ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 856/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 856/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 50401/3 din 21 decembrie

2009, reclamantul G.S. a solicitat obligarea pârâtului S.R., prin M.F.P., la

plata sumei de 250.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. din data

efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca

urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate

împotrivea sa prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea

domiciliului obligatoriu, în perioada 04 ianuarie 1953 – 27 august 1955, măsură

luată prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 pentru părinții săi, acesta fiind născut

acolo, și ridicată prin decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, conform

dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă

nr. 567 din 28 aprilie 2010 a Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a

admis excepția inadmisibilității acțiunii și s-a respins acțiunea formulată de

reclamant ca atare.

Analizând cu

prioritate excepția invocată, conform art. 137 C. proc. civ., Tribunalul a

constat că este întemeiată, așa încât urmează a fi admisă.

Reclamantul invocă

faptul că a fost supus unei măsuri administrative în sensul Legii nr. 221/2009,

întrucât împotriva sa și a părinților săi s-a luat măsura dislocării din zona

frontierei de vest și li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, în perioada 4

ianuarie 1953 - 27 august 1955, prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, reclamantul

fiind născut în localitatea ce a constituit domiciliul obligatoriu.

Din interpretarea

logico-gramaticală a art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009,

rezultă că, pentru măsurile administrative cu caracter politic, persoana care a

suferit astfel de măsuri ori soțul sau descendenții acesteia pot solicita, în

condițiile acestei legi, exclusiv despăgubiri materiale, conform lit. b) a art.

5, nu și despăgubiri morale, pentru că acestea din urmă se acordă doar în cazul

condamnărilor, potrivit art. 5 lit. a).

Prin decizia civilă

nr. 148/ A din 15 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a admis apelul formulat de apelantul-reclamant G.S.; a schimbat, în

tot, sentința apelată; a admis cererea reclamantului și a obligat pe pârâtul

S.R., prin M.F.P., la plata către reclamant a sumei de 6000 euro, în echivalent

în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit de reclamant prin măsura dislocării.

În pronunțarea

acestei decizii, Curtea de Apel a reținut că legiuitorul a asimilat

condamnărilor politice, prin raportare directă la rațiunile politice care le-au

determinat, măsura administrativă dispusă în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951,

pe care a menționat-o în mod expres în textul art. 3 lit. a) din Legea nr.

221/2009.

Iar, în art. 5, se

prevede în mod unitar că atât persoanele care au suferit condamnări, cât și

persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic (sau succesorii acestora menționați ca atare) pot solicita instanței

obligarea statului la acordarea despăgubirilor prevăzute în continuare la lit.

a), b) și c).

Curtea a mai

constatat, totodată, că, deși cererea reclamantului a fost respinsă, ca

inadmisibilă, prima instanță a cercetat practic această cerere în fond,

pronunțându-se în mod direct asupra fondului dreptului reclamantului la

despăgubiri pentru prejudiciul moral.

De aceea, constatând

că prima instanța, deși a declarat cererea reclamantului, ca inadmisibilă, a

soluționat cauza chiar pe fond, cercetând dacă reclamantul are sau nu dreptul

la despăgubirile solicitate, Curtea a procedat ea însăși la cercetarea pe fond

a cauzei.

Curtea a reținut că

reclamantul, persoana care a suferit consecințele  măsurii administrative cu

caracter politic, dispusă prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, este îndreptățit a

beneficia de măsurile reparatorii reglementate de lege prin art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a

acestei măsuri.

În ce privește

decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care s-a stabilit că

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt

neconstituționale, Curtea a analizat consecințele deciziei Curții

Constituționale asupra drepturilor reclamantului, din perspectiva art. 6 al

C.E.D.O., care garantează dreptul la un proces echitabil, a articolului 1 al

Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care

interzic discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de

Convenție și de Protocoalele adiționale, și a art. 1 din Primul Protocol

adițional la C.E.D.O., care garantează dreptul la respectarea bunurilor.

În contextul

litigiului de față, Curtea a apreciat că interpretarea efectului deciziei nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, în sensul că ar atrage

dispariția temeiului de drept al acțiunii formulate de reclamant și

respingerea, în consecință, a acțiunii, ar determina încălcarea mai multor

dispoziții ale C.E.D.O., respectiv cele sus-menționate.

Prin urmare, câtă

vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele

impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat,

în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului

Europei, se poate aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern,

pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a

epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare,

de către instanțele interne.

Efectul ex nunc al

deciziilor Curții Constituționale, consacrat de art. 147 alin. (4) din

Constituție, constituie o aplicare a principiului neretroactivității, o

garanție fundamentală a drepturilor constituționale, de natură a asigura

securitatea juridică și încrederea în sistemul de drept.

De altfel, în acest

sens este esențială însăși motivarea deciziei Curții Constituționale nr.

1354/2010.

Rațiunile pentru

care, prin această decizie, au fost declarate neconstituționale dispozițiile

art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și

completarea Legii nr. 221/2009 au fost, printre altele, următoarele: „Curtea

constată că prevederile legale criticate încalcă și principiul

neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, în sensul

că se aplică inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească

pronunțată în primă instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi legală și

temeinică prin raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării

acesteia. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub

imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut

un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul

întinderii, iar O.U.G. nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se

invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care

cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul

procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și

jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza B. v.

Croația, paragraful 81).

Pe cale de

consecință, Curtea a apreciat că efectele deciziei Curții Constituționale nr.

1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor

naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au

fost declarate ca neconstituționale, fără a avea vreo înrâurire asupra cauzei

civile de față.

În privința

cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor care au fost victimele

măsurilor administrative cu caracter politic, acesta nu este supus unor

criterii legale de determinare, astfel încât daunele morale se stabilesc prin

apreciere, în raport cu consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic

și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste

valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura

în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Toate

aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate

conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului

real și efectiv produs victimei.

În speță, la

stabilirea cuantumului despăgubirilor, Curtea a avut în vedere că, prin măsura

administrativă a cărei victima a fost reclamantul, acestuia i-a fost cauzat un

prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile

în bani, ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal

nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de

ordin fizic cauzate de pierderea confortului și a unui mediu de viata normal și

sănătos, fiind afectate, totodată, acele atribute ale persoanei care se

situează în domeniul afectiv al vieții umane, vătămări care își găsesc expresia

tipică în durerea morală încercată de victimă.

S-a ținut seama și de

faptul că reclamantul a beneficiat și beneficiază în continuare de măsuri

reparatorii în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.

Drept urmare,

dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile,

Curtea a considerat că suma de 6000 euro reprezintă o despăgubire echitabilă în

raport de prejudiciul moral suferit de reclamant.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantul G.S. și pârâtul S.R., prin M.F.P.,

reprezentat de D.G.F.P.M. București.

I. În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate, reclamantul a arătat următoarele:

Soluția pronunțată de

instanța de apel este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea

și aplicarea greșită a legii, având în vedere că Legea nr. 221/2009 prevedea

posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit

condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, în nume personal, cât și de

persoanele prevăzute de lege, drept pentru care se impune modificarea sentinței

recurate

Curtea

Constituțională, în momentul în care a declarat O.U.G nr. 62/2010 ca fiind

neconstituțională, reține încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituție privind

principiul neretroactivității legii.

La data introducerii

cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată

prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita

despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în

vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe

tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității

este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza B. v.

Croația, paragraful 81).

Deciziile Curții

Constituționale au forța unei legi, de la data publicării în M. Of., acest

efect fiind clar precizat de Constituția României, însă, tot în Constituție se

regăsește și principiul neretroactivității legii, reflectat de conținutul art.

15 alin. (2).

În privința

proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of. a deciziei Curții

Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, situația fiind identică cu

cea în care o lege pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată se

modifică în timpul judecății, iar respectiva modificare nu poate fi avută în

vedere în raport de data sesizării instanței de judecată.

De altfel, în lumina

dispozițiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul

neretroactivității, însuși textul art. 147 alin. (4) din Constituția României

trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt

obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse

judecății încă.

Pe de altă parte, în

măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se

aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de

art. 6 din C.E.D.O., care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță

judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind

drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

A considera că

deciziile Curții Constituționale își produc efectele și în această speță, cu

consecința respingerii acțiunii promovate de reclamant, ar însemna să se

accepte ingerința statului în dreptul de acces al reclamantului la o instanță

judecătorească, care nu este proporțional cu scopul urmărit.

Din momentul intrării

în vigoare a Legii nr. 221/2009, lege care îi recunoaște recurentului dreptul

la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit ca urmare a măsurii

administrative cu caracter exclusiv politic, statul garantează beneficiarului

acestui drept, accesul la o instanță de judecată, garanție conferită și de art.

21 din Constituție.

În raport cu natura

acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune și luarea

în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin

elemente probatorii, mai ales acestea fiind de notorietate, ceea ce impune și

existența unei anumite eventualități de aproximare, pentru limitarea efectelor

unei atare eventualități, fiind totuși necesar să fie avute în vedere anumite

criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, care sunt

consecințele negative suportate, sub aspect fizic și psihic, precum și urmările

produse prin această lezare a celui care se consideră victima măsurii luate.

Legea trebuie

interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia,

respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive

luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

De altfel, legea

reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent,

posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în

virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul Civil, de Constituția

României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O., care

primează.

Este clar că, prin

aceste reparații anterioare, nu s-au avut în vedere analize concrete pentru

fiecare caz în parte, adoptându-se nasuri reparatorii la modul general,

majoritatea acestora nefiind reparații morale, oricum, premisa pe care se

sprijină decizia Curții Constituționale e total greșită, la fel ca și

susținerile instanței de apel - drepturile conferite de Decretul - Lege nr.

118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi

(indemnizații) ce țin de legislația muncii, vechime în muncă etc., mai mult,

chiar Legea nr. 221/2009 arată că instanța va ține cont de faptul că

reclamantul a beneficiat de decret.

Instanța de judecată

trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5, 6 și 14

din C.E.D.O. și Rezoluția 1096 din 1996 a C.E., potrivit dispozițiilor art. 20

din Constituția României.

Așa cum

reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv

față de Constituția României, statuările C.E.D.O. au prioritate față de cele

ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțe.

Asigurarea

caracterului unitar al practicii judecătorești este impus de principiul

constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și implicit a

autorității judecătorești, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea

unuia și aceluiași prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi

diferite și chiar contradictorii.

Prin decizia 160 din

1 aprilie 2004, Curtea Constituțională a statuat pentru o anumită categorie de

persoane, ce aveau ca obiect anumite reparații pentru constrângerile și

privațiunile suferite în trecut, că: „Stabilirea categoriilor de persoane

cărora li se acordă anumite reparații pentru constrângerile și privațiunile

suferite în trecut (..), intră în atribuțiile exclusive ale autorității

legiuitoare, cu condiția ca, evident, să nu instituie privilegii ori

discriminări între persoanele care se încadrează în aceeași categorie și se

află într-o situație identică.”

Mai mult decât atât,

sunt încălcate prevederile D.U.D.O. și cele din Primul Protocol adițional la

C.A.D.O.L.F., ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

În acest sens se

impune și citarea cauzelor F. împotriva Suediei, S. contra Marii Britanii, în

care Curtea a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când

persoane aflate în situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial

unele față de altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de

proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Recurentul invocă și:

- Rezoluția 1096 din

1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind „Măsurile de

eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste”, care interzice

limitarea despăgubirilor datorate victimelor justiției totalitare comuniste

(foștii condamnați politici) și recunoaște expres regimul criminal de

exterminare promovat de sistemul comunist totalitar.

- Rezoluția 1481 din

2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Necesitatea

condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare”, care

recunoaște expres același regim de exterminare a foștilor condamnați politici

(înfometare, deportări, tortură, muncă forțată și alte forme de teroare fizică

și psihică colective, persecuția, atacuri la libertatea de conștiință etc.).

- Declarația asupra

Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale

Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40

din 34 din 29 noiembrie 1985, care cere statelor să faciliteze accesul la

justiție și tratament echitabil al victimelor pentru a obține restituiri,

reparații, despăgubiri, compensații și asistență.

- Paragraful 104 din

Hotărârea C.E.D.O. în cauza D.P. împotriva României (publicată în M. Of. nr.

830/05.12.2007).

Recurentul susține și

că, în reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit

să aibă în vedere existența prejudiciului moral complex, care este o consecință

directă a măsurilor abuzive la care a fost supus și nu a se limita să-și

motiveze respingerea apelului pentru deciziile Curții Constituționale.

Aceste consecințe

dăunătoare au fost probate, urmând ca instanța să le aprecieze corect, să aibă

în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea

unor despăgubiri echitabile.

S-a stabilit un drept

subiectiv patrimonial în favoarea recurentului prin această lege specială,

drept subiectiv care se subsumează noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la C.E.A.D.O.L.F.C., astfel cum această noțiune este definită

în jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg, iar respingerea acțiunii

astfel cum solicită pârâtul, creează premisele ca S.R. să fie expus la alte

condamnări pentru soluțiile date în aceste cauze.

În ceea ce privește

garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta

semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața

unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii

unui echilibru între interesele părților. Or, cată vreme, pe parcursul

procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza

declanșării unor litigii în care pârât este S., la inițiativa acestuia, pentru considerente

ce nu se raportează exclusiv la neconformitate cu dispozițiile constituționale,

această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului

reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin

art. 6 din C.E.D.O.

Recurentul reclamant

a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul

admiterii apelului, schimbarea, în tot, a sentinței civile 567 din 28 aprilie

2010 pronunțate de Tribunalul București, precum și admiterea cererii introductive

așa cum a fost formulată.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

II. În motivarea

criticilor de recurs formulate, pârâtul a arătat următoarele:

instanța de apel a reținut că, în art. 5 din Legea nr. 221/2009, se prevede în

mod unitar că atât persoanele care au suferit condamnări, cât și persoanele

care au făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic (sau

succesorii acestora menționați ca atare) pot solicita instanței obligarea statului

la acordarea despăgubirilor prevăzute la lit. a), b) și c).

Conform art. 5 din

Legea nr. 221/2009 în vechea reglementare, doar cei condamnați politic puteau

solicita daune morale.

Cum, în cauza de

față, nu este vorba despre o condamnare, ci de o măsură administrativă, nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009, de a primi despăgubiri

pentru prejudiciul moral cauzat în urma luării măsurii administrative de

dislocare într-o alta localitate.

mod greșit instanța de apel a reținut, în esență, că apelantul-reclamant se

află în situația de a avea o hotărâre de admitere pronunțată de prima instanța,

într-un litigiu declanșat anterior intervenirii deciziei Curții

Constituționale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la

momentul învestirii instanței, această decizie neputând retroactiva, fără a

afecta, în principiu, garantarea art. 6 al C.E.D.O., art. 14 al Convenției și a

art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., de către instanța națională.

În raport de art. 147

din Constituția României și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, ca o consecință a

caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale,

prevederea legală a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate

fi aplicată de niciun subiect de drept, încetându-și de drept efectul pentru

viitor.

Așadar, având în

vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost

declarate neconstituționale, temeiul juridic al acțiunii care formează obiectul

prezentului dosar nu mai există.

Acest aspect rezultă

și din Hotărârea C.E.D.O. pronunțată în cauza S. și alții contra Bulgariei.

În mod eronat,

instanța de apel a reținut că efectele deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale.

Astfel, decizia de

constatare a neconstituționalității operează pentru viitor în privința

consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul

juridic conflictual dedus judecații, pe care le invalidează în limita

aspectului de neconstituționalitate constatat.

Efectele pentru

viitor date deciziilor instanței constituționale, în controlul „a posteriori”,

semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate

sub imperiul legii, înainte de declararea ei ca neconstituțională; or, în cazul

de față, hotărârea de prima instanță era atacată cu apel.

Cum apelul este o

cale de atac devolutivă, judecata de apel fiind tot o judecată de fond,

persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 nu se

poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost

soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea

lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecații.

Criticabilă este

hotărârea instanței de apel și sub aspectul speranței legitime în ceea ce

privește dreptul de creanță, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție.

Conform

jurisprudenței C.E.D.O., „speranța legitimă” este legată de modul în care o

cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern;

o asemenea speranță trebuie să aibă o baza suficientă în acea lege. În această

situație, dreptul la despăgubiri nu se năștea ex lege (automat), ci era supus

condiției de a formula o cerere; reclamantul nu putea astfel să se aștepte că

dreptul său la despăgubiri se va materializa fără urmarea cu succes a

procedurii judiciare, care presupunea trecerea unei perioade de timp și în

cursul căreia autoritățile trebuia să verifice dacă petentul îndeplinea

condițiile pentru acordarea despăgubirilor. Or, nu se poate reține că un act

legislativ care, la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind

contrar principiilor constituționale esențiale, fiind găsit ulterior neconstituțional

pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menționat mai

sus, respectiv în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

măsura în care instanța va aprecia că acțiunea formulată de reclamant este

întemeiată, recurentul pârât a solicitat diminuarea daunelor acordate, al căror

cuantum este exagerat de mare.

Recurentul pârât a

solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei civile atacate,

în sensul respingerii apelului declarat de către reclamant, iar, în subsidiar,

reducerea cuantumului daunelor morale.

Față de criticile

formulate prin cererea de recurs a reclamantului și de soluția și argumentele

deciziei recurate, Înalta Curte a pus în discuție în ce măsură recursul acestei

părți vizează hotărârea Curții de Apel.

De asemenea, în

cadrul recursului declarat de pârât a invocat, ca motiv de ordine publică,

incidența deciziei în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

I. În ceea ce

privește recursul declarat de reclamant, Înalta Curte constată că acesta este

nul pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 3021

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre

altele, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor

fi depuse printr-un memoriu separat.

Criticile

recurentului reclamant, astfel cum au fost redate mai sus, nu vizează soluția

instanței de apel, deoarece cea mai mare parte a acestor critici cuprind

argumente pentru care, în opinia recurentului, aplicarea deciziei Curții

Constituționale în speță ar încălca diferite dispoziții din C.E.D.O. și chiar

din Constituția României.

Or, Curtea de Apel,

prin decizia recurată, nu a respins acțiunea formulată de reclamant, urmare a

aplicării deciziei Curții Constituționale, ci, dimpotrivă, a înlăturat această

decizie, cu consecința admiterii acțiunii și obligării pârâtului la plata sumei

de 6000 de euro, echivalent în lei, către partea adversă.

În realitate, cererea

de recurs are, în cea mai mare parte, caracterul unei întâmpinări la recursul

declarat de pârât, neputându-se considera că reprezintă o cale de atac.

Prin urmare,

criticile recurentului reclamant, care se subsumează unei soluții de respingere

a apelului declarat de acesta, cu consecința respingerii acțiunii, nu au

legătură cu decizia atacată, prin care s-a pronunțat soluția contrară.

De asemenea, acesta a

mai susținut, în partea de început a recursului, că daunele morale se pot

solicita și în cazul persoanelor care au suferit o măsură administrativă cu

caracter politic, cum este și cazul lui, iar nu numai în cazul condamnărilor

politice, ceea ce Curtea de Apel a și reținut în cauză.

În sfârșit, printr-o

altă parte a criticilor, recurentul a precizat că daunele morale nu pot fi

limitate în ceea ce privește cuantumul stabilit de instanță, aspect care nu are

legătură cu argumentele Curții de Apel, care nu a diminuat aceste daune în

raport de O.U.G. nr. 62/2010, act normativ care, pe parcursul aplicării sale,

până la declararea neconstituționalității conform deciziei Curții

Constituționale nr. 1354/2010, prevedea anumite limite ale cuantumului daunelor

morale ce puteau fi acordate, în funcție de solicitant.

Instanța de apel a

făcut referire la decizia Curții nr. 1354/2010 și la O.U.G. nr. 62/2010, dar

pentru a argumenta înlăturarea aplicării deciziei nr. 1358/2010, iar nu în

scopul limitării sumei acordate reclamantului, potrivit ordonanței menționate

(pagina 11, paragrafele 4 și 5, pagina 12, paragraful 1 din decizia recurată).

Că recurentul

reclamant a fost în eroare cu privire la soluția pronunțată prin hotărârea

Curții îl constituie și paragraful 3 de la pagina 9 din cererea de recurs, prin

care acesta arată că „…instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere … și nu

a se limita să-și motiveze respingerea apelului pentru deciziile Curții

Constituționale”.

Având în vedere

aceste considerente, cum susținerile recurentului nu au legătură cu soluția

pronunțată prin hotărârea recurată și cu argumentele care au fundamentat-o, în

baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul

declarat de reclamant.

II. În ceea ce

privește recursul declarat de pârât, acesta este fondat și va fi admis pentru

următoarele motive:

imposibilitatea acordării daunelor morale în cazul măsurilor administrative cu

caracter politic nu mai prezintă relevanță în raport de consecințele juridice

produse de aplicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și 1360/2010

asupra tuturor categoriilor de măsuri luate în timpul regimului comunist.

Pentru cele ce se vor

dezvolta în continuare, aplicarea acestor decizii este obligatorie inclusiv în

cazul acțiunilor pornite anterior publicării acestora în M. Of. și

nesoluționate în mod definitiv la această dată, cum este și cazul speței de

față, având, practic, ca efect, suprimarea temeiului juridic al acordării

daunelor morale în cazul ambelor categorii, condamnări, respectiv măsuri

administrative cu caracter politic.

Prin urmare, această

susținere nu va mai fi analizată de prezenta instanță.

referitoare la greșita înlăturare a deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, în speța de față, de către Curtea de Apel, raportat și la decizia în

interesul Legii nr. 12/2011, sunt corecte.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care

textul a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360

din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate

ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii

fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate

de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr.

789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit

dispozițiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit

că Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc

efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în

M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziilor Curții Constituționale nr.

1358/2010 și nr. 1360/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind, deci, soluționată definitiv la data publicării respectivelor decizii.

Nu se poate spune că,

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

din art. 137 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar

însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca

și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția

refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există,

însă, un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

C.E.D.O., câtă vreme, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr.

1358/2010 și nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul său la despăgubiri.

Referitor la noțiunea

de „bun”, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., aceasta poate cuprinde atât „bunuri

actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un

reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține

beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt, însă, condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță

sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui

rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De

aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților

administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient

stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de

art. 1 din Primul Protocol” (Cauza C. împotriva României (M. Of., nr.

189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, hotărârea din 14

decembrie 2006), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră”.

Nu este vorba,

așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul

persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel

puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea

beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

C.E.D.O. s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită

printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”(Cauza F.-M.G.

ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Referitor la noțiunea

de „speranță legitimă”, fiind vorba, în speță, de un interes patrimonial care aparține

categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială

susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care

are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa

este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor

naționale (Cauza A. ș.a. contra României, paragraful 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curții

Constituționale, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă

în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea

dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

Prin urmare, există

un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în

care, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, exista o hotărâre

definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantei, ceea ce nu este cazul în

speță, potrivit celor deja arătate.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția oferită de art. 6 par.1 din C.E.D.O. nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie, astfel, înlăturat. De asemenea, nu se poate reține nici

că, prin aplicarea la speță a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010

și nr. 1360/2010, s-ar fi încălcat art. 14 din Convenție cu referire la art. 6,

cum greșit reține instanța de apel.

Principiul

nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și

rezonabile.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă

cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând

raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit,

acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare,

lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziilor Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în

legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor

deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din

Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia,

deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre

definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr.

221/2009, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și

nr. 1360/2010 – 15 noiembrie 2010, aceste decizii își produc efectele, partea

neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru

instanțe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva

concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții

Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, astfel

cum au fost redate mai sus, așa încât instanțele nu pot proceda la o analiză

diferită de cea a instanței supreme a deciziilor Curții Constituționale

raportat la dispozițiile din C.E.D.O.

În consecință, nu

este posibilă înlăturarea aplicării deciziilor Curții Constituționale nr.

1358/2010 și 1360/2010 în speța de față, Curtea de Apel pronunțând o soluție

nelegală, sub aspectul înlăturării acestor decizii și admiterii cererii

formulate de reclamant, cu consecința acordării daunelor morale pentru măsura administrativă

cu caracter politic suferită.

urmează a se pronunța supra recursului pârâtului, cu consecința păstrării

hotărârii primei instanțe, de respingere a acțiunii în totalitate în raport de

absența în prezent a fundamentului juridic al cererii de chemare în judecată,

devine irelevantă critica referitoare la cuantumul exagerat al daunelor morale

acordate de Curte, astfel încât Înalta Curte nu va proceda la analiza acestei

susțineri.

Având în vedere

aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9

C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât împotriva

deciziei Curții de Apel, va modifica decizia atacată și, pentru aceleași

argumente, în baza art. 296, va respinge apelul declarat de reclamant împotriva

hotărârii primei instanțe, a cărei soluție de respingere este corectă, însă, cu

motivarea instanței de față, care o înlocuiește pe cea a Tribunalului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul G.S. împotriva deciziei nr. 148/ A din 15 februarie

2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Admite recursul

declarat de pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P.M.B., împotriva

aceleiași decizii.

Modifică decizia

recurată, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamant

împotriva sentinței civile nr. 567 din 28 aprilie 2010 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 februarie 2012.