ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2817/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2817/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

de chemare în judecată înregistrată

la data de 16 februarie 2010, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,

reclamanta M.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei

la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu

caracter politic, luate împotrivea reclamantei prin dislocarea din zona

frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie

1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicată

prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.

În drept a invocat dispozițiile

art. 5 și următoarele din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 și la plata

cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces, conform dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr.

1133 din 21 septembrie.2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța a reținut r

eferitor la excepția inadmisibilității

acțiunii, invocată de pârât, că o astfel de acțiune nu este interzisă prin vreo

dispoziție expresă sau implicită a legii, în cauză fiind incidente dispozițiile

art. 21 din Constituția României iar îngrădirea exercițiului acțiunii în

pretenții ar reprezenta o încălcare a principiului liberului acces la justiție.

Pe fondul cauzei, tribunalul

a reținut că față de reclamantă a fost luată măsura administrativă cu caracter

politic a stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951

iar, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 despăgubiri se

pot acorda pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, ceea ce înseamnă

că reclamanta nu se încadrează în ipoteza textului legal menționat, întrucât,

în mod evident, măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu nu

poate fi echivalată cu o condamnare penală. În opinia tribunalului, din

interpretarea logică a ansamblului dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009

rezultă că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic pot solicita doar despăgubiri reprezentând echivalentul valorii

bunurilor confiscate, ca efect al măsurii administrative, posibilitate

prevăzută de lit. b) a articolului menționat, în condițiile în care lit. a) și

c) fac referire numai la condamnări, nu și la măsuri administrative.

Împotriva acestei

sentințe reclamanta a declarat apel, respins prin decizia nr. 407/ A din 14

aprilie 2011 de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

În motivarea

apelului, reclamanta a arătat că soluția pronunțată de instanța de fond a fost dată

cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în vedere art. 5 alin. (1)

din Legea nr. 221/2009, care prevedea posibilitatea acordării de daune morale

atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și

pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter

politic.

Faptul că nu există o

hotărâre de condamnare, nu înseamnă că legiuitorul face diferențieri, știut

fiind faptul că aceste măsuri nu au fost date printr-o hotărâre, ci prin

Decizia nr. 200/1951 a M.A.I.

S-a arătat că sunt

încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din

Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.

Potrivit

dispozițiilor art. 20 din Constituția României, intitulat „Tratatele

internaționale privind drepturile omului”. Așadar, dacă instanțele de judecată

constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând

dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore

aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională

mai favorabilă.

S-a arătat că, prin

constatarea Curții Constituționale a României, în cuprinsul deciziilor nr. 1358

din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, ambele publicate în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, că Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1),

este similar Decretului-lege nr. 118/1990, cu consecințele respective, nu sunt

împiedicate instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din

legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la

drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

S-a susținut ca

aplicarea cu prioritate a dispozițiilor internaționale privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte și a interpretărilor acestor

dispoziții date de forurile internaționale competente, față de cele interne,

instanțele de judecată nu încalcă prevederile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992

și nici pe cele ale art. 31 din aceeași lege.

La data de 12 aprilie

2011, apelanta - reclamantă și-a precizat cererea de apel solicitând să se aibă

în vedere la soluționarea cauzei următoarele temeiuri de drept art. 20 din

Constituția României; Rezoluția 1096 din 1996 a Consiliului Europei; Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; Rezoluția nr. 40/34

din 29 noiembrie 1985; art. 5, 6 și 14 din CEDO.

Prin decizia nr. 407/

A din 14 aprilie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins apelul.

Pentru a pronunța

această decizie instanța a reținut în esență că anterior declarării apelului,

prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a constatat

că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu

modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Decizia nr.

1358 din 21 octombrie 2010 a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Potrivit

art. 147 alin. (1) din Constituție: „Dispozițiile din legile și ordonanțele în

vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale,

își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu

pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”, iar alin.

(4) al aceluiași articol: „Deciziile Curții Constituționale se publică în M.

Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și

au putere numai pentru viitor”.

Curtea de apel, are de asemenea în vedere

faptul în situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din

lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât

privește aplicarea normei juridice. În cazul în care se decide că prevederea

legală în cauză este neconstituțională cum este și cazul de față, ea nu mai

poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea

în considerare a acestei noi realități juridice.

Astfel,

în temeiul art.

147 alin. (4) din Constituție, decizia de

admitere a excepției de neconstituționalitate, fiind obligatorie, este

aplicabilă proceselor în curs de desfășurare

, consecința logică fiind

aceea că atunci când se decide, pe calea excepției de neconstituționalitate, că

legea (norma inferioară) a înfrânt, în conținutul ei, procesual sau

substanțial, Constituția, judecătorul să nu o mai poată aplica la speța dedusă

judecății.

Împotriva

acestei decizii reclamanta a declarat recurs

Au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În critici s-a

susținut că:

- decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă deoarece s-ar încălca

principiul neretroactivității legii consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituția

României;

- la data

introducerii acțiunii s-a născut un drept la acțiune în temeiul Legii nr. 221/2009,

care este aplicabilă pe tot parcursul procesului, o speranță legitimă;

- legea trebuie

aplicată în favoarea petiționarului, în vederea atingerii scopului de reparație;

- despăgubirile pot

fi cerute în temeiul dispozițiilor Codului civil, care garantează accesul la

justiție, Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și art. 5, 6 și 14 din

CEDO;

- reparațiile

acordate de Decretul-lege nr. 118/1990 nu au natura unor reparații morale;

- potrivit art. 20

din Constituția României drepturile și libertățile cetățenilor vor fi

interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor

Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte;

- cu privire la

caracterul licit al măsurilor statul trebuie să facă dovada;

- în aprecierea

cuantumului daunelor morale instanța de apel trebuia să aibă în vedere

existența prejudiciului moral complex.

Recursul nu este

fondat.

Sub aspectul

criticilor încadrate în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor

fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp.

Problema de drept

care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost

declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de

constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21

octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Această problemă de

drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că  D

ecizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul

declarat neconstituțional

nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de

daune morale.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în

curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a

acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a

teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru

argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data

publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective.

Nu se poate spune

deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității

articolului citat.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu se poate

pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara

unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că

acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal

constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței

dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru aceste

considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta M.S. împotriva deciziei nr. 407/ A din 14

aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 aprilie 2012.