fost supusă în perioada comunistă,

prima instanță a reținut că reclamanta este îndreptățită la a solicita

obligarea statului pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare.

Daunele morale sunt

definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul

personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească.

Cât privește însă

cuantumul acestor daune morale, instanța a apreciat că suma de 3.693.000 lei,

solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată.

Aprecierea

prejudiciilor morale nu are la bază criterii exacte, științifice, deoarece

există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și

cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

În aprecierea

importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile

prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra

posibilității de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial,

situația reclamantei fiind deosebită datorită faptului că aceasta s-a născut în

perioada deportării în condiții inumane, fără asistență medicală la naștere, în

primii ani de viață.

Astfel, s-a considerat

că antecesorii reclamantei și chiar reclamanta, au fost împiedicați să-și

dezvolte, în condiții corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din punct de

vedere social și profesional și să dobândească în timp util un statut

corespunzător așteptărilor lor.

În stabilirea

cuantumului, s-a avut în vedere și faptul că orice dislocare pe nedrept produce

celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de

măsuri lezează demnitatea, onoarea.

A

fost avută în vedere, de asemenea, împrejurarea că în comunitatea din care

făceau parte, autorii reclamantei erau cunoscuți ca persoane deosebite, iar

prin îndepărtarea fizică a acestora ca măsură administrativă abuzivă au fost

lipsiți de posibilitatea de a-și continua activitățile anterioare și de a

obține venituri corespunzătoare.

Drept

urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare

consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor

morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte.

Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile,

cererea a fost admisă pentru suma de 200.000 lei.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ., cu privire la cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de

judecată, acestea au fost admise în parte în ce privește onorariul de avocat și

cheltuielile cu transportul efectuat de acesta, în limita în care au fost

dovedite, obligându-se pârâtul să plătească reclamantei suma de 2020 lei.

Prin decizia nr. 393/

A din 28 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins

apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului. A admis apelul

declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraș Severin împotriva aceleiași

hotărâri, pe care, rejudecând, a schimbat-o în tot, în sensul că a respins

acțiunea.

Reclamanta apelantă a

invocat nepronunțarea primei instanțe pe primul petit privind constatarea

caracterului politic al măsurii deportării, precum și cuantumul mic al despăgubirilor

acordate nejustificat față de consecințele nefaste suportate de familia ei.

Fără a

supune analizei motivele de apel invocate de părți, curtea, examinând hotărârea

atacată în raport de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., precum și de

conținutul Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale (M. Of. nr. 761/15.11.2010),

a constatat că apelul reclamantei este neîntemeiat, iar cel al pârâtului este

întemeiat.

Motivul pentru care

reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă

temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale,

În conformitate cu art.

147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,

dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează

efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept.

Conform art. 147 alin.

(4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data

publicării, deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei

dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru

viitor.

În cazul de față, Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010),

iar termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord

prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această

decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

reclamantei, și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului

juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor

morale.

Nu s-a putut reține

nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în

sensul jurisprudenței C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție ci că avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o

hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în

momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu

s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un

caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet

asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare

s-a impus cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus

prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv

posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză,

declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau

o ordonanță.

Față de cele reținute

anterior, s-a constatat că nu mai prezintă nicio relevanță și nu se mai impun a

fi analizate criticile aduse de apelanți hotărârii primei instanțe cu privire

la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354

din 20 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamanta S.Z., întemeiat pe motivul de

nelegalitate cuprins la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea

acestuia și modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii

apelului pârâtului și admiterii apelului propriu, respectiv admiterea capătului

de cerere prin care a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative

și majorarea cuantumului daunelor morale acordate, potrivit cererii

introductive de instanță.

Invocând prevederile art.

292 alin. (1) C. proc. civ. și arătând că apelul pârâtului a fost motivat în

termen, recurenta a criticat decizia atacată sub aspectul că instanța de apel a

înțeles să devolueze fondul în totalitatea sa și nu numai prin prisma

criticilor formulate de S.R.

Mai mult, a arătat că

instanța de apel nu a pus, din oficiu, în discuție incidența în cauză a Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel încât nu a avut posibilitatea de

a-și prezenta punctul de vedere.

Astfel, a considerat

că admiterea apelului pârâtului pe alt considerent decât cel invocat prin

motivele de apel încalcă flagrant principiul disponibilității.

Prevalându-se de

dispozițiile art. 129 alin. ultim și art. 130 alin. final C. proc. civ.,

recurenta a criticat decizia și sub aspectul neanalizării tuturor capetelor de

cerere, apreciind că un petit nu poate fi rezolvat implicit prin soluția dată

asupra altuia.

În continuare, a

criticat soluția și prin faptul că deși a solicitat și constatarea caracterului

politic al măsurii administrative a dislocării și stabilirii domiciliului

obligatoriu, acest aspect a rămas nesoluționat, deși Legea nr. 221/2009

reglementează posibilitatea promovării unei atare acțiuni.

A apreciat că este

îndreptățită la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin

măsura administrativă, opinând că drepturile acordate în baza Decretului – Lege

nr. 118/1990 acoperă prejudiciul material și nu pe cel moral.

În ceea ce privește

decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 a arătat că aceasta nu se poate

situa în afara principiului neretroactivității legii, în caz contrar

încălcându-se prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție.

Astfel, a precizat că

respectiva decizie nu este aplicabilă proceselor deja declanșate la momentul

publicării acesteia, situația fiind identică cu cea în care o lege pe care se

întemeiază o cerere de chemare în judecată se modifică în timpul judecății, iar

modificarea nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanței

de judecată.

Totodată, chiar

textul cuprins la art. 147 alin. (4) din Constituție trebuie interpretat în

sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii doar pentru acele

raporturi juridice care nu au fost deduse judecății.

Dacă s-ar considera

că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv s-ar aduce

atingere dreptului reclamantei recunoscut de art. 6 din C.E.D.O. și ar însemna

să se accepte ingerința statului în dreptul de acces la o instanță

judecătorească.

A considerat că din

perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. trebuie clarificat în ce măsură un act

normativ care dă dreptul la obținerea unor despăgubiri poate să constituie premisele

considerării creanței ca fiind un bun sau, cel puțin, dacă a existat o speranță

legitimă în ceea ce privește acest drept de creanță, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenție și a opinat că față de constatările Curții de la Strasbourg în cauza K. și I.K. c. Giorgiei subzistă speranța legitimă a reclamantei de a-și

vedea judecată acțiunea în raport de dispozițiile legale în vigoare la data

sesizării instanței.

În privința fondului

cauzei, a solicitat a se observa că legiuitorul nu a stabilit criteriile în

baza cărora se va face aprecierea unor asemenea suferințe, dar această

împrejurare nu poate lăsa liberă calea interpretării conform căreia suferința

fiind reflecția unei stări sufletești pe care fiecare persoană o resimte și o

trăiește în mod diferit și individual nu poate fi cuantificată.

În aprecierea

cuantumului despăgubirilor trebuie avute în vedere consecințele negative pe

care măsura administrativă le-a produs pe toate planurile vieții sociale prin

încălcarea unor drepturi personale ocrotite de Constituție, apărând astfel ca

nejustificată obiecțiunea unei îmbogățiri fără justă cauză, instituție care se

referă la sume de bani obținute fără temei, iar nu la situația solicitării și

obținerii despăgubirilor materiale pentru compensarea unui prejudiciu moral.

Recursul este fondat

în parte, urmând a fi admis sub aspectul constatării caracterului politic al

măsurii administrative, reținându-se totodată și împrejurarea că Legea nr. 221/2009

nu a făcut obiectul, în integralitatea ei, excepției de neconstituționalitate

și nu a fost declarată, în totalitate, neconstituțională printr-o decizie a

organului jurisdicțional constituțional.

Se reține astfel, că

în cauză instanța de fond a fost sesizată cu o cerere de chemare în judecată

prin care s-a solicitat a se constata și caracterul politic al măsurii

administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu.

Tribunalul a respins implicit

acest capăt de cerere prin dispozitivul sentinței, pronunțându-se în sensul

respingerii celorlalte pretenții, fără ca din considerentele hotărârii, care

fac corp comun cu dispozitivul, să reiasă argumentele care au fost avute în

vedere la adoptarea respectivei soluții.

Totodată, deși

reclamanta, prin motivele de apel a criticat soluția tribunalului sub acest

aspect, instanța de apel nu l-a analizat, ci prevalându-se de incidența Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 a schimbat în tot sentința și a respins

acțiunea.

Nu pot fi primite

însă criticile privitoare la îndreptățirea reclamantei la acordarea daunelor

morale, în raport de considerentele ce succed:

Problema de drept

care se pune, în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost

declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), aspectul care se impune a fi

analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al

deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată

de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011),

dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art.

330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Pentru aceste

considerente, nu pot fi primite criticile recurentei referitoare la aplicarea

eronată de către curtea de apel a deciziei Curții Constituționale, în

condițiile în care nu a constituit motiv de apel al pârâtului și, mai, mult nu

a fost pusă în dezbaterea părților ca motiv de ordine publică, întrucât, după

cum s-a reținut anterior, efectele respectivei decizii nu pot fi ignorate de

instanțele judecătorești, fiind obligatorie aplicarea ei.

Se reține, totodată,

că la dezbaterile din apel au lipsit părțile, potrivit celor menționate în

practicaua deciziei recurate.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă

expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea

ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă

un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, se va admite recursul reclamantei, se va modifica în parte

decizia și se va admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței

tribunalului, care va fi schimbată, în sensul că admiterea în parte a acțiunii

vizează constatarea caracterului politic al condamnării, menținându-se

celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta S.Z. împotriva deciziei nr. 393/ A din 28 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică în parte

decizia și admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 892 din

20 mai 2010 a Tribunalului Caraș - Severin, secția civilă, pe care o schimbă,

în sensul că admiterea în parte a acțiunii vizează constatarea caracterului

politic al măsurii administrative.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 martie 2012.