ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8126/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8126/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la 4 februarie 2010, P.V. a solicitat, în temeiul Legii

nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei

la cursul B.N.R. din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu

caracter politic, luate împotriva soțului său, prin dislocarea din zona

frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie

1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin Sentința nr. 569 din 28 aprilie 2010 a admis excepția

inadmisibilității acțiunii. A respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de

reclamanta P.V. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că pârâtul a formulat întâmpinare,

solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată, iar în ședința publică de la

28 aprilie 2010 a invocat excepția inadmisibilității acțiunii.

Analizând cu

prioritate excepția invocată, conform art. 137 C. proc. civ., tribunalul a

constatat că excepția este întemeiată, așa încât a admis-o.

S-a reținut că

reclamanta a invocat faptul că soțul său a fost supus unei măsuri

administrative în sensul Legii nr. 221/2009, întrucât împotriva acestuia s-a

luat măsura dislocării din zona frontierei de vest și i s-a stabilit domiciliu

obligatoriu, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.

În drept, tribunalul

a avut în vedere dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr.

221/2009 precum și pe cele ale alin. (5) al aceluiași articol, din a căror

interpretare logico-gramaticală a rezultat că pentru măsurile administrative cu

caracter politic, persoana care a suferit astfel de măsuri, ori soțul sau

descendenții acesteia pot solicita, în condițiile legii exclusiv despăgubiri

materiale, nu și despăgubiri morale, acestea din urmă acordându-se doar în

cazul condamnărilor.

Întrucât textele

evocate sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse, nu s-a reținut

susținerea reclamantei în sensul că sunt îndeplinite aceste condiții în speță.

Astfel, în opinia

tribunalului, nu este posibilă aplicarea unei norme speciale [art. 5 lit. a)],

prin analogie, și la alte ipoteze, care nu sunt prevăzute ca atare, respectiv

nu pot fi acordate daune morale și pentru persoanele care au fost supuse

măsurilor administrative, câtă vreme textul se referă expres la „prejudiciul

suferit prin condamnare”. Dacă aceasta ar fi fost intenția legiuitorului, nu ar

fi fost necesară distincția de la literele a) și b) ale art. 5. O atare

concluzie este întărită de alin. (5) al aceluiași articol, care se referă la

posibilitatea de a se acorda despăgubiri materiale, situație în care sunt

expres menționate ambele ipoteze avute în vedere, în mod distinct: bunurile

confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.

Soluția primei

instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

prin Decizia nr. 123A din 8 februarie 2011 prin care s-a respins, ca nefondat,

apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului.

Instanța de apel a

constatat că în conformitate cu dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr.

221/2009, în redactarea în vigoare de la data intentării acțiunii, este evident

că măsura, prin care soțul reclamantei a fost dislocat din zona frontierei de

vest, comuna Besenova Nouă, județul Timiș și i s-a stabilit domiciliul

obligatoriu în comuna Petroiu, județul Călărași, în baza Deciziei nr. 200/1951

a M.A.I., se încadrează în dispozițiile textului de lege, astfel încât,

caracterul politic al măsurii administrative operează de drept, fără a se mai

impune pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens.

Din examinarea

prevederilor Legii nr. 221/2009, curtea de apel a constatat că într-adevăr, cum

just a reținut prima instanță, în baza art. 5 lit. a) din lege, pot beneficia

de despăgubiri pentru prejudiciul moral, numai persoanele care au suferit prin

condamnare, chiar dacă li s-au acordat măsuri reparatorii prin Decretul-lege

nr. 118/1990.

Persoanele care au

suferit ca efect al unor măsuri administrative de strămutare și stabilire de

domiciliu obligatoriu, situație în care se află și soțul reclamantei, pot

beneficia în temeiul art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, doar de despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii bunurilor preluate, ca efect al măsurii

administrative de strămutare, excepție făcând doar cele care au obținut astfel

de despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Cum soțul reclamantei

nu a făcut obiectul unei condamnări penale, nu poate beneficia de despăgubiri

pentru prejudiciul moral, în condițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Acesteia nu i se pot

acorda despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor de care a fost lipsită

ca efect al măsurii administrative, în condițiile art. 5 lit. b) din aceeași

lege, deoarece nu a emis astfel de pretenții în prezentul litigiu.

Din examinarea

Deciziei nr. 2906 din 29 noiembrie 2007 a Comisiei pentru constatarea calității

de luptător în rezistența anticomunistă, a rezultat că soțului reclamantei,

P.V., decedat la 8 martie 1978, i s-a recunoscut calitatea de luptător în

rezistența anticomunistă, în baza O.U.G. nr. 214/1999, iar reclamanta a devenit

beneficiara măsurilor reparatorii prevăzute de lege.

Cum aceasta nu se

încadrează în prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și nu

a pretins despăgubiri reprezentând contravaloarea bunurilor preluate de stat ca

efect al măsurii administrative, în condițiile art. 5 lit. b) din Legea nr.

221/2009, instanța de apel a constatat că în mod just tribunalul a reținut

netemeinicia acțiunii.

De altfel, s-a

constatat că reclamantei, în calitate de soție, i s-au recunoscut drepturile

cuvenite pentru măsura administrativă abuzivă dispusă împotriva soțului său, în

baza unei alte legi, respectiv O.U.G. nr. 214/1999.

În plus de aceasta,

curtea a constatat că prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2001, iar aceste prevederi

legale au fost declarate neconstituționale.

În consecință, având

în vedere că raportul juridic de drept material ivit între reclamantă și stat

nu și-a produs efectele până la data declarării neconstituționalității art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea nu ar mai putea face aplicarea

lor decât cu prețul supraviețuirii legii vechi, ceea ce este contrar

principiului aplicării imediate a legii noi.

Drept urmare, pe bună

dreptate, prima instanță a respins acțiunea, reținând în motivare că prin Legea

nr. 221/2009, nu i se recunoaște reclamantei un drept subiectiv material la

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de soțul său, ca urmare a stabilirii

domiciliului obligatoriu în altă localitate.

Această argumentație,

pe care și-a însușit-o, instanța de apel a constatat însă că vizează în fapt și

în drept netemeinicia și nu inadmisibilitatea acțiunii, așa încât, și critica

din apel privind încălcarea art. 5 și 6 din Convenția europeană a drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, a reținut-o ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând

admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului,

schimbarea în parte a sentinței tribunalului și admiterea acțiunii astfel cum a

fost formulată.

A arătat că

respingerea acțiunii s-a făcut fără fundament sau fără temei legal, în

condițiile în care Legea nr. 221/2009 era constituțională la momentul

introducerii cererii de chemare în judecată și prevedea posibilitatea acordării

daunelor morale atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic

cât și celor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic.

A invocat

considerentele Curții Constituționale din decizia prin care a fost declarată

neconstituțională O.U.G. nr. 62/2010.

A precizat astfel că

la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr.

221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune

pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că

legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este

aplicabilă pe tot parcursul procesului.

A considerat că legea

trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului

acesteia, de reparație și de îndreptare a măsurilor abuzive luate prin

încălcarea drepturilor fundamentale ale omului.

A arătat totodată că

legea prevede acordarea de drepturi și reafirmă, în vederea asigurării unui

cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii de despăgubiri, care

oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat

de C. civ., Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care primează.

A specificat că este

evident că prin reparațiile anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete

pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii la modul general,

majoritatea acestora nefiind reparații morale.

A apreciat că faptul

că în considerentele Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr.

1360/2010 s-a precizat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 este similar

cu Decretul-lege nr. 118/1990 nu împiedică instanțele de judecată să facă

aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate

pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la

care România este parte.

Totodată a considerat

că în cauzele de față, Curtea Constituțională, nerespectând propriile decizii,

a uitat că au fost acordate daune morale consistente în spețe similare,

întemeiate pe alt temei de drept (Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare la acel

moment), persoanelor care sunt beneficiare ale indemnizațiilor conferite de

Decretul-lege nr. 118/1990.

Mai mult decât atât,

a arătat că au fost încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor

Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin

Legea nr. 30/1994.

A citat cauzele

Fredin împotriva Suediei, Stubbings contra Marii Britanii, prin care s-a

statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în

situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial unele față de

altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de

proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

În ceea ce privește

dovada abuzurilor suferite, a considerat că statul este cel care trebuie să

facă dovada caracterului licit al măsurii luate, iar în aprecierea cuantumului

daunelor morale, cu reală funcție reparatorie, ar fi trebuit să se aibă în

vedere prejudiciul moral complex și nu să se limiteze a se motiva respingerea

apelului prin prisma deciziilor Curții Constituționale.

Recursul, care

cuprinde critici referitoare numai la greșita soluționare a apelului prin

prisma Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, este nefondat, urmând a

fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Oricum împrejurările

privind îndeplinirea de către reclamantă a condițiilor prevăzute de art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu sunt relevante în soluționarea

cauzei, față de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând

lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții

Constituționale.

Problema de drept

care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamanta este sau nu

îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi

aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr. 761/15.11.2010.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca

fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la

art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această

problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii,

publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie

pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ.

Astfel s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice

asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu

mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele

textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii

judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale

cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității,

ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv

câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul reclamantei.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional,

ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al

coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va

respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta P.V. împotriva Deciziei nr. 123A din

8 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 noiembrie 2011.