ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 856/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 50401/3 din 21 decembrie 2009, reclamantul G.S. a solicitat obligarea pârâtului S.R., prin M.F.P., la plata sumei de 250.000 euro echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotrivea sa prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 04 ianuarie 1953 – 27 august 1955, măsură luată prin decizia M.A.I. nr. 200/1951 pentru părinții săi, acesta fiind născut acolo, și ridicată prin decizia M.A.I.

nr. 6100 din 27 iulie 1955, conform dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 567 din 28 aprilie 2010 a Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii și s-a respins acțiunea formulată de reclamant ca atare. Analizând cu prioritate excepția invocată, conform art. 137 C. proc. civ., Tribunalul a constat că este întemeiată, așa încât urmează a fi admisă. Reclamantul invocă faptul că a fost supus unei măsuri administrative în sensul Legii nr. 221/2009, întrucât împotriva sa și a părinților săi s-a luat măsura dislocării din zona frontierei de vest și li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, în perioada 4 ianuarie 1953 - 27 august 1955, prin decizia M.A.I.

nr. 200/1951, reclamantul fiind născut în localitatea ce a constituit domiciliul obligatoriu.

Din interpretarea logico-gramaticală a art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009, rezultă că, pentru măsurile administrative cu caracter politic, persoana care a suferit astfel de măsuri ori soțul sau descendenții acesteia pot solicita, în condițiile acestei legi, exclusiv despăgubiri materiale, conform lit. b) a art. 5, nu și despăgubiri morale, pentru că acestea din urmă se acordă doar în cazul condamnărilor, potrivit art. 5 lit. a). Prin decizia civilă nr. 148/ A din 15 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelantul-reclamant G.S.; a schimbat, în tot, sentința apelată; a admis cererea reclamantului și a obligat pe pârâtul S.R., prin M.F.P., la plata către reclamant a sumei de 6000 euro, în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant prin măsura dislocării.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea de Apel a reținut că legiuitorul a asimilat condamnărilor politice, prin raportare directă la rațiunile politice care le-au determinat, măsura administrativă dispusă în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951, pe care a menționat-o în mod expres în textul art. 3 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Iar, în art. 5, se prevede în mod unitar că atât persoanele care au suferit condamnări, cât și persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic (sau succesorii acestora menționați ca atare) pot solicita instanței obligarea statului la acordarea despăgubirilor prevăzute în continuare la lit. a), b) și c). Curtea a mai constatat, totodată, că, deși cererea reclamantului a fost respinsă, ca inadmisibilă, prima instanță a cercetat practic această cerere în fond, pronunțându-se în mod direct asupra fondului dreptului reclamantului la despăgubiri pentru prejudiciul moral.

De aceea, constatând că prima instanța, deși a declarat cererea reclamantului, ca inadmisibilă, a soluționat cauza chiar pe fond, cercetând dacă reclamantul are sau nu dreptul la despăgubirile solicitate, Curtea a procedat ea însăși la cercetarea pe fond a cauzei. Curtea a reținut că reclamantul, persoana care a suferit consecințele măsurii administrative cu caracter politic, dispusă prin decizia M.A.I. nr. 200/1951, este îndreptățit a beneficia de măsurile reparatorii reglementate de lege prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestei măsuri.

În ce privește decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, prin care s-a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, Curtea a analizat consecințele deciziei Curții Constituționale asupra drepturilor reclamantului, din perspectiva art. 6 al C.E.D.O., care garantează dreptul la un proces echitabil, a articolului 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzic discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și de Protocoalele adiționale, și a art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., care garantează dreptul la respectarea bunurilor.

În contextul litigiului de față, Curtea a apreciat că interpretarea efectului deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, în sensul că ar atrage dispariția temeiului de drept al acțiunii formulate de reclamant și respingerea, în consecință, a acțiunii, ar determina încălcarea mai multor dispoziții ale C.E.D.O., respectiv cele sus-menționate. Prin urmare, câtă vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, se poate aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare, de către instanțele interne.

Efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale, consacrat de art. 147 alin. (4) din Constituție, constituie o aplicare a principiului neretroactivității, o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, de natură a asigura securitatea juridică și încrederea în sistemul de drept. De altfel, în acest sens este esențială însăși motivarea deciziei Curții Constituționale nr. 1354/2010. Rațiunile pentru care, prin această decizie, au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G.

nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 au fost, printre altele, următoarele: „Curtea constată că prevederile legale criticate încalcă și principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, în sensul că se aplică inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar O.U.G.

nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza B. v. Croația, paragraful 81). Pe cale de consecință, Curtea a apreciat că efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2010 au fost declarate ca neconstituționale, fără a avea vreo înrâurire asupra cauzei civile de față.

În privința cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor care au fost victimele măsurilor administrative cu caracter politic, acesta nu este supus unor criterii legale de determinare, astfel încât daunele morale se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.

În speță, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, Curtea a avut în vedere că, prin măsura administrativă a cărei victima a fost reclamantul, acestuia i-a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani, ce au rezultat din atingerile și încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic cauzate de pierderea confortului și a unui mediu de viata normal și sănătos, fiind afectate, totodată, acele atribute ale persoanei care se situează în domeniul afectiv al vieții umane, vătămări care își găsesc expresia tipică în durerea morală încercată de victimă. S-a ținut seama și de faptul că reclamantul a beneficiat și beneficiază în continuare de măsuri reparatorii în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.

Drept urmare, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, Curtea a considerat că suma de 6000 euro reprezintă o despăgubire echitabilă în raport de prejudiciul moral suferit de reclamant. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul G.S. și pârâtul S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P.M. București.

I. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamantul a arătat următoarele: Soluția pronunțată de instanța de apel este netemeinică și nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în vedere că Legea nr. 221/2009 prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, în nume personal, cât și de persoanele prevăzute de lege, drept pentru care se impune modificarea sentinței recurate Curtea Constituțională, în momentul în care a declarat O.U.G nr. 62/2010 ca fiind neconstituțională, reține încălcarea art. 15 alin. (2) din Constituție privind principiul neretroactivității legii.

La data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza B. v. Croația, paragraful 81). Deciziile Curții Constituționale au forța unei legi, de la data publicării în M. Of., acest efect fiind clar precizat de Constituția României, însă, tot în Constituție se regăsește și principiul neretroactivității legii, reflectat de conținutul art. 15 alin. (2). În privința proceselor deja declanșate la momentul publicării în M. Of.

a deciziei Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt aplicabile, situația fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată se modifică în timpul judecății, iar respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării instanței de judecată. De altfel, în lumina dispozițiilor dreptului fundamental reprezentat de principiul neretroactivității, însuși textul art. 147 alin. (4) din Constituția României trebuie interpretat în sensul că deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii doar pentru acele raporturi juridice care nu au fost deduse judecății încă.

Pe de altă parte, în măsura în care s-ar considera că efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din C.E.D.O., care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. A considera că deciziile Curții Constituționale își produc efectele și în această speță, cu consecința respingerii acțiunii promovate de reclamant, ar însemna să se accepte ingerința statului în dreptul de acces al reclamantului la o instanță judecătorească, care nu este proporțional cu scopul urmărit.

Din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, lege care îi recunoaște recurentului dreptul la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter exclusiv politic, statul garantează beneficiarului acestui drept, accesul la o instanță de judecată, garanție conferită și de art. 21 din Constituție.

În raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune și luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, mai ales acestea fiind de notorietate, ceea ce impune și existența unei anumite eventualități de aproximare, pentru limitarea efectelor unei atare eventualități, fiind totuși necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, care sunt consecințele negative suportate, sub aspect fizic și psihic, precum și urmările produse prin această lezare a celui care se consideră victima măsurii luate. Legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, respectiv de reparație și de îndreptare pe cât posibil a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

De altfel, legea reafirmă în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii unor despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de Codul Civil, de Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O., care primează. Este clar că, prin aceste reparații anterioare, nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se nasuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind reparații morale, oricum, premisa pe care se sprijină decizia Curții Constituționale e total greșită, la fel ca și susținerile instanței de apel - drepturile conferite de Decretul - Lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații) ce țin de legislația muncii, vechime în muncă etc., mai mult, chiar Legea nr. 221/2009 arată că instanța va ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret.

Instanța de judecată trebuie să țină cont de dispozițiile internaționale, respectiv art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O. și Rezoluția 1096 din 1996 a C.E., potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv față de Constituția României, statuările C.E.D.O. au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțe. Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impus de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și implicit a autorității judecătorești, acest principiu fiind grav afectat dacă în aplicarea unuia și aceluiași prejudiciu cauzat, soluțiile instanțelor judecătorești ar fi diferite și chiar contradictorii.

Prin decizia 160 din 1 aprilie 2004, Curtea Constituțională a statuat pentru o anumită categorie de persoane, ce aveau ca obiect anumite reparații pentru constrângerile și privațiunile suferite în trecut, că: „Stabilirea categoriilor de persoane cărora li se acordă anumite reparații pentru constrângerile și privațiunile suferite în trecut (..), intră în atribuțiile exclusive ale autorității legiuitoare, cu condiția ca, evident, să nu instituie privilegii ori discriminări între persoanele care se încadrează în aceeași categorie și se află într-o situație identică.” Mai mult decât atât, sunt încălcate prevederile D.U.D.O. și cele din Primul Protocol adițional la C.A.D.O.L.F., ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

În acest sens se impune și citarea cauzelor F. împotriva Suediei, S. contra Marii Britanii, în care Curtea a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial unele față de altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Recurentul invocă și: - Rezoluția 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste”, care interzice limitarea despăgubirilor datorate victimelor justiției totalitare comuniste (foștii condamnați politici) și recunoaște expres regimul criminal de exterminare promovat de sistemul comunist totalitar.

- Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor regimurilor comuniste totalitare”, care recunoaște expres același regim de exterminare a foștilor condamnați politici (înfometare, deportări, tortură, muncă forțată și alte forme de teroare fizică și psihică colective, persecuția, atacuri la libertatea de conștiință etc.). - Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40 din 34 din 29 noiembrie 1985, care cere statelor să faciliteze accesul la justiție și tratament echitabil al victimelor pentru a obține restituiri, reparații, despăgubiri, compensații și asistență.

- Paragraful 104 din Hotărârea C.E.D.O. în cauza D.P. împotriva României (publicată în M. Of. nr. 830/05.12.2007). Recurentul susține și că, în reaprecierea cuantumului daunelor morale, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere existența prejudiciului moral complex, care este o consecință directă a măsurilor abuzive la care a fost supus și nu a se limita să-și motiveze respingerea apelului pentru deciziile Curții Constituționale. Aceste consecințe dăunătoare au fost probate, urmând ca instanța să le aprecieze corect, să aibă în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile.

S-a stabilit un drept subiectiv patrimonial în favoarea recurentului prin această lege specială, drept subiectiv care se subsumează noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C.E.A.D.O.L.F.C., astfel cum această noțiune este definită în jurisprudența constantă a Curții de la Strasbourg, iar respingerea acțiunii astfel cum solicită pârâtul, creează premisele ca S.R. să fie expus la alte condamnări pentru soluțiile date în aceste cauze. În ceea ce privește garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui echilibru între interesele părților.

Or, cată vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii în care pârât este S., la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitate cu dispozițiile constituționale, această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O. Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbarea, în tot, a sentinței civile 567 din 28 aprilie 2010 pronunțate de Tribunalul București, precum și admiterea cererii introductive așa cum a fost formulată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. II. În motivarea criticilor de recurs formulate, pârâtul a arătat următoarele: 1. În mod greșit instanța de apel a reținut că, în art. 5 din Legea nr. 221/2009, se prevede în mod unitar că atât persoanele care au suferit condamnări, cât și persoanele care au făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic (sau succesorii acestora menționați ca atare) pot solicita instanței obligarea statului la acordarea despăgubirilor prevăzute la lit. a), b) și c). Conform art. 5 din Legea nr. 221/2009 în vechea reglementare, doar cei condamnați politic puteau solicita daune morale. Cum, în cauza de față, nu este vorba despre o condamnare, ci de o măsură administrativă, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009, de a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat în urma luării măsurii administrative de dislocare într-o alta localitate.

2. De asemenea, în mod greșit instanța de apel a reținut, în esență, că apelantul-reclamant se află în situația de a avea o hotărâre de admitere pronunțată de prima instanța, într-un litigiu declanșat anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul învestirii instanței, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al C.E.D.O., art. 14 al Convenției și a art. 1 din Primul Protocol adițional la C.E.D.O., de către instanța națională. În raport de art. 147 din Constituția României și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, prevederea legală a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, încetându-și de drept efectul pentru viitor.

Așadar, având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, temeiul juridic al acțiunii care formează obiectul prezentului dosar nu mai există. Acest aspect rezultă și din Hotărârea C.E.D.O. pronunțată în cauza S. și alții contra Bulgariei. În mod eronat, instanța de apel a reținut că efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale. Astfel, decizia de constatare a neconstituționalității operează pentru viitor în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecații, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat.

Efectele pentru viitor date deciziilor instanței constituționale, în controlul „a posteriori”, semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii, înainte de declararea ei ca neconstituțională; or, în cazul de față, hotărârea de prima instanță era atacată cu apel. Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata de apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecații. Criticabilă este hotărârea instanței de apel și sub aspectul speranței legitime în ceea ce privește dreptul de creanță, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Conform jurisprudenței C.E.D.O., „speranța legitimă” este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern; o asemenea speranță trebuie să aibă o baza suficientă în acea lege. În această situație, dreptul la despăgubiri nu se năștea ex lege (automat), ci era supus condiției de a formula o cerere; reclamantul nu putea astfel să se aștepte că dreptul său la despăgubiri se va materializa fără urmarea cu succes a procedurii judiciare, care presupunea trecerea unei perioade de timp și în cursul căreia autoritățile trebuia să verifice dacă petentul îndeplinea condițiile pentru acordarea despăgubirilor.

Or, nu se poate reține că un act legislativ care, la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituționale esențiale, fiind găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menționat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenței C.E.D.O. 3. În subsidiar, în măsura în care instanța va aprecia că acțiunea formulată de reclamant este întemeiată, recurentul pârât a solicitat diminuarea daunelor acordate, al căror cuantum este exagerat de mare. Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei civile atacate, în sensul respingerii apelului declarat de către reclamant, iar, în subsidiar, reducerea cuantumului daunelor morale.

Față de criticile formulate prin cererea de recurs a reclamantului și de soluția și argumentele deciziei recurate, Înalta Curte a pus în discuție în ce măsură recursul acestei părți vizează hotărârea Curții de Apel. De asemenea, în cadrul recursului declarat de pârât a invocat, ca motiv de ordine publică, incidența deciziei în interesul Legii nr. 12/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. I. În ceea ce privește recursul declarat de reclamant, Înalta Curte constată că acesta este nul pentru următoarele considerente: Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Criticile recurentului reclamant, astfel cum au fost redate mai sus, nu vizează soluția instanței de apel, deoarece cea mai mare parte a acestor critici cuprind argumente pentru care, în opinia recurentului, aplicarea deciziei Curții Constituționale în speță ar încălca diferite dispoziții din C.E.D.O. și chiar din Constituția României. Or, Curtea de Apel, prin decizia recurată, nu a respins acțiunea formulată de reclamant, urmare a aplicării deciziei Curții Constituționale, ci, dimpotrivă, a înlăturat această decizie, cu consecința admiterii acțiunii și obligării pârâtului la plata sumei de 6000 de euro, echivalent în lei, către partea adversă. În realitate, cererea de recurs are, în cea mai mare parte, caracterul unei întâmpinări la recursul declarat de pârât, neputându-se considera că reprezintă o cale de atac.

Prin urmare, criticile recurentului reclamant, care se subsumează unei soluții de respingere a apelului declarat de acesta, cu consecința respingerii acțiunii, nu au legătură cu decizia atacată, prin care s-a pronunțat soluția contrară. De asemenea, acesta a mai susținut, în partea de început a recursului, că daunele morale se pot solicita și în cazul persoanelor care au suferit o măsură administrativă cu caracter politic, cum este și cazul lui, iar nu numai în cazul condamnărilor politice, ceea ce Curtea de Apel a și reținut în cauză. În sfârșit, printr-o altă parte a criticilor, recurentul a precizat că daunele morale nu pot fi limitate în ceea ce privește cuantumul stabilit de instanță, aspect care nu are legătură cu argumentele Curții de Apel, care nu a diminuat aceste daune în raport de O.U.G.

nr. 62/2010, act normativ care, pe parcursul aplicării sale, până la declararea neconstituționalității conform deciziei Curții Constituționale nr. 1354/2010, prevedea anumite limite ale cuantumului daunelor morale ce puteau fi acordate, în funcție de solicitant. Instanța de apel a făcut referire la decizia Curții nr. 1354/2010 și la O.U.G. nr. 62/2010, dar pentru a argumenta înlăturarea aplicării deciziei nr. 1358/2010, iar nu în scopul limitării sumei acordate reclamantului, potrivit ordonanței menționate (pagina 11, paragrafele 4 și 5, pagina 12, paragraful 1 din decizia recurată). Că recurentul reclamant a fost în eroare cu privire la soluția pronunțată prin hotărârea Curții îl constituie și paragraful 3 de la pagina 9 din cererea de recurs, prin care acesta arată că „…instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere … și nu a se limita să-și motiveze respingerea apelului pentru deciziile Curții Constituționale”.

Având în vedere aceste considerente, cum susținerile recurentului nu au legătură cu soluția pronunțată prin hotărârea recurată și cu argumentele care au fundamentat-o, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamant. II. În ceea ce privește recursul declarat de pârât, acesta este fondat și va fi admis pentru următoarele motive: 1. Critica privind imposibilitatea acordării daunelor morale în cazul măsurilor administrative cu caracter politic nu mai prezintă relevanță în raport de consecințele juridice produse de aplicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și 1360/2010 asupra tuturor categoriilor de măsuri luate în timpul regimului comunist.

Pentru cele ce se vor dezvolta în continuare, aplicarea acestor decizii este obligatorie inclusiv în cazul acțiunilor pornite anterior publicării acestora în M. Of. și nesoluționate în mod definitiv la această dată, cum este și cazul speței de față, având, practic, ca efect, suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale în cazul ambelor categorii, condamnări, respectiv măsuri administrative cu caracter politic. Prin urmare, această susținere nu va mai fi analizată de prezenta instanță. 2. Susținerile referitoare la greșita înlăturare a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, în speța de față, de către Curtea de Apel, raportat și la decizia în interesul Legii nr. 12/2011, sunt corecte.

Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei deduse judecății, în condițiile în care textul a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010). Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii (M. Of. nr. 789/7.11.2011), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că Deciziile nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării lor în M. Of., cu excepția situației în care, la această dată, era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv la data publicării respectivelor decizii. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie din art. 137 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există, însă, un drept definitiv câștigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său la despăgubiri. Referitor la noțiunea de „bun”, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt, însă, condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor. Sub acest aspect, în jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că o creanță de restituire este „o creanță sub condiție” atunci când „problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate”. De aceea, „la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol” (Cauza C. împotriva României (M. Of., nr. 189/19.03.2007).

În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. contra României, hotărârea din 14 decembrie 2006), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece „problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră”. Nu este vorba, așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, așa încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența C.E.D.O.

s-a statuat că „o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat”(Cauza F.-M.G. ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Referitor la noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba, în speță, de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a.

contra României, paragraful 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat, însă, până la adoptarea deciziilor Curții Constituționale, iar noțiunea de „speranță legitimă” nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. Prin urmare, există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care, la data pronunțării deciziei Curții Constituționale, exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantei, ceea ce nu este cazul în speță, potrivit celor deja arătate. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par.1 din C.E.D.O. nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie, astfel, înlăturat. De asemenea, nu se poate reține nici că, prin aplicarea la speță a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, s-ar fi încălcat art. 14 din Convenție cu referire la art. 6, cum greșit reține instanța de apel.

Principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile. Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar găsi, dat fiindcă cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziilor Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii promovat în legătură cu problema de drept în discuție, a procedat la examinarea efectelor deciziei Curții Constituționale inclusiv din perspectiva diferitelor texte din Convenție care au legătură cu problema supusă analizei, ajungând la concluzia, deja redată, că, în cazul în care solicitantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă care să stabilească dreptul său la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, la data publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 – 15 noiembrie 2010, aceste decizii își produc efectele, partea neavând un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 3307 C. proc. civ., inclusiv din perspectiva concluziilor rezultate în urma analizei efectelor deciziei Curții Constituționale raportat la diferitele texte din Convenția Europeană, astfel cum au fost redate mai sus, așa încât instanțele nu pot proceda la o analiză diferită de cea a instanței supreme a deciziilor Curții Constituționale raportat la dispozițiile din C.E.D.O. În consecință, nu este posibilă înlăturarea aplicării deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010 în speța de față, Curtea de Apel pronunțând o soluție nelegală, sub aspectul înlăturării acestor decizii și admiterii cererii formulate de reclamant, cu consecința acordării daunelor morale pentru măsura administrativă cu caracter politic suferită.

3. Față de soluția ce urmează a se pronunța supra recursului pârâtului, cu consecința păstrării hotărârii primei instanțe, de respingere a acțiunii în totalitate în raport de absența în prezent a fundamentului juridic al cererii de chemare în judecată, devine irelevantă critica referitoare la cuantumul exagerat al daunelor morale acordate de Curte, astfel încât Înalta Curte nu va proceda la analiza acestei susțineri. Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât împotriva deciziei Curții de Apel, va modifica decizia atacată și, pentru aceleași argumente, în baza art. 296, va respinge apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanțe, a cărei soluție de respingere este corectă, însă, cu motivarea instanței de față, care o înlocuiește pe cea a Tribunalului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul G.S. împotriva deciziei nr. 148/ A din 15 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Admite recursul declarat de pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P.M.B., împotriva aceleiași decizii. Modifică decizia recurată, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 567 din 28 aprilie 2010 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 februarie 2012.