ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8126/2011

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 4 februarie 2010, P.V. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotriva soțului său, prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951. Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința nr. 569 din 28 aprilie 2010 a admis excepția inadmisibilității acțiunii.

A respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta P.V. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată, iar în ședința publică de la 28 aprilie 2010 a invocat excepția inadmisibilității acțiunii. Analizând cu prioritate excepția invocată, conform art. 137 C. proc. civ., tribunalul a constatat că excepția este întemeiată, așa încât a admis-o. S-a reținut că reclamanta a invocat faptul că soțul său a fost supus unei măsuri administrative în sensul Legii nr. 221/2009, întrucât împotriva acestuia s-a luat măsura dislocării din zona frontierei de vest și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951. În drept, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 221/2009 precum și pe cele ale alin. (5) al aceluiași articol, din a căror interpretare logico-gramaticală a rezultat că pentru măsurile administrative cu caracter politic, persoana care a suferit astfel de măsuri, ori soțul sau descendenții acesteia pot solicita, în condițiile legii exclusiv despăgubiri materiale, nu și despăgubiri morale, acestea din urmă acordându-se doar în cazul condamnărilor. Întrucât textele evocate sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse, nu s-a reținut susținerea reclamantei în sensul că sunt îndeplinite aceste condiții în speță.

Astfel, în opinia tribunalului, nu este posibilă aplicarea unei norme speciale [art. 5 lit. a)], prin analogie, și la alte ipoteze, care nu sunt prevăzute ca atare, respectiv nu pot fi acordate daune morale și pentru persoanele care au fost supuse măsurilor administrative, câtă vreme textul se referă expres la „prejudiciul suferit prin condamnare”. Dacă aceasta ar fi fost intenția legiuitorului, nu ar fi fost necesară distincția de la literele a) și b) ale art. 5. O atare concluzie este întărită de alin. (5) al aceluiași articol, care se referă la posibilitatea de a se acorda despăgubiri materiale, situație în care sunt expres menționate ambele ipoteze avute în vedere, în mod distinct: bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 123A din 8 februarie 2011 prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului. Instanța de apel a constatat că în conformitate cu dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, în redactarea în vigoare de la data intentării acțiunii, este evident că măsura, prin care soțul reclamantei a fost dislocat din zona frontierei de vest, comuna Besenova Nouă, județul Timiș și i s-a stabilit domiciliul obligatoriu în comuna Petroiu, județul Călărași, în baza Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I., se încadrează în dispozițiile textului de lege, astfel încât, caracterul politic al măsurii administrative operează de drept, fără a se mai impune pronunțarea unei hotărâri judecătorești în acest sens.

Din examinarea prevederilor Legii nr. 221/2009, curtea de apel a constatat că într-adevăr, cum just a reținut prima instanță, în baza art. 5 lit. a) din lege, pot beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, numai persoanele care au suferit prin condamnare, chiar dacă li s-au acordat măsuri reparatorii prin Decretul-lege nr. 118/1990. Persoanele care au suferit ca efect al unor măsuri administrative de strămutare și stabilire de domiciliu obligatoriu, situație în care se află și soțul reclamantei, pot beneficia în temeiul art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, doar de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor preluate, ca efect al măsurii administrative de strămutare, excepție făcând doar cele care au obținut astfel de despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Cum soțul reclamantei nu a făcut obiectul unei condamnări penale, nu poate beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral, în condițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009. Acesteia nu i se pot acorda despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor de care a fost lipsită ca efect al măsurii administrative, în condițiile art. 5 lit. b) din aceeași lege, deoarece nu a emis astfel de pretenții în prezentul litigiu. Din examinarea Deciziei nr. 2906 din 29 noiembrie 2007 a Comisiei pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, a rezultat că soțului reclamantei, P.V., decedat la 8 martie 1978, i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, în baza O.U.G.

nr. 214/1999, iar reclamanta a devenit beneficiara măsurilor reparatorii prevăzute de lege. Cum aceasta nu se încadrează în prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și nu a pretins despăgubiri reprezentând contravaloarea bunurilor preluate de stat ca efect al măsurii administrative, în condițiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a constatat că în mod just tribunalul a reținut netemeinicia acțiunii. De altfel, s-a constatat că reclamantei, în calitate de soție, i s-au recunoscut drepturile cuvenite pentru măsura administrativă abuzivă dispusă împotriva soțului său, în baza unei alte legi, respectiv O.U.G. nr. 214/1999. În plus de aceasta, curtea a constatat că prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2001, iar aceste prevederi legale au fost declarate neconstituționale.

În consecință, având în vedere că raportul juridic de drept material ivit între reclamantă și stat nu și-a produs efectele până la data declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea nu ar mai putea face aplicarea lor decât cu prețul supraviețuirii legii vechi, ceea ce este contrar principiului aplicării imediate a legii noi. Drept urmare, pe bună dreptate, prima instanță a respins acțiunea, reținând în motivare că prin Legea nr. 221/2009, nu i se recunoaște reclamantei un drept subiectiv material la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de soțul său, ca urmare a stabilirii domiciliului obligatoriu în altă localitate.

Această argumentație, pe care și-a însușit-o, instanța de apel a constatat însă că vizează în fapt și în drept netemeinicia și nu inadmisibilitatea acțiunii, așa încât, și critica din apel privind încălcarea art. 5 și 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a reținut-o ca neîntemeiată. Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbarea în parte a sentinței tribunalului și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

A arătat că respingerea acțiunii s-a făcut fără fundament sau fără temei legal, în condițiile în care Legea nr. 221/2009 era constituțională la momentul introducerii cererii de chemare în judecată și prevedea posibilitatea acordării daunelor morale atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic cât și celor care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. A invocat considerentele Curții Constituționale din decizia prin care a fost declarată neconstituțională O.U.G. nr. 62/2010. A precizat astfel că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

A considerat că legea trebuie interpretată în favoarea petiționarului în vederea atingerii scopului acesteia, de reparație și de îndreptare a măsurilor abuzive luate prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. A arătat totodată că legea prevede acordarea de drepturi și reafirmă, în vederea asigurării unui cadru normativ complet și coerent, posibilitatea obținerii de despăgubiri, care oricum puteau fi solicitate în virtutea dreptului de acces la justiție garantat de C. civ., Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și de art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care primează. A specificat că este evident că prin reparațiile anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii la modul general, majoritatea acestora nefiind reparații morale.

A apreciat că faptul că în considerentele Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 s-a precizat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 este similar cu Decretul-lege nr. 118/1990 nu împiedică instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte. Totodată a considerat că în cauzele de față, Curtea Constituțională, nerespectând propriile decizii, a uitat că au fost acordate daune morale consistente în spețe similare, întemeiate pe alt temei de drept (Legea nr. 221/2009 nefiind în vigoare la acel moment), persoanelor care sunt beneficiare ale indemnizațiilor conferite de Decretul-lege nr. 118/1990.

Mai mult decât atât, a arătat că au fost încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994. A citat cauzele Fredin împotriva Suediei, Stubbings contra Marii Britanii, prin care s-a statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial unele față de altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

În ceea ce privește dovada abuzurilor suferite, a considerat că statul este cel care trebuie să facă dovada caracterului licit al măsurii luate, iar în aprecierea cuantumului daunelor morale, cu reală funcție reparatorie, ar fi trebuit să se aibă în vedere prejudiciul moral complex și nu să se limiteze a se motiva respingerea apelului prin prisma deciziilor Curții Constituționale. Recursul, care cuprinde critici referitoare numai la greșita soluționare a apelului prin prisma Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Oricum împrejurările privind îndeplinirea de către reclamantă a condițiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu sunt relevante în soluționarea cauzei, față de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al deciziei Curții Constituționale.

Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Se reține că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Astfel s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei. Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.V. împotriva Deciziei nr. 123A din 8 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2011.