ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1588/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la 11 februarie 2010, S.Z. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu S.R. prin M.F.P., să se constate caracterul politic al măsurii administrative de dislocare și stabilire de domiciliu obligatoriu în perioada 18 iunie 1951 – 14 ianuarie 1956 luată împotriva sa în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 și să se oblige pârâtul la plata sumei de 3.693.000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca efect al respectivei măsuri. Tribunalul Caraș-Severin, secția civilă, prin sentința nr. 892 din 20 mai 2010, a admis în parte acțiunea împotriva S.R. prin M.F.P.

prin D.G.F.P. Caraș-Severin și, în consecință, l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 200.000 lei cu titlu de despăgubiri morale. A obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 2.020 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins celelalte pretenții. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că d in interpretarea gramaticală, logico – sistematică și teleologică a art. 5 din Legea nr. 221/2009 rezultă fără echivoc că atât persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic pot să beneficieze de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. În cauză, reclamanta a solicitat despăgubiri pentru suferințele proprii cauzate de măsura administrativă a deportării.

Astfel, în raport de jurisprudența C.E.D.O., a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenție și în temeiul Legii nr. 221/2009, tribunalul a admis în parte acțiunea reclamantei. Prevalându-se de dispozițiile Legii nr. 221/2009, cuprinse la art. 1 alin. (2) și art. 5 și constatând, din analiza actelor aflate la dosar, că familia reclamantei, la data de 18 iunie 1951, a fost deportată din localitatea de domiciliu Zlatița, județul Caraș-Severin, în localitatea Feteștii Noi, în Câmpia Bărăganului, unde la data de 24 octombrie 1952 s-a născut reclamanta, că prin Hotărârea nr. 3757/1992, C.J. Caraș-Severin de aplicare a Decretului - Lege nr. 118/1990 a acordat reclamantei M.Z.

(fostă J.) o indemnizație lunară de 670 lei cu titlu de despăgubire pentru măsurile abuzive la care a fost supusă în perioada comunistă, prima instanță a reținut că reclamanta este îndreptățită la a solicita obligarea statului pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare. Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească. Cât privește însă cuantumul acestor daune morale, instanța a apreciat că suma de 3.693.000 lei, solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată. Aprecierea prejudiciilor morale nu are la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității de a se realiza deplin pe plan social, profesional și familial, situația reclamantei fiind deosebită datorită faptului că aceasta s-a născut în perioada deportării în condiții inumane, fără asistență medicală la naștere, în primii ani de viață. Astfel, s-a considerat că antecesorii reclamantei și chiar reclamanta, au fost împiedicați să-și dezvolte, în condiții corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească în timp util un statut corespunzător așteptărilor lor. În stabilirea cuantumului, s-a avut în vedere și faptul că orice dislocare pe nedrept produce celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea.

A fost avută în vedere, de asemenea, împrejurarea că în comunitatea din care făceau parte, autorii reclamantei erau cunoscuți ca persoane deosebite, iar prin îndepărtarea fizică a acestora ca măsură administrativă abuzivă au fost lipsiți de posibilitatea de a-și continua activitățile anterioare și de a obține venituri corespunzătoare. Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 200.000 lei. În temeiul art. 274 C. proc.

civ., cu privire la cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, acestea au fost admise în parte în ce privește onorariul de avocat și cheltuielile cu transportul efectuat de acesta, în limita în care au fost dovedite, obligându-se pârâtul să plătească reclamantei suma de 2020 lei. Prin decizia nr. 393/ A din 28 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului. A admis apelul declarat de pârâtul S.R. prin M.F.P. prin D.G.F.P. Caraș Severin împotriva aceleiași hotărâri, pe care, rejudecând, a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea. Reclamanta apelantă a invocat nepronunțarea primei instanțe pe primul petit privind constatarea caracterului politic al măsurii deportării, precum și cuantumul mic al despăgubirilor acordate nejustificat față de consecințele nefaste suportate de familia ei.

Fără a supune analizei motivele de apel invocate de părți, curtea, examinând hotărârea atacată în raport de dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., precum și de conținutul Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale (M. Of. nr. 761/15.11.2010), a constatat că apelul reclamantei este neîntemeiat, iar cel al pârâtului este întemeiat.

Motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării, deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor. În cazul de față, Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), iar termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță. Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei, și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamantei sub aspectul despăgubirilor morale. Nu s-a putut reține nici că reclamanta avea, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul jurisprudenței C.E.D.O. generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție ci că avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare s-a impus cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță. Față de cele reținute anterior, s-a constatat că nu mai prezintă nicio relevanță și nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelanți hotărârii primei instanțe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost, de asemenea, declarate neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 (M. Of.

nr. 761/15.11.2010). Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta S.Z., întemeiat pe motivul de nelegalitate cuprins la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia și modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului pârâtului și admiterii apelului propriu, respectiv admiterea capătului de cerere prin care a solicitat constatarea caracterului politic al măsurii administrative și majorarea cuantumului daunelor morale acordate, potrivit cererii introductive de instanță. Invocând prevederile art. 292 alin. (1) C. proc. civ. și arătând că apelul pârâtului a fost motivat în termen, recurenta a criticat decizia atacată sub aspectul că instanța de apel a înțeles să devolueze fondul în totalitatea sa și nu numai prin prisma criticilor formulate de S.R.

Mai mult, a arătat că instanța de apel nu a pus, din oficiu, în discuție incidența în cauză a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, astfel încât nu a avut posibilitatea de a-și prezenta punctul de vedere. Astfel, a considerat că admiterea apelului pârâtului pe alt considerent decât cel invocat prin motivele de apel încalcă flagrant principiul disponibilității. Prevalându-se de dispozițiile art. 129 alin. ultim și art. 130 alin. final C. proc. civ., recurenta a criticat decizia și sub aspectul neanalizării tuturor capetelor de cerere, apreciind că un petit nu poate fi rezolvat implicit prin soluția dată asupra altuia. În continuare, a criticat soluția și prin faptul că deși a solicitat și constatarea caracterului politic al măsurii administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, acest aspect a rămas nesoluționat, deși Legea nr. 221/2009 reglementează posibilitatea promovării unei atare acțiuni.

A apreciat că este îndreptățită la acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin măsura administrativă, opinând că drepturile acordate în baza Decretului – Lege nr. 118/1990 acoperă prejudiciul material și nu pe cel moral. În ceea ce privește decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 a arătat că aceasta nu se poate situa în afara principiului neretroactivității legii, în caz contrar încălcându-se prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție. Astfel, a precizat că respectiva decizie nu este aplicabilă proceselor deja declanșate la momentul publicării acesteia, situația fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază o cerere de chemare în judecată se modifică în timpul judecății, iar modificarea nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanței de judecată.

Totodată, chiar textul cuprins la art. 147 alin. (4) din Constituție trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecății. Dacă s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv s-ar aduce atingere dreptului reclamantei recunoscut de art. 6 din C.E.D.O. și ar însemna să se accepte ingerința statului în dreptul de acces la o instanță judecătorească. A considerat că din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. trebuie clarificat în ce măsură un act normativ care dă dreptul la obținerea unor despăgubiri poate să constituie premisele considerării creanței ca fiind un bun sau, cel puțin, dacă a existat o speranță legitimă în ceea ce privește acest drept de creanță, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și a opinat că față de constatările Curții de la Strasbourg în cauza K. și I.K.

c. Giorgiei subzistă speranța legitimă a reclamantei de a-și vedea judecată acțiunea în raport de dispozițiile legale în vigoare la data sesizării instanței. În privința fondului cauzei, a solicitat a se observa că legiuitorul nu a stabilit criteriile în baza cărora se va face aprecierea unor asemenea suferințe, dar această împrejurare nu poate lăsa liberă calea interpretării conform căreia suferința fiind reflecția unei stări sufletești pe care fiecare persoană o resimte și o trăiește în mod diferit și individual nu poate fi cuantificată.

În aprecierea cuantumului despăgubirilor trebuie avute în vedere consecințele negative pe care măsura administrativă le-a produs pe toate planurile vieții sociale prin încălcarea unor drepturi personale ocrotite de Constituție, apărând astfel ca nejustificată obiecțiunea unei îmbogățiri fără justă cauză, instituție care se referă la sume de bani obținute fără temei, iar nu la situația solicitării și obținerii despăgubirilor materiale pentru compensarea unui prejudiciu moral. Recursul este fondat în parte, urmând a fi admis sub aspectul constatării caracterului politic al măsurii administrative, reținându-se totodată și împrejurarea că Legea nr. 221/2009 nu a făcut obiectul, în integralitatea ei, excepției de neconstituționalitate și nu a fost declarată, în totalitate, neconstituțională printr-o decizie a organului jurisdicțional constituțional.

Se reține astfel, că în cauză instanța de fond a fost sesizată cu o cerere de chemare în judecată prin care s-a solicitat a se constata și caracterul politic al măsurii administrative a dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu. Tribunalul a respins implicit acest capăt de cerere prin dispozitivul sentinței, pronunțându-se în sensul respingerii celorlalte pretenții, fără ca din considerentele hotărârii, care fac corp comun cu dispozitivul, să reiasă argumentele care au fost avute în vedere la adoptarea respectivei soluții. Totodată, deși reclamanta, prin motivele de apel a criticat soluția tribunalului sub acest aspect, instanța de apel nu l-a analizat, ci prevalându-se de incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 a schimbat în tot sentința și a respins acțiunea.

Nu pot fi primite însă criticile privitoare la îndreptățirea reclamantei la acordarea daunelor morale, în raport de considerentele ce succed: Problema de drept care se pune, în speță, este dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010), aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale. Pentru aceste considerente, nu pot fi primite criticile recurentei referitoare la aplicarea eronată de către curtea de apel a deciziei Curții Constituționale, în condițiile în care nu a constituit motiv de apel al pârâtului și, mai, mult nu a fost pusă în dezbaterea părților ca motiv de ordine publică, întrucât, după cum s-a reținut anterior, efectele respectivei decizii nu pot fi ignorate de instanțele judecătorești, fiind obligatorie aplicarea ei. Se reține, totodată, că la dezbaterile din apel au lipsit părțile, potrivit celor menționate în practicaua deciziei recurate.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul acesteia. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste considerente, se va admite recursul reclamantei, se va modifica în parte decizia și se va admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului, care va fi schimbată, în sensul că admiterea în parte a acțiunii vizează constatarea caracterului politic al condamnării, menținându-se celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta S.Z. împotriva deciziei nr. 393/ A din 28 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Modifică în parte decizia și admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 892 din 20 mai 2010 a Tribunalului Caraș - Severin, secția civilă, pe care o schimbă, în sensul că admiterea în parte a acțiunii vizează constatarea caracterului politic al măsurii administrative. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2012.