ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 586/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 586/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la data de 21 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă sub nr. 50405/3/2009, reclamantul F.G. a chemat

în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând ca prin hotărârea

ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000

euro echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plății, reprezentând

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor

administrative abuzive, cu caracter politic, luate împotrivea tatălui său prin

dislocarea din zona frontierei de vest și stabilirea domiciliului obligatoriu,

în perioada 18 iunie 1951 - 27 august 1955, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr.

200/1951 și ridicată prin Decizia M.A.I. nr. 6100 din 27 iulie 1955, conform

dispozițiilor art. 5 și următoarele din Legea nr. 221 din 02 iunie 2009, precum

și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, conform

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 908 din 23 iunie 2010,

Tribunalul București a admis acțiunea formulată de reclamantul F.G. și a obligat

pârâtul Statul Român, prin M.F.P., la plata sumei de 4.000 euro echivalent în

lei la data plății, reprezentând daune morale.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 229/ A din 3 martie

2011, a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinței primei instanțe și a

schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată de

reclamant, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a arătat că,

față de prevederile art. 5 din Legea 221/2009, în speță, chestiunea

inadmisibilității nu reprezintă o veritabilă excepție de procedură, ci este de

fapt o simplă apărare de fond ce vizează interpretarea și aplicabilitatea în

cauză a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009.

În realitate, apelantul pârât susține că cei care au

fost supuși unor măsuri administrative cu caracter politic, indiferent dacă

acest caracter este de drept recunoscut, potrivit dispozițiilor art. 3 din

Legea nr. 221/2009 sau este necesară o recunoaștere judiciară a caracterului

politic, în condițiile art. 4 din același act normativ, legiuitorul nu a

recunoscut acestora posibilitatea obținerii daunelor morale pentru prejudiciul

suferit prin aplicarea acestor măsuri abuzive.

Curtea de apel a reținut totodată, sub acest aspect,

că prin O.U.G. nr. 62/2010, care a intrat în vigoare la data de 01 iulie 2010

(data publicării în M. Of.) s-au adus modificări Legii nr. 221/2009, în sensul

că s-a recunoscut dreptul la acordarea daunelor morale și celor care au fost supuși

măsurilor administrative.

Prin dispozițiile art. 2 din acest act normativ s-a

stabilit că prevederile Legii nr. 221/2009, astfel cum au fost modificate prin

O.U.G. nr. 62/2010, sunt aplicabile și proceselor care nu au fost încă

definitiv soluționate la data intrării în vigoare a ordonanței.

Pe cale de consecință, în raport de aceste modificări legislative,

instanța de apel a reținut că această critică vizează în fapt neîndeplinirea tuturor

condițiilor impuse de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și se impune a fi

respinsă.

În ceea ce privește fondul apelului, curtea de apel a

reținut că teza juridică susținută de către reclamant constă în faptul că tatăl

său a suferit o măsură administrativă cu caracter politic, constând în

strămutarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Movila

Gîldăului, regiunea Fetești, în perioada 18 iunie 1951 - 27 august 1955, prin care

i s-a adus un prejudiciu de natură morală, urmare a vătămărilor fizice și

psihice suportate în urma acțiunilor represive a autorităților statului

comunist, ce se solicită a fi dezdăunat, în conformitate cu dispozițiile

speciale ale Legii nr. 221/2009 - art. 5 lit. a).

Instanța de apel a reținut că, în urma sesizării Curții

Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei

excepții prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a

stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt

neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: "decizia

prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei

dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și

obligatorie”.

În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din

Constituție: "Dispozițiile din legile [.] constatate ca fiind

neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

[.], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind

neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Curtea de apel a reținut că, la data soluționării

apelului, Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 erau deja

publicate în M. Of., iar termenul de 45 zile, anterior menționat, era de

asemenea împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor

neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel că instanța de apel nu

poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii

în prezenta cauză.

Totodată, având în vedere că dispozițiile art. 5 alin.

11 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din O.U.G. nr. 62/2010,

fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol,

Curtea Constituțională a constatat că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art.

5 din Legea nr. 221/2009 au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, ca fiind neconstituțional.

Așa cum a constatat Curtea Constituțională,

legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la

reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic

instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În

acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind restituirea

bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru

nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea, reabilitarea

celor condamnați din motive politice, acordarea de indemnizații, de despăgubiri

pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.

Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată

"Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare

comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată,,necesitatea condamnării

internaționale a crimelor comise de regimul comunist”.

Potrivit acestor acte, care au un caracter de

recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având în vedere

încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, s-a constatat necesar

ca persoanele nevinovate, persecutate pentru fapte care ar fi considerate

legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite

proprietățile confiscate sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai

este posibil și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor

mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.

Așa cum a reținut și Curtea Constituțională, nici

comunitatea internațională și nici organismele care acționează în materia

drepturilor omului nu impun fostelor state comuniste o obligație legală de

acorda despăgubiri bănești persoanelor persecutate în perioada comunistă.

Fiecărui stat îi este recunoscută și respectată o marja largă de apreciere a

măsurilor reparatorii pe care le consideră oportune pentru lichidarea

moștenirii comuniste, astfel încât să se asigure un just echilibru social.

În materia acordării altor drepturi persoanelor

persecutate de regimul comunist, Curtea Constituțională a constatat că există o

serie de acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de

persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social,

ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist,

legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter

reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice.

Elocvente au fost reținute în acest sens prevederile

Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie

1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri,

prevederile O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin

Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile

Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Curtea Constituțională a constatat prin Deciziile sus

menționate - nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 - că scopul acordării de

despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în

perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea

persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce

este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de

a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și

condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din

actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările

Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Totodată a apreciat că nu poate exista decât o

obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor

persecutate în perioada comunistă, această apreciere fiind raportată și la

jurisprudența obligatorie a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din

12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei, Hotărârea din 2

februarie 2010 în Cauza Klaus și Iouri Kiladze contra Georgiei), reținându-se

că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara

nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.

În același sens, Curtea a considerat că reglementarea

acordării de despăgubiri pentru daune morale persoanelor condamnate politic în

perioada comunistă, nu este luată pe baza existenței unei obligații legale care

își are izvorul în trecut, ci statul a acordat aceste compensații în echitate,

astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri

pentru daune morale.

Curtea Constituțională a analizat prevederile actelor

normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de

persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă și a constatat

că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume

acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura

instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în

străinătate ori constituite în prizonieri.

Curtea a constatat că prin art. 5 lit. a) din Legea nr.

221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic celui prevăzut de art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată -

adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din

Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009.

Deși despăgubirile pentru daunele morale suferite în

perioada comunistă ar trebui să fie drepte, echitabile, rezonabile și

proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau

măsuri administrative, Curtea Constituțională a constatat că despăgubirile

prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și

indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi

considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Referitor la acest aspect, relevant în cauza de față,

în raport de situația de fapt stabilită, în prima instanță, Curtea

Constituțională a mai arătat că dispozițiile de lege criticate instituie,

pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai

persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale, or, s-a apreciat că

prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de

despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul

comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează

acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel,

prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost

introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de

gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite

în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.

Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a

stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât

intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20

ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere

valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de

drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din

Constituție.

De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art.

5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o

"speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența

constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor

morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg, prin Hotărârea

din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei - atunci când există o

dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile

reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se

poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății.

Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2

decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de

contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită

faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost

anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al

unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de

constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în

sensul că reclamanții nu au putut dobândi o,,speranță legitimă” în obținerea

compensațiilor respective.

Având în vedere toate aceste considerente, Curtea

Constituțională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale

suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5

alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3)

din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care

dreptatea este valoare supremă.

Curtea Constituțională a mai constatat că există în

domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate

din motive politice în perioada comunistă, reglementări paralele, și anume, pe

de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările

și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Așa cum a arătat Curtea Constituțională, aceste

despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor

nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar

nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Or, reglementarea

criticată s-a apreciat a nu fi temeinic fundamentată.

Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea

Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin

prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.

Instanța de apel a avut de asemenea în vedere faptul

că, în situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege,

decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât

privește aplicarea normei juridice. În cazul în care se decide că prevederea

legală în cauză este neconstituțională cum este și cazul de față, ea nu mai

poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea

în considerare a acestei noi realități juridice.

Ca atare, decizia Curții Constituționale, paralizează

efectele juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind conformă

prevederilor Constituției.

În plus, de la data publicării, deciziile sunt general

obligatorii (erga omnes) și nu sunt limitate doar la părțile din procesul în

cadrul căruia a fost ridicată excepția (inter partes).

S-a arătat că intimatul reclamant a susținut că aceste

decizii nu ar trebui aplicate în cauză, în raport de prevederile art. 20 din Constituție,

art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluția nr. 1096/1996

a Consiliului Europei, Rezoluția nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei și Rezoluția nr. 40/1985.

Curtea de apel a reținut însă sub acest aspect că principiul

care stă la baza controlului constituționalității legilor, este acela potrivit

cu care Constituția este superioară legii, așadar orice lege contrară

Constituției nu este lege și că a admite contrariul înseamnă a se ajunge la

aplicarea unei norme legale care înfrânge Constituția.

Ca urmare a caracterului general obligatoriu al

deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în temeiul art. 146 lit. c) din

Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei

ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată

nu mai poate fi aplicată, încetându-și de drept efectele pentru viitor.

Totodată, curtea de apel a apreciat că efectele pentru

viitor date deciziilor instanței constituționale, în controlul,,a posteriori”,

semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor

câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională,

însă în cazul de față, hotărârea de primă instanță este atacată cu apel. Or, apelul

este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond,

astfel că persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009,

nu se poate prevala de un drept câștigat, atâta vreme cât litigiul nu a fost

soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea

lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății.

Instanța de apel a mai constatat că instanța de fond a

analizat cauza sub temeiul juridic cu care a fost învestită - Legea nr. 221/2009-

acesta neputând fi schimbat în calea de atac, exercitată oricum doar de pârât.

În același timp s-a reținut că, în cauză, nu este

vorba de o intervenție a legiuitorului sau a executivului în vederea

influențării soluționării litigiului, de natură să aducă atingere principiului

preeminenței dreptului și noțiunii de proces echitabil sau a principiului egalității

și nediscriminării, ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului său

este o autoritate publică independentă și al cărei scop este garantarea

supremației Constituției, iar pe de altă parte, intervenția a avut loc în

principal, așa cum s-a reținut anterior pentru a înlătura un paralelism

legislativ, apreciat de către autoritatea cu competente în aceasta materie, contrar

normelor de tehnică legislativă și principiilor constituționale.

Or, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

admite o atare intervenție, în acele situații de excepție în care există motive

extrem de importante de interes general, „umplerea unui vid juridic”, adică

îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului,

(cauza Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28

octombrie 1999, cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10

noiembrie 2005, cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1

aprilie 2008).

Tot astfel, instanța de apel a avut în vedere faptul că

autorul reclamantului a beneficiat deja de măsurile reparatorii acordate de

stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, începând cu 01 aprilie 1990, așa cum

rezultă din Hotărârea nr. 2705/1993 și Hotărârea nr. 3139/1991 emise de Comisia

mun. București pentru aplicarea Decretului nr. 118/1990, aceste despăgubiri

fiind acordate în considerarea aceluiași prejudiciu invocat și în prezenta cauză

și adresa emisă de Casa Județeană de Pensii Ilfov.

De asemenea, reclamantul a recunoscut în chiar

acțiunea formulată că, prin Decizia nr. 1678 din 10 iulie 2008, i s-a

recunoscut și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă în temeiul

dispozițiilor O.U.G. cu nr. 214/1999.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen

legal, reclamantul F.G., invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a

arătat că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii, având în vedere Legea nr. 221/2009, care prevedea

posibilitatea acordării de daune morale atât pentru persoanele care au suferit

condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor

măsuri administrative cu caracter politic, atât în nume personal, cât și cele

prevăzute de lege, motiv pentru care se impune modificarea „sentinței” recurate

și reținând cauza spre judecare să se analizeze toate actele depuse și să se

pronunțe o soluție temeinică și legală, având în vedere că reclamantei din

prezenta cauză i-au fost încălcate drepturile conferite de lege.

Astfel, la data introducerii cererii de chemare în

judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin O.U.G. nr. 62/2010,

s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub

aspectul întinderii, așa încât legea aflată în vigoare la data formulării

cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În

sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic

v. Croația, paragraful 81).

Deciziile Curții Constituționale au forța unei legi,

de la data publicării lor în M. Of., acest efect fiind clar precizat de

Constituția României, însă tot în Constituția României se regăsește și

principiul neretroactivității legii, reflectat de conținutul art. 15 alin. (2).

Or, dacă nu se contestă puterea de lege a deciziilor

Curții Constituționale la data publicării acestora, aceste decizii nu se pot

situa în afara principiului neretroactivității legii, pentru că, în caz

contrar, s-ar conferi deciziilor Curții Constituționale o forță juridică ce

depășește interdicția instituită de art. 15 alin. (2) din Constituție și s-ar

situa deasupra unui principiu fundamental, considerat în mod expres de

Constituție în acest sens.

În privința proceselor deja declanșate la momentul

publicării în M. Of. a deciziei Curții Constituționale, aceste decizii nu sunt

aplicabile, situația fiind identică cu cea în care o lege pe care se întemeiază

o cerere de chemare în judecată, se modifică în timpul judecății, iar

respectiva modificare nu poate fi avută în vedere în raport de data sesizării

instanței de judecată.

De altfel, în lumina dispozițiilor dreptului

fundamental reprezentat de principiul neretroactivității, însuși textul art. 147

alin. (4) din Constituția României trebuie interpretat în sensul că deciziile

Curții Constituționale sunt obligatorii, doar pentru acele raporturi juridice

care nu au fost deduse judecății încă.

Pe de altă parte, în măsura în care s-ar considera că

efectele deciziei Curții Constituționale se aplică retroactiv, s-ar aduce

atingere dreptului reclamantului recunoscut de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță

judecătorească să poată fi sesizată cu privire la orice contestație privind

drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

A considera că efectele deciziilor Curții Constituționale

își produc efectele și în această speță, cu consecința respingerii acțiunii promovate

de reclamant, ar însemna să se accepte ingerința statului în dreptul de acces

al reclamantului la o instanță judecătorească, care nu este proporțional cu scopul

urmărit.

Astfel, din momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009,

lege care îi recunoaște reclamantului dreptul la despăgubiri pentru prejudicial

moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic, statul

garantează beneficiarului acestui drept accesul la o instanță de judecată,

garanție conferită și de art. 21 din Constituție.

Premisa pe care se sprijină decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010, aceea a evitării unei duble reparații, este

total greșită, întrucât drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 nu

au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizații)

ce țin de legislația muncii, vechime în muncă etc.; mai mult, chiar Legea nr. 221

arată că instanța va ține cont de faptul că reclamantul a beneficiat de decret.

Instanța de judecată trebuie să țină cont de

dispozițiile internaționale, respectiv art. 5, 6 și 14 din C.E.D.O. și

Rezoluția 1096 din 1966 a CE.

Pe de altă parte, constatarea Curții Constituționale

din această decizie, că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 este similar

Decretului-lege nr. 118/1990, cu consecințele respective, nu împiedică

instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din Constituție

și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte.

Așa cum reglementările internaționale au întâietate în

fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții

Europene a Drepturilor Omului au prioritate față de cele ale Curții

Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțe.

Chiar dacă, în exercitarea atribuțiilor sale, Curtea

Constituțională are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale

în materia drepturilor fundamentale ale omului, statuările acesteia, aflate în

contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze

aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu

soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea.

Prin aplicarea în cauza de față a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, sunt încălcate prevederile Declarației

Universale a Drepturilor Omului, ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată

de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, precum și Rezoluțiile nr. 1096/1996

și nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Rezoluția nr.

40/34 din 29 noiembrie 1985 adoptată de Adunarea Generală a ONU.

În acest context, sunt relevante și cauzele Fredin

împotriva Suediei, Stubbings contra Marea Britanie, în care Curtea Europeană a

statuat că există discriminare în sensul art. 14 atunci când persoane aflate în

situații identice sau compatibile sunt tratate preferențial unele față de

altele, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă de proporționalitate

între mijloacele folosite și scopul urmărit.

Prin legea specială, s-a stabilit un drept subiectiv

patrimonial în favoarea reclamantului, drept subiectiv care se subsumează

noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție,

astfel cum această noțiune este definită în jurisprudența constantă a Curții

Europene.

În ceea ce privește garanția egalității armelor, în

jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților

pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și

imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui echilibru între

interesele părților. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o

abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii,

în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se

raportează exclusive la neconformitate cu constituționale, această garanție

poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un

proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din C.E.D.O.

Mai mult decât atât, într-o hotărâre dată recent (10

februarie 2010), pronunțată în cauza Klaus și Iori Kiladze contra Georgiei,

Curtea de la Strasbourg a reținut că existenta unei legi cu caracter general,

de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu

caracter politic, reprezintă o speranță legitimă chiar dacă la momentul

sesizării primei instanțe, respective 1998 „art. 9 din legea din 11 noiembrie 1998

făcea trimitere la adoptarea unei legi ulterioare care să detalieze condițiile

în care vor putea obține compensațiile morale (legea nu a fost adoptată de

autoritățile interne)”. Curtea de la Strasbourg a apreciat că la momentul

sesizării instanțelor interne reclamanții aveau, în baza art. 9 din „legea din

11 noiembrie 1997” o creanță suficient de clară pentru a fi considerată

exigibilă.

Prin urmare, câtă vreme voința statului a fost de a despăgubi

persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând

astfel acest act normativ, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii

fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația asupra Principiilor de

Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere,

adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin Rezoluția nr. 40/34 din 29

noiembrie 1985, aceste persoane aveau o bază suficientă în dreptul intern,

pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea de despăgubiri, ca urmare a

epuizării unei proceduri echitabile.

S-a conchis, că de vreme ce voința statului a fost de

a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009,

adoptând acest act normativ, autoritățile statului erau obligate să pună de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, atunci când

este în joc o chestiune de interes general, să reacționeze în timp util, în mod

corect și cu cea mai mare coerență, iar dacă acest fapt nu s-a întâmplat

trebuie luat în considerare că o astfel de atitudine a fost condamnată de

Curtea Europeană în jurisprudența sa.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor

formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu prioritate, este de observat că motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece

nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care

acest motiv o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic dedus

judecății.

Criticile formulate de recurent aduc în discuție o

singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce

se vor arăta în continuare.

Problema de drept care se pune în speță nu este deci

cea a faptului dacă reclamantul este sau nu îndreptățit la acordarea daunelor

morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a)din Legea nr. 221/2009, aspect

care, de altfel, a fost soluționat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă

respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Contrar susținerilor recurentului, această problemă de

drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că Decizia

Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul

era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză,

în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei

juridic pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte

în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a

Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se

că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.,

dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este

obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa

încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, se impune

păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de

instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție,

dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își

încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții

Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord

prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata

acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că

deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României,

sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții

regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare

la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de

lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor

și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care

nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea

recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată

la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această

dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru

cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se

pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv

la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică

obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru

normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea

definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4)

din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și

imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act

neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi

apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în

mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții

Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt

principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu

se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor

juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat,

iar reclamantul nu era titularul unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

cum greșit pretinde prin motivele de recurs, câtă vreme la data publicării Deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul reclamantei.

Concluzionând, prin intervenția instanței de

contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art.

6 paragr. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă

recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea

juridică internă.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care

reclamantul s-ar găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o

manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are

o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a

unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei

Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși

mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului

normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare

organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte

critici formulate de reclamant, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul

F.G. împotriva Deciziei nr. 229/ A din 3 martie 2011 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie

2012.