ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2817/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 februarie 2010, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta M.S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 euro, echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotrivea reclamantei prin dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu, în perioada 18 iunie 1951 - 27 iulie 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I.

nr. 200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955. În drept a invocat dispozițiile art. 5 și următoarele din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces, conform dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 1133 din 21 septembrie.2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut r eferitor la excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât, că o astfel de acțiune nu este interzisă prin vreo dispoziție expresă sau implicită a legii, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 21 din Constituția României iar îngrădirea exercițiului acțiunii în pretenții ar reprezenta o încălcare a principiului liberului acces la justiție.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că față de reclamantă a fost luată măsura administrativă cu caracter politic a stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza deciziei M.A.I. nr. 200/1951 iar, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 despăgubiri se pot acorda pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, ceea ce înseamnă că reclamanta nu se încadrează în ipoteza textului legal menționat, întrucât, în mod evident, măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu nu poate fi echivalată cu o condamnare penală.

În opinia tribunalului, din interpretarea logică a ansamblului dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009 rezultă că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic pot solicita doar despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, ca efect al măsurii administrative, posibilitate prevăzută de lit. b) a articolului menționat, în condițiile în care lit. a) și c) fac referire numai la condamnări, nu și la măsuri administrative. Împotriva acestei sentințe reclamanta a declarat apel, respins prin decizia nr. 407/ A din 14 aprilie 2011 de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

În motivarea apelului, reclamanta a arătat că soluția pronunțată de instanța de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, având în vedere art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care prevedea posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Faptul că nu există o hotărâre de condamnare, nu înseamnă că legiuitorul face diferențieri, știut fiind faptul că aceste măsuri nu au fost date printr-o hotărâre, ci prin Decizia nr. 200/1951 a M.A.I.

S-a arătat că sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și cele din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994. Potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, intitulat „Tratatele internaționale privind drepturile omului”. Așadar, dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă.

S-a arătat că, prin constatarea Curții Constituționale a României, în cuprinsul deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, ambele publicate în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, că Legea nr. 221/2009, art. 5 alin. (1), este similar Decretului-lege nr. 118/1990, cu consecințele respective, nu sunt împiedicate instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. S-a susținut ca aplicarea cu prioritate a dispozițiilor internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și a interpretărilor acestor dispoziții date de forurile internaționale competente, față de cele interne, instanțele de judecată nu încalcă prevederile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 și nici pe cele ale art. 31 din aceeași lege.

La data de 12 aprilie 2011, apelanta - reclamantă și-a precizat cererea de apel solicitând să se aibă în vedere la soluționarea cauzei următoarele temeiuri de drept art. 20 din Constituția României; Rezoluția 1096 din 1996 a Consiliului Europei; Rezoluția 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985; art. 5, 6 și 14 din CEDO. Prin decizia nr. 407/ A din 14 aprilie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul.

Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut în esență că anterior declarării apelului, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale. Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a fost publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție: „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”, iar alin. (4) al aceluiași articol: „Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”. Curtea de apel, are de asemenea în vedere faptul în situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice.

În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională cum este și cazul de față, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice. Astfel, în temeiul art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia de admitere a excepției de neconstituționalitate, fiind obligatorie, este aplicabilă proceselor în curs de desfășurare , consecința logică fiind aceea că atunci când se decide, pe calea excepției de neconstituționalitate, că legea (norma inferioară) a înfrânt, în conținutul ei, procesual sau substanțial, Constituția, judecătorul să nu o mai poată aplica la speța dedusă judecății. Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs Au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.

În critici s-a susținut că: - decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu este aplicabilă deoarece s-ar încălca principiul neretroactivității legii consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituția României; - la data introducerii acțiunii s-a născut un drept la acțiune în temeiul Legii nr. 221/2009, care este aplicabilă pe tot parcursul procesului, o speranță legitimă; - legea trebuie aplicată în favoarea petiționarului, în vederea atingerii scopului de reparație; - despăgubirile pot fi cerute în temeiul dispozițiilor Codului civil, care garantează accesul la justiție, Constituția României, Rezoluția nr. 1096/1996 și art. 5, 6 și 14 din CEDO; - reparațiile acordate de Decretul-lege nr. 118/1990 nu au natura unor reparații morale; - potrivit art. 20 din Constituția României drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte; - cu privire la caracterul licit al măsurilor statul trebuie să facă dovada; - în aprecierea cuantumului daunelor morale instanța de apel trebuia să aibă în vedere existența prejudiciului moral complex.

Recursul nu este fondat. Sub aspectul criticilor încadrate în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea vor fi analizate din perspectiva aplicării legii civile în timp. Problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că D ecizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă. Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/1020 nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării deciziei respective. Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității articolului citat.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În speță, nu se poate pretinde că există însă un drept definitiv câștigat, reclamantă nu era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., instanța va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.S. împotriva deciziei nr. 407/ A din 14 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2012.